Antoneuca

- Ninaaaa. Nin. Ninaa.

- Ce vrei, măi omule? îl întreba, din când în când, aruncându-i câte o privire pe deasupra ochelarilor, fără a se opri din cusut.

- Ninaaaaaa, mămica, mămicuţa mea, ma-maaaaaaa, te iubeesc... Moooooooor, Nina, fă-mi ceva.

Tătuca Anton zăcea pe patul metalic cu mâinile în părţi şi picioarele spânzurate în jos. Dinspre el venea un miros greu de rachiu de sfeclă şi mahorcă. Pe cuptor, eu cu soră-mea ne lipeam burţile de vatra înfierbântată cu tizic şi râdeam sub plapumă. Proaspăt venite în ospeţie dintr-o regiune unde nu prea erau la modă rachiul, tizicul, ci mai mult vinul, cărbunii brichetă, antracit ori semuşkă şi serele cu roşii şi castraveţi. Toate astea ne făceau să ne simţim în altă lume. Colac peste pupăză, tata nu că nu fuma mahorcă, dar nu fuma deloc, aşa că mirosul ăla era pentru noi neobişnuit şi ne gâdila nările. Adineaori îi văzusem dansând în faţa televizorului. Tătuca o ţinea pe mămuca de talie, bătând aprig din picioare, dansa cu strigături: hop, hop, ş-aşa o învârtea de-i sărea mămucă-i şorţul în aer şi cosiţele îi ieşeau de sub basma. Becul se clătina. Lumina cădea ba pe cizmele de hrom lustruite bine, ba pe basmaua mămucă-i, ba pe feţele noastre îmbujorate. Televizorul lor prindea România. Pe malul Nistrului, de unde veneam noi, mai mult Nese Galea vodu, Nici iaka misicina şi Tî j mene pidmanula transmiteau la televizor. Da la ei vedeam filme româneşti, ştiri cu Ceauşescu, Tezaur folcloric şi gimnaste făcând piruete de nota 10. Dacă era muzica bună la televizor, bunicii dansau.

După dans, rachiu şi mahorcă, tătuca mai că murea şi, de fiecare dată, o chema pe mămuca să-l salveze. Ea râdea, se apropia, îi trăgea de pe picioare cizmele înalte, îi scotea obielele, îi ridica picioarele pe pat şi se aşeza înapoi la maşina de cusut Singer. Ţaca-ţaca, ţaca-ţaca. Ne cosea rochii. Chestia cu rochiile făcea parte din ritual. Nu era vacanţă la Antoneuca fără rochii noi, cu câte trei falduri şi mâneca felinar. Odată, căzuse o rachetă Alazan, din aia împotriva grindinii, chiar lângă sat. Paraşuta ei era dintr-o mătase bostănie, mai mare dragul, numai bună de rochii, fuste, bluze şi alte minunăţii, dar nana Valiunea, cea care a descoperit-o, avea şi ea două fete. Aşa că am plâns cu sughiţuri atunci degeaba. Am primit totuşi rochii, dar nu chiar ca alea din paraşuta oranj.

În general, şi eu, şi soră-mea, Victoria, şi frate-meu, Alexandru, pe care îl dezmierdam pe-atunci Săşuca, simţeam că eram iubiţi şi aşteptaţi la Antoneuca. De cum soseam, se dădea sfoară în ţară. Neamurile lăsau totul baltă şi începeau să apară. Se auzea întâi poarta scârţâind, apoi se perindau prin faţa geamurilor. Se opreau pentru câteva clipe. Îşi lipeau faţa de sticlă, ţinându-şi mâinile în dreptul ochilor. Se convingeau că am ajuns şi abia după asta intrau în casă. Era o legătură între noi şi-o dragoste necondiţionată. Când tuturor le-au crescut copiii şi-odată cu ei grijile, nevoile, de la care-au pornit, din păcate, mici şi mari invidii, ne-am cam îndepărtat, ne-am împrăştiat prin lume, dar senzaţia aia de aşteptare şi chipurile lor la geam mi-au rămas în ochi pentru toată viaţa.

Casa bunicilor era mereu plină de lume. Pe lângă nepoţi, mai veneau femei să-şi coasă câte-un capot, câte-o rochie de vară, câte un stănuţ ori cine ştie ce altă haină. Discutau ultimele ştiri. Discursurile de la Radio Europa Liberă păleau pe lângă informaţiile lansate lângă maşina aia de cusut. Toate erau trecute prin urechea acului. Ce-a făcut lelea Viruţa, Pechea, Tanea lui Pechea, Larisa lui Pechea, baba Maşa, Viorică, fetele lui Viorică, naşa Liza, Catiuşa, Ilenuţa, Aristid, ce s-a vândut la magazin, cine s-a născut, a murit, s-a măritat, a divorţat şi, în sfârşit, cine a intrat, în ordine alfabetică, pe „Lista de porci”, adică pe lista celor care urmau să cumpere porci de la stat, alcătuită şi intitulată astfel, fără nici un gând rău, de preşedintele kolhozului „ Zavetî Lenina”, un fel de „Învăţăturile lui Lenin”, primul pe raion şi-al doilea pe republică, mândria lui tătuca, brigadir şi bărbat chipeş.

- Nină, da cum nu te temi tu să-l laşi pe Anton, singur, între-atâtea femei. Nu vezi că-s toate cu ochii pe el. Ţi l-or lua! O înghimpa, din când în când, câte una cu cerul gurii negru.

- Uite că nu mă tem!- răspundea mămuca mai vesel decât îi era pe suflet în astfel de momente, încercând să ghicească ce vrea de fapt să zică vrăjmaşa.

- Nu mi l-or mai lua. Că doar nu ele, ci eu m-am măritat cu el la 16 ani, eu l-am aşteptat de la război. Eu m-am rugat pentru el zi şi noapte. Eu am alergat desculţă prin ploaie câţiva kilometri până la haltă, când am auzit că-i viu, că se întoarce la mine. Eu i-am făcut şase copii şi-am zăcut, când l-am născut pe-al treilea, un an oloagă. După toate astea, să mi-l ia? Unde-ar fi atunci Dumnezeu?

- Auzi, Nină, o aţâţa şi tătuca. Mi-a dat Mărioara perechea asta de ciorapi, cică a cumpărat-o de la Drochia anume pentru mine. Şi mi-a zis să mai trec pe la ea, dacă mi-a fi vreodată sete ori foame, ori...

- Ori ce, Antoane?

A doua zi, mămuca vântura grâul kolhozului încălţată în ciorapii ăia şi râdea, da râdea tare. Să o audă Mărioara, s-o audă şi celelalte. Anton era al ei. Şi toată lumea trebuia să ştie asta.

You currently appear offline to Victorita David.

Diana Iepure: Până aici cum îţi pare?

BUZZ!!!

Victoriţa David has signed back in. (7/11/2006 11:44 PM)

Victoriţa David: Eeeeei, ce să pun, e bine, dar parcă e prea concentrat. Mai bagă şi tu mai multe detalii, desfăşoară.

Diana Iepure: Ce detalii, măi?...

Victoriţa David: Păi, uite, e frumos acolo, în odăiţă şi-ţi reuşeşte descrierea, dar parcă e cam puţin, parca aş mai vrea un piculeţ de ceva, un dialog între ei.

Victoriţa David: Numai, te implor, nu trece atât de repede de la un subiect la altul. E super ideea asta cu bunicii, dar, vezi, trebuie să fie la tine cu totul altfel decât la alţii, să se înţeleagă bine diferenţa.

Victoriţa David: Îmi pare că emisiunea aia, Tezaur folcloric, mai este şi acum.

Victoriţa David: Daaaaaaaa, bună aia cu strigăturile. Că tătuca dansa cu strigături. Îţi aminteşti ce mai tropăia, de ieşeau scântei!

BUZZ!!!

Victoriţa David: Eu cu cine vorbesc?

Diana Iepure: Scriu acum mai departe, dacă îmi mai iese ceva, îţi arăt.

Victoriţa David: Uite, de exemplu, ne permiteau să mergem la iaz. Că ai noştri, de-acasă, veşnic s-au temut să nu ne înecăm. Copiii erau toată vara cu coada în Nistru, noi, însă, nu. La Antoneuca aveam libertate.

Victoriţa David: Tu spune cum stăteam cu găleata şi ligheanul, la ţeava aia cu diametrul de-un metru, şi sărea peştele drept acolo, când se rupea iazul şi se revărsa în Răut.

Victoriţa David: Mulţi peşti erau. Curgeau gârlă. Pleosc, pleosc, aşa mai cădeau de la înălţime! Îl aduceam la mămuca mărunţei, lucioşi, cu gurile căscate, sărmăneii. Ea îi curăţa şi îi prăjea în făină de păpuşoi, de aceea, de-a lor galbenă. La noi, făina era mai palidă, mai măruntă şi parcă mai fără gust.

Diana Iepure: Da, şi mâncam peştele afară, cu usturoi, scrob, mămăligă şi brânză de oi, la masa de lemn, sub copac. Ne-adunam toţi verişorii. Mâncam c-o poftă şi c-o viteză, de se întâmpla uneori să-mi rămână câte un os în gât şi să mă cam înghimpe.

Victoriţa David: Iarna mâncam cocoşei albi, un pic săraţi, dintr-un lighean mare şi-adânc. „Săriţi, săriţi, cocoşei, ca fetele la flăcăi!” Şi ei săreau de fierbinţeala ceaunului, se loveau de capac: Poc! Poc! Noi ne bucuram că se fac mulţi cocoşei.

Victoriţa David: Ne plăcea să coborâm din podul casei ştiuleţii sidefii, ascuţiţi la vârf şi să îi apăsăm cu buricele degetelor, apoi să-i dezghiocăm pentru cocoşei.

Nu ţin minte să fi spus mămuca Nina un cuvânt rău despre noi. Nu ţin minte să mă fi obijduit vreodată, să mă fi privit în vreun fel cu dojană, să-mi fi reproşat ceva.

Pentru ea, noi eram „frumoase, cuminţi şi, mai ales, straşnic deştepte”. Uneori, mergeam pe drum şi se oprea, dacă întâlnea pe cineva demn de încredere, să ne prezinte. „Astea-s fetele lui Filea. Straşnic deştepte.” Şi punct. Probabil, datorită ei, eu şi astăzi mă simt uneori straşnic deşteaptă.

Deştepte cum eram, aveam abonament la biblioteca din Antoneuca. Mergeam din când în când, însoţite de verişoara Galea, şi ea un personaj important al copilăriei, să schimbăm cărţile. Aşa am citit Bostănel cu capul chel, pe care n-am mai predat-o la bibliotecă, cum n-am predat nici Micul Muc, nici Kolea şi Olea îşi scriu, nici Wini Puf şi toţi, toţi, toţi, nici Mingea şi scatiul, nici Câinele sălbatic Dingo sau povestea dragostei dintâi...

You currently appear offline to Alexandru Iepure
Diana Iepure: Când ai timp, aruncă o privire.
BUZZ!!!
Alexandru Iepure has signed back in. (7/11/2006 14:20 PM)
Alexandru Iepure: Păi, mie îmi place, da voi aţi stat mai mult la Antoneuca. Şi eraţi mai mari. Amintirile mele sunt cu iazul, cu prinsul peştilor. Acolo am văzut pentru prima dată o stână adevărată.
Diana Iepure: La stâna aia din vale, la care îşi dădeau ei, pe vară, oile, ciobanul avea o căţeluşă albă, cam murdară, dar tare drăgălaşă. Şi s-a apucat s-o strige, tocmai când eram noi acolo: Diana! Diana! Mămuca s-a schimbat la faţă.
Diana Iepure: Acasă mi-a zis jenată, aşa de parcă şi-ar fi cerut scuze: Tare nu mi-a picat bine că o chema aşa. N-a găsit şi ăsta alt nume pentru câine.
Alexandru Iepure: La Antoneuca am mâncat raci copţi pentru prima dată şi, dacă nu greşesc, chiar şi pentru ultima.
Diana Iepure: Aoleu, cum am putut să uit de raci! Tot mă gândeam ce am uitat. Racii. Aşa îmi plăcea să îi desfac şi să le scot carnea aia albă din coadă. Şi mă miram cum de se fac din verzi aşa roşii, când îi fierbeam. Eu copţi n-am mâncat, doar fierţi.
Alexandru Iepure: Ţin minte PAZicul, autobuzul galben de la Drochia, magazinul şi pâinea specifică de acolo. Mie îmi mai plăcea la ei chişleagul din ulcelele alea vechi, din lut.
Diana Iepure: Aha. Le uscau în gard.
Alexandru Iepure: Acolo, pe-un perete, este şi astăzi unica fotografie cu tata mic, alături de ceilalţi fraţi şi surori, în haine noi, cusute de mămuca special pentru Paşti. Mă rog, poate nu unica poză, dar numai acolo sunt fotografii cu tata mic.
Diana Iepure: Şi poze multe. Copii, nepoţi, strănepoţi, în rame, pe pereţi. Chiar şi după diverse rupturi, divorţuri, alte necazuri, mămuca i-a păstrat pe toţi sub sticlă. Nu a scos din ramă pe niciunul.

Alexandru Iepure: Mie mi-au luat odată haine de marinar. Costumul avea şi-o beretă cu panglică, pe care scria cu litere mari MOREAK. Şi tătuca era foarte mândru că eram eu moreac în treucă. Stătea în faţa casei cu mâinile în şolduri şi mă punea să mărşăluiesc: Un-doi, un-doi, stângul, stângul, stâng-drept-stângul, stângaa-mpreejur...

Diana Iepure: Da! Bună şi asta. Foarte bună.

Diana Iepure: Mărşăluind aşa, ai căzut, ţi-ai zdrelit genunchii şi, privindu-i atent, ai făcut o descoperire, de care ai rămas şocat şi speriat: „Dianaaa! urlai ca din gură de şarpe, îmi creşte păr pe picioare!”

Diana Iepure: Ţie ţi-au luat haine de marinar, iar mie un ceas aurit Ceaika, pe care l-a pierdut Victoria, pe când învăţa la „Ştefan Neaga”. L-a uitat pe pian şi nu l-a mai găsit.

Alexandru Iepure: Vecinul, moşul Sâdor, care împletea funii...
Diana Iepure: Ce fel de funii?

Alexandru Iepure: Era moşul Sâdor, cel de lângă fântână, unicul om din sat care împletea funii. Avea şi un fel de aparat lângă gard, cu patru sau trei cârlige în cruce. Şi când împletea se întindea pe tot drumul ăla de lângă mămuca. Împletea mai întâi funii mai subţiri, apoi le împletea pe alea între ele.

Alexandru Iepure: Era foarte captivant procesul. Eu l-am urmărit nu o dată. Funia se întindea de la gardul lui până la drumul spre stână. Era ajutat şi de o a doua persoană, de obicei, de cel care comanda funia.

Alexandru Iepure: Să nu uiţi de uşa albastră, cu clempuş, şi de clopotul de la cimitir.

Diana Iepure: Da, da. Şi clopotul ăla, şi uşa cu clempuş...

Diana Iepure: Tu ce mai faci?

Alexandru Iepure: Nimic, am venit de la serviciu. Totul e ok. Hai că închid.

BUZZ!!!

La un moment dat, am plecat la Chişinău cu o geantă albastră imensă. Abia o puteam ridica de jos. În ajunul plecării am plâns tare. Am mai plâns încă jumătate de an după, când mă suna Alexandru la cămin şi alergam să vorbesc cu el. Trebuia musai să alerg, altfel babele de la recepţie trânteau receptorul, dacă nu veneam suficient de repede. Ori nu mă chemau defel. Că le era lene să se ridice de pe scaun. Când totuşi mă chemau, Saşa plângea în receptor. Plângeam şi eu. Telefonistele ne atenţionau „Vaşe vremea isteklo”, adică „Timpul dumneavoastră a expirat”, dar ne mai lăsau, din milă. Şi noi plângeam mai departe. Încă vreo două minute peste durata legală a convorbirii. În anii cât am fost studentă, Saşa aduna bani şi mi-i trimitea în plic, ascunşi între foile cu poezii şi desene. Câte 5 ruble ori câte 10. Apoi a venit Victoria la Chişinău, la „Ştefan Neaga”. Să înveţe pianul. Cu ea am făcut schimb de rochii, pantofi, cercei, necazuri. Cu ea am dormit pe-un pat de sârmă, rece, am mâncat orez cu sare şi linte cu apă. De ultimii bani, cumpăram, ca proastele, discuri de la Melodia, note de la Ciocârlia, cărţi de la Aurora, farfurii de plastic de la Univermag. La Antoneuca trimiteam felicitări de Anul Nou, ziua mămucă-i şi 8 martie. Acum mai trimit uneori de Paşte şi Crăciun. Apoi m-am măritat eu. S-a măritat Victoria. Am născut eu. A născut şi ea. Am divorţat eu. Ea, slavă Domnului, nu. Saşa a intrat la Politehnică. A terminat‑o. S-a însurat. Nu mai plânge la telefon. Victoria a plecat cu familia în Germania. Şi nu poate ieşi de acolo. Cică nu i-s în regulă actele, pe de-o parte, iar, pe de alta, ca să fie în regulă, ar trebui totuşi cumva să iasă. Eu sunt la Bucureşti. N-am cetăţenie, doar încă un copil care, din fericire, o are. Mămuca e bătrână, dar e o bătrână frumoasă, chiar dacă îi mai lipsesc nişte dinţi din gură. Vara asta mi-am pus în gând să ajung la Antoneuca.

1