Otrava lui Graff (Laurent Graff, Strigătul; O singură fotografie)

Din când în când iese la iveală o specie ciudată de scriitori. Cei în egală măsură discreţi, gravi, care nu lasă în urmă cărţi mari (nici ca valoare literară, nici la cântar). Genul de indivizi care vin cu volume miniaturale, închegate perfect, pe care nu ştii de unde să le apuci, şi în preajma cărora nu se poate să nu te încerce un fior. Primul care îmi vine în minte e Edgar Allan Poe. Urmat, în secolul 20 de Adolfo Bioy Casares. Aceştia doi par să fie rudele literare cele mai apropiate de scriitorul asupra căruia voi zăbovi puţin în cele ce urmează, Laurent Graff.

Recent, în colecţia Cartea de pe noptieră a Humanitas-ului, au apărut două dintre volumele lui, e vorba de Strigătul şi O singură fotografie. Deşi cele două cărţi diferă în acţiune, miză şi construcţie, ele sunt reprezentarea ficţională a aceluiaşi spirit. Se poate regăsi limpede o substanţă care le uneşte, un soi de melanj de melancolie, singurătate, spaimă, anxietate, moarte, curaj.

O singură fotografie e povestea unui bărbat trecut binişor de prima tinereţe, Alain Neigel, care ajunge să trăiască o poveste de dragoste târzie, fără a fi reuşit să treacă complet peste cicatricele lăsate de moartea primei sale soţii. Protagonistul merge la Roma, alături de femeia pe care o iubeşte şi care îl convinge să îşi reia o pasiune de mult uitată, fotografia. Momentul de cotitură al cărţii: lângă Fontana di Trevi, un necunoscut se oferă să le facă o poză celor doi. Imediat după aceea îi şopteşte lui Alain la ureche că mai poate face o singură fotografie şi îi înmânează o carte de vizită bizară. De aici cartea lui Laurent Graff începe să semene cu o miniatură a Magicianului  lui John Fowles. Jocul de-a Dumnezeu, cunoaşterea, ipostazele limită în care fiinţa umană nu mai reacţionează firesc sunt principalele linii directoare ale naraţiunii. Alain acceptă provocarea necunoscutului cu alură de Conchis, şi, alături de alte patru personaje care au, fiecare în parte, anumite neîmpliniri şi tristeţi, intră pe o spirală ludică ce sfidează convenienţele. Miza cărţii devine limpede abia către final când eroul primeşte, ca în Solaris-ul lui Stanislaw Lem, o a doua şansă de a-şi întâlni fosta soţie, numai pentru o clipă, pentru răstimpul necesar unei fotografii: „Figura ei era extrem de senină, dispăruse orice urmă de suferinţă. Totuşi, purta încă masca bolii, dar o boală care, chiar dacă atingea organele vitale, nu atingea esenţialul. S-a arătat în cadrul ferestrei, în faţa mea. Îi vedeam acum numai bustul. Mi-a zâmbit, cu un zâmbet tandru şi călduros.  - Hai, fă-o, încă una, ultima. Ca să închei definitiv albumul şi să întorci pagina. M-ai fotografiat atât de mult! Mi-a zâmbit din nou. Apoi a pozat, reluând cu ironie afectuoasă instrucţiunile tâmpite şi neîndemânatice pe care i le dădeam […] Mi-am dus aparatul la ochi şi am focalizat. Am încercat mai multe cadre. Ea a fost cea care, din privire, mi-a dat semnalul. Am apăsat atunci pe declanşator” (pg. 96).

Povestită astfel, cartea pare un joc de copii melodramatic şi pretenţios. De fapt, ceea ce Laurent Graff ascunde sub masca unei naraţiuni fabuloase e o meditaţie profundă asupra şanselor pe care le fructificăm sau nu în viaţă, la timpul lor. Unii preferă să nu le ia în seamă (vezi personajul care refuză să facă ultima fotografie), alţii le irosesc pe fleacuri, adoptând, totodată, o atitudine ostentativă (un bărbat, nu-i aflăm numele – poate pentru că e, în mare măsură, un simbol, foloseşte ultimul cadru de pe film pentru a fotografia excrementele unui câine în care a înfipt o ţigară). Alţii, precum Neigel, pentru a se împăca cu trecutul, pentru a valorifica o şansă precedentă. Avem de-a face aici cu ipostaza omului de secol 21 care, pentru a-şi achita credite bancare mai vechi, apelează la credite de refinanţare. În felul acesta, insul ratează în permanenţă prezentul, de dragul garanţiei că viitorul nu este cu totul pierdut.

Strigătul este un roman de o cu totul altă factură, o cronică a instalării unei apocalipse miniaturale. Furtul celebrului tablou al lui Edvard Munch, care dă şi titlul cărţii, este premisa bizară de la care lumea este întoarsă pe dos. Şi cum poate fi o lume întoarsă mai bine pe dos decât modificându-i reperele fundamentale, fluxul, mişcarea. Ceea ce se şi întâmplă. Protagonistul este paznic şi taxator la o autostradă tot mai puţin frecventată de maşini. Cursul firesc al vieţii scade lent, ajungând la un soi de ralenti narativ. Lumea care altădată suferea de mania vitezei, un univers dinamic şi viu lasă loc unui bâzâit monoton, încordat, înfundat şi surd. Undeva s-a petrecut o implozie şi marele merit al lui Laurent Graff este acela de a menţine admirabil de bine senzaţia de surdină. Apocalipsa nu se petrece cu surle şi trâmbiţe, ci extrem de discret. „Îmi aduc aminte de nişte vorbe, destul de nefericite, ale comandantului Cousteau, care spunea fără ocolişuri, că sunt prea mulţi oameni pe Pământ, că ar trebui să se reducă populaţia planetei la jumătate pentru ca aceasta să mai poată exista în condiţii bune. Am încercat, la vremea aceea, să-mi imaginez lucrul ăsta, cu jumătate de oameni mai puţin pe străzi, în magazine, pe autostradă; eliminam în gând o fiinţă din două, la întâmplare. Lumea, uşurată de cincizeci la sută din locuitori, căpăta un alt aspect, mai improbabil, mai fantasmagoric; viaţa părea plutitoare, uşoară, extrem de volatilă. Astăzi, când au supravieţuit doar câţiva indivizi reziduali, ca într-un exerciţiu impus de antropologie, viaţa omului devine în acelaşi timp modestă şi alegorică” (pg. 48).

Dacă privim cele două volume ale lui Laurent Graff în oglindă, vedem că avem de-a face, de fapt, cu aceleaşi faţete ale unui soi aparte de sensibilitate artistică. Combinaţia include o bună doză de melancolie, câteva urme de mister, foarte multă apăsare şi un strop de resemnare. Fraza scurtă şi simplă loveşte cu atât mai puternic. Graff nu menajează pe nimeni, aşa că nu-i citiţi cărţile, dacă vă aşteptaţi la o lectură comodă şi paşnică. Strigătul e asurzitor, iar O singură fotografie, coşmar aparent, este o formă de purificare prin artă, o formă de a cunoaşte şi de a accepta realitatea limitelor de orice fel.  Cu siguranţă volumele lui Laurent Graff nu se vor număra nici printre bestseller-uri, nici pe lista favoritelor criticii. Genul acesta de literatură nu e gustat de multă lume. Iar cei care totuşi o fac, nu îşi vor aminti cu plăcere de el. A se citi aşadar în scop curativ şi cu măsură.

____________

Laurent Graff, Strigătul, traducere din franceză de Sabina Chişinevski, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, 115 p.

Laurent Graff, O singură fotografie, traducere din franceză de Sabina Chişinevski, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, 112 p.

1