André Gide, Jurnal. Ediţie integrală

André Gide, Jurnal, Coordonator traduceri: Sorina Dănăilă, Traduceri de Cezar Sandu, Alexandra Sandu, Luiza Vasiliu. Raluca Vîrlan, Editura Cartier, Colecţia „Cartier Clasic”, 2008.

Jurnalul lui André Gide, care apare acum la Editura Cartier, prima traducere românească integrală, a fost efectuată după ediţia în două volume, din 1996, respectiv 1997, de la Gallimard, din colecţia „Bibliothèque de la Pléiade”, figurând cu numărul 54, ediţie la care au lucrat mulţi ani gideologii Eric Marty şi Martine Sagaert. În timp ce prima ediţie a jurnalului (1946) acoperea numai perioada 1939-1942, iar a doua ediţie – perioada 1889-1939 (primul volum) şi 1939-1949 (al doilea volum), ultima ediţie acoperă întregul traseu diaristic al scriitorului parizian, 1890-1925 (primul volum) şi 1926-1950 (volumul al doilea). Pentru o mai bună manevrabilitate profesională, dar şi pentru o mai lejeră flexibilitate în cazul celor care pur şi simplu iubesc textele lui Gide, Editura Cartier a decis să meargă pe soluţia unei ediţii în patru volume, în colecţia „Cartier Clasic”. Una e să lucrezi cu două volume a câte o mie şi mai bine de pagini fiecare, alta e să răsfoieşti un op de dimensiuni mai friendly, una e să cari după tine, la şcoală sau în maşină, un ceaslov cât un munte, alta e să ascunzi în geanta ta, fără să te doară umărul, un fascicul substanţial – adevărată felie din viaţa unui om.

„Personalitatea lui Gide este un soi de amestec între botanistul Jean-Jacques Rousseau şi Grimm până la Doamna d’Epinay. Îmi amintea de acea nesfârşită hăituire a vânatului îngrozit. Ascundea în sine atât frica prăzii, cât şi priceperea vânătorului. Haita şi prada erau îmbinate în caracterul său. Urmaşul lui Jean-Jacques era ca luna lui Freud la răsărit. Lui Gide nu îi era străin acest fel de exhibiţionism. Însă când treceai pe lângă el, te întâlneai cu surâsul lui Voltaire.” (Jean Cocteau)

„Un text care, în mare, a pierdut ceva din şarmul trufandalei, dar care, în acelaşi timp, a construit o adevărată catedrală în paginile Nouvelle Revue Française, una din acele construcţii pe care le vizitezi cu cea mai mare plăcere, un roman enorm prin care au defilat pe rând Paul Valéry şi Paul Claudel, Pierre Louys şi Jean Schlumberger, Charles-Louis Philippe şi Henri Ghéon, pe scurt – o adevărată capodoperă literară marca Gallimard. (...) În care se vede că prietenia, respectul şi graţia nu sunt piedică pentru o anumită luciditate şi nici pentru o anumită exigenţă a onestităţii şi a coerenţei, de care dă dovadă, în felul său, noua ediţie a Jurnalului.” (François Kasbi, La République des Lettres, iunie 1997)

Fragmente din volumul 4

Anul 1942

Nice, 1 ianuarie

Deschid un nou caiet, lăsându-l pe celălalt doar pe jumătate umplut, pentru a începe acest an nou. Nu am mai scris nimic în el de când mi-am impus aceste cronici regulate pentru Le Figaro; căci n-am mai avut timp; şi-apoi, nici nu mai aveam chef să scriu nimic. Am îmbătrânit înfiorător în ultima vreme. E ca şi cum m-aş îndepărta de mine însumi. Ah! fără tristeţe. Cred că mă voi părăsi fără regrete. Catherine ar fi putut să mă ţină legat de viaţă; dar nu-i pasă decât de ea - şi asta nu mă interesează. Am regăsit plăcerea de a lucra şi, aşezat la masa mea de scris, simt ceva care seamănă cu bucuria. Gândul meu se formulează cu uşurinţă, cu condiţia să nu fie prea profund; or, în cronicile mele, eu nu pun în mişcare decât suprafaţa gândurilor. Rămân fără nici o opinie în faţa evenimentelor, îndoindu-mă uneori că voi putea vreodată să-mi găsesc locul şi raţiunea de a fi în acest univers nou care se pregăteşte nedesluşit să se nască. Cred că nu poate exista nici o legătură cu maimuţăreala asta de „revoluţie naţională”, pe care nu reuşesc să o iau în serios.

Adevăratele bătăi de inimă ale Franţei se ascund şi nu se lasă cunoscute. Totul nu este, momentan, decât paradă provizorie, lăudăroşenie şi păcăleală. Solul e deocamdată prea puţin stabil pentru a putea construi ceva pe el. Totul depinde de...

Acuşi e miezul nopţii. Mi-e somn. Să lăsăm pe mâine urmarea acestor divagaţii.

Termin Sartoris. Am reînceput să citesc Egmont, într-un volum de Goethe, împrumutat de la Théodore Wolff, cu care m-am întâlnit în după-amiaza asta.

2 ianuarie

În rândurile pe care le scriam despre Catherine nu încape decât foarte puţină învinuire. Nu-mi displace că această copilă se dezvoltă într-un mod ciudat, care îi derutează destul de mult pe cei ce îi urmăresc evoluţia. Îmi seamănă mult prea mult pentru a nu mă face să mă gândesc că eram la fel cum e ea astăzi şi că şi eu aş fi acţionat la fel, de n-ar fi fost această mare dragoste care, aproape de începutul vieţii, m-a înălţat atât de sus, departe de mine însumi. Dar, până acum, ea nu arată dragoste şi atenţie asiduă decât pentru sine, iar, dacă adaug că vocea i se face frumoasă şi că, în anumite zile, poate fi de o graţie delicioasă, iată ce anume, în ochii ei, va eclipsa orice altceva. În ciuda egoismului ei, s-a interesat dintotdeauna de ceilalţi, şi asta într-un mod care mă impresionează foarte tare: ca o romancieră, s-ar putea spune, şi mă gândesc acum: ca o actriţă.

M-am bucurat nemăsurat de aceste lecţii pe care mă pregăteam să i le dau la Nice; dar a trebuit să renunţ repede la iluzii. Tot timpul ei e ocupat cu alte lecţii (dans, canto, recitare), care îi îndreaptă atenţia doar spre ea însăşi. Nu se mai desparte de sine, de dimineaţă până seara, ba chiar şi cele câteva cărţi pe care le citeşte în afara acestor activităţi nu o interesează de­cât în măsura în care poate să le reducă la propria-i persoană. Fusesem încântat să o vad că face o pasiune pentru nu-ştiu-ce sonete de-ale lui Heredia; spunea că vrea să citească şi alte­le. Mi‑a făcut plăcere să-i dau Les Trophées; era un exemplar foarte drăguţ legat, pe care îl găsisem la Grasse. Dar dorinţa i s-a stins pe dată şi nu cred să fi deschis măcar cartea. Am cunoscut dezamăgiri asemănătoare cu Marc; era de-ajuns ca un lucru să vină din partea mea, şi curiozitatea pe care acel lucru i-o provoca dispărea imediat. E ca şi cum unul, şi-apoi celălalt, trebuiau să se apere de mine. Încerc să mă conving că aşa e mai bine.

4 ianuarie

Acum, că mâna mea s-a dezmorţit cât de cât, aş face mai bine să o las să alerge în voie. Aşa se face că scriu la această prefaţă pentru Teatrul lui Goethe tot ce-mi trece prin minte, cu uşurinţă şi bucurie; însă rămân incomodat de cantitatea de notiţe pe care le-am luat şi pe care nu ştiu nici unde, nici cum să le intercalez. Chiar şi numai această muncă de îmbinare e complicată; gândurile, odată desprinse de implicarea iniţială, sunt recalcitrante şi resping alipirea. Nu mai ştii de unde să le apuci.

Anumite firi, şi asta se recunoaşte după nobleţea lor, ac­ceptă mai uşor încercările decât fericirea.

5 ianuarie

Chiar dacă ieri a fost duminică, am lucrat mai mult de opt ore la prefaţa mea pentru Goethe şi eram cât pe ce să mă reapuc după cină, dar teama de a-mi pregăti astfel o noapte albă m-a aruncat într-un cinema vecin. N-am rămas mult acolo; sală pe trei sferturi goală, străbătută de curenţi de aer glacial. Cum nu mi-am revenit de tot după o răceală, sunt încă foarte vulnerabil; am alergat să mă pun repede la adăpost.

Regrete că nu am putut să văd începutul unui documentar (german) despre păsările de pe un lac... din Pomerania, cred, dintre cele mai interesante.

Iar am visat noaptea asta că, aşezat la un pian, îmi redobândeam îndemânarea din zilele mele cele mai bune. Cântam primul studiu de Chopin într-un mod tulburător. Oarecum ca un orb, care ar visa că îşi recapătă brusc vederea.

De fapt, care-ar putea fi visele unui orb din naştere? Ar trebui să spun: din ce, din care materie sunt ele făcute?

Prânz agreabil la familia Bussy. M-am întors imediat după, ca să dorm o oră; prea puţin însă pentru a birui o îndobitocire nefastă scrisului. Nu-i nimic de făcut; şi, după câteva încercări zadarnice, decât să-mi stric prefaţa, am ieşit din nou. Într-o sală mai puţin rece decât cea de ieri, se dădea acelaşi film despre păsări, căruia i-am ratat iarăşi începutul. Urmat de un mare film istoric de propagandă germană, despre Irlanda, extrem de vulgar, la fel ca tot ce iese din la­boratoarele lor. Şi totuşi, vrând să mă instruiesc, văzusem deja: Evreul Süss, Magda, Maria Stuart, Sevastopol. Numai la acesta din urmă, însoţit fiind de Elisabeth, mă străduisem să stau până la sfârşit. Nimic mai bine făcut pentru a scoate în evidenţă diferenţa dintre nivelul de cultură al popoarelor noastre. Filmele astea par că se adresează unui public care, pentru a pricepe, are nevoie să i se silabisească sentimentele şi care nu ştie să citească decât literele mari. Totul e mult prea evident, acţiunea, textul dialogurilor şi jocul actorilor. E aproape insuportabil. Englezii, se-nţelege de la sine, sunt gătiţi în sos picant.

M-aş mira mult ca filmele astea să nu facă, de fapt, în Franţa, un soi de propagandă pe dos.

6 ianuarie

Nu există dimineaţă în care să nu deschid ziarul cu speranţa că voi găsi vestea vreunui eveniment miraculos... Dar nu; numai banalul: vase scufundate, oraşe bombardate, incendiate; ucişi, răniţi, cu miile... refrenul monoton de fiecare zi...

Prânz agreabil cu Roger Martin du Gard, amândoi invitaţi de Marc şi Nadine, şi unul, şi celălalt în cea mai bună formă. Dar răceala mea încăpăţânată îmi înfundă urechile în asemenea hal, încât nu pot urmări foarte interesanta lor conversaţie decât cu foarte mare greutate.

După o vizită la dentist, mă întorc la hotel, unde trebuie să vină în curând şi Roger. Lectura prefeţei; cel puţin a primei părţi. Sfaturi excelente ale lui Roger, care mă lasă plin de avânt.

După cină, Alexandre Bachrach, care-l însoţeşte pe Bunin la Nice, vine pentru o partidă de şah; prima pe care o câştig în faţa lui, de la cele de la Grasse.

Nu mă duc în pat decât după ce am mai citit încă o sută de pagini din Iphigenie auf Tauris¹.

După Ifigenia, trec la teatrul lui Lessing, la Emilia Galotti, pe care încă nu o ştiam. Cum mi se pare?... Ar trebui să nuanţez... N-am chef de asta. Dar, în orice caz, mi-a trezit un viu interes. Şi acum vreau să reiau Minna – citită, pe vremea lui Fräulein Siller, şi căreia nu i-am păstrat decât o vagă amintire.

Man spricht selten von der Tugend, die man hat; aber desto öfter von der, die uns fehlt.² (Lessing, Minna, II, sc. I)

_______________

1. „Ifigenia în Taurida”.

2. „Vorbim arareori despre calităţile pe care le avem, dar cu atât mai des despre cele care ne lipsesc.”

30 ianuarie

Cronicile pentru Le Figaro mi-au ocupat tot timpul pe care înainte îl acordam lecturii. Nici o dorinţă de a nota ceva în acest carnet. Efortul pe care îl făceam, scriind, de a fi interesat de propria mea persoană a eşuat. Şi e curios cât de dăunătoare e hârtia cadrilată pentru mintea mea, pentru plăcerea de a scrie. (Dar astăzi nu se mai găseşte altfel de hârtie, cel puţin nu la Nice). Am ajuns chiar să mă întreb dacă, având la dispoziţie nişte foi mai agreabile, n-aş fi continuat poate să-mi ţin jurnalul, şi dacă nu cumva renunţarea de a mai nota ceva nu se datorează, de fapt, acestei cauze exterioare, atât de meschine. Niciodată n-am scris vreun lucru de valoare fără ca aspectul material al scrisului meu să-mi fi făcut plăcere. Un stilou prost e suficient pentru a-mi intimida stilul...

Am terminat astăzi Hermann und Dorothea, care a început prin a mă dezamăgi foarte mult, dar din al cărei ansamblu voi păstra totuşi amintirea unei opere perfecte în felul ei; una dintre cele mai desăvârşite reuşite ale lui Goethe. Mi se pare chiar că, din cânt în cânt, tonul se înalţă, pentru a atinge, spre final, într-o manieră cu totul aparte, un soi de măreţie pe jumătate burgheză, pe jumătate epică, care se alătură lin sublimului, scăpând fără încetare banalităţii şi apropiindu-se, în acelaşi timp, de prozaism. Nu cunosc altă scriere a lui Goethe care să fie mai tipic germană, echivalentul ei lipsind literaturii noastre cel mai mult. O carte exemplară, accesibilă tuturor vârstelor, tuturor claselor sociale şi tuturor tipurilor de inteligenţă, oferind nişte învăţăminte admirabile, un exemplu frumos, un sfat bun, după lectura căreia nu mai îndrăzneşti să-ţi baţi joc de literatura moralizatoare.

„Căutăm oare întotdeauna înţelepciune în lucrurile care o cer cel mai puţin?”

(Racine către Boileau, scrisoare din 30 mai; fără indicaţie asupra anului).

1 februarie

Nenumărate moduri de a spune un lucru; adeseori, formula cea mai bună e aceea care vă vine în minte dintr-odată. Aşa, ca acest aer spontan care ne încântă la Stendhal. E ca şi cum i-am surprinde gândul mereu cu noaptea-n cap, înainte de a-şi fi făcut toaleta. Dar există şi alte feluri de a scrie bine. Oricum, nu-mi place raţionamentul care se împopoţonează, ci, dimpotrivă, cel care se concentrează şi înţepeneşte parcă - adică felul de a scrie al lui Montesquieu ori al lui Tacitus. Luând exemplul lui Dorothée Bussy, mă apuc de lectura cărţii La Vie d’Agricola. Fiecare frază e plină, grea, tensionată. Mă opresc pentru a cântări fiecare cuvânt; mi-e inima prea plină de ele, le am mereu pe buze. Sunt cucerit încă de la început. Ce autoritate! Şi cât de mult îmi place acest soi de austeritate înverşunată, mult mai mult decât graţia! Am luat cartea cu mine, o citesc în timp ce merg şi meditez pe îndelete, fără să îi epuizez seva amară, la câte una dintre aceste sentinţe vigu­roase în care se concentrează voinţa:

Memoriam quoque ipsam cum voce perdidissemus, si tam in nostra potestate esset oblivisci quam tacere.³

Subit quippe etiam ipsius inertiae dulcedo, et invisa primo desidia postremo amatur.⁴

_________

3. „Ne-am pierde memoria chiar şi în ciuda vorbelor, dacă ne-ar fi uitarea la fel de la îndemână ca şi tăcerea.” (Tacitus, Viaţa lui Agricola, III) (Tr. tr.)

4. „Căci inacţiunea însăşi are o dulceaţă insinuantă, iar apatia, odioasă la început, sfârşeşte prin a se face iubită.” (Idem.) (Tr. tr.)

6 februarie

Ieri seară, la cinema. „Actualităţile” franceze îţi umplu sufletul de durere şi te fac să roşeşti până-n creştetul capului. S-ar părea că licoarea înfrângerii ne-a cam ameţit; niciodată nu ne-am arătat mai mândri decât acum, când există atât de puţine motive de a fi astfel. Desfăşurăm pe ecran toate titlurile unei glorii apuse, încercând să facem ca strălucirea lor să se reverse şi asupra epocii actuale; ne felicităm; ne admirăm; ne extaziem asupra splendorii şi a dimensiunii uriaşe şi fragile a „Imperiului” nostru. Îţi vine să plângi.

Şi, pentru a încheia, o hărmălaie de zile mari în jurul „Turului Franţei” ciclist, asupra căruia s-ar părea, auzindu-i, că întregul univers are ochii aţintiţi. „Cel mai important din lume”. Dar gândiţi-vă numai: o cursă de cinci mii de kilometri! Şi reproducerea „prin belinogramă” (această „invenţie franceză”) a portretului învingătorului în ziarele din toate ţările! Măi să fie! Germania poate foarte bine să ne acorde acest moft, dacă ne mulţumim numai cu atât.

Pe lângă asta, un documentar german excelent despre radiu, care mă interesează cu atât mai mult, cu cât tocmai am citit de la un capăt la altul (fără să pricep, de altfel, mare lucru, însă cu o încântare continuă) cărticica lui Gaston Dupuy asupra Radioactivităţii.

Dar ce-nseamnă toate astea în comparaţie cu gloriosul „Tur al Franţei”? Of, cu ce fel de glorie mai mulţumim astăzi poporul! (Ştiu foarte bine că nu e vorba, aici, decât de propagandă cinematografică.) Dar măcar de s-ar face atâta caz de nişte „atleţi totali”! Dar nu! Franţa a fost inferioară la toate concursurile de la Olimpiadă; singurii lauri pe care i-a câştigat au fost la această unică probă: bicicleta!

1