|
Vasile Gârneţ: Dragă Felicitas Hoppe, au trecut opt ani de la ultimul interviu pe care ţi l-am luat pentru revista Contrafort. Se întâmpla la puţin timp după terminarea proiectului Literatur Express 2000 – călătoria la care am participat împreună. Şi în acest interval lumea s-a schimbat şi cred că nici noi nu mai suntem chiar aceiaşi. Cum ţi-ai continuat cariera de scriitor: ce cărţi ai mai editat, ce călătorii ai mai făcut?
Felicitas Hoppe: Ei bine, aş vrea să fiu sinceră: nu mi-e uşor să expun sumar ce s-a întâmplat în viaţa mea pe parcursul ultimilor opt ani, aşa că mă voi concentra asupra a ceea ce tu numeşti „cariera mea de scriitor” – ar fi o expresie fidelă a ceea ce am încercat să fac în acest interval de timp.
După deja legendarul Literatur Express 2000 (care mi-a plăcut foarte mult: n-aş vrea ca acest eveniment important să-mi scape din memorie, mai ales pentru că te-am întâlnit pe dumneata şi pe Vitalie Ciobanu!), pur şi simplu am continuat să scriu şi să călătoresc. Am călătorit cam în toată lumea (India, Indonezia, Japonia, Africa, Brazilia, dar şi în state din Europa de Est, ca Ucraina, Polonia şi Rusia până în Siberia) şi am cunoscut astfel o diversitate de ţări, „culturi” şi oameni. Chiar dacă aceste vizite au tendinţa să fie în mod firesc cam superficiale (sunt pur şi simplu prea scurte pentru a oferi experienţe mai profunde), am convingerea că acestea au influenţat considerabil viziunea mea asupra lumii ca şi scrisul meu. Totuşi, până la urmă nu am devenit un scriitor de călătorii în accepţia clasică a termenului. Din contră: sunt doar o persoană care scrie şi călătoreşte, un scriitor călător. Cărţile mele reflectă şi ele acest fapt.
După Picknick der Friseure („Picnicul frizerului”, 1996) şi Pigafetta (1999), am publicat Paradiese, Ubersee („Paradisul de peste mări”, 2003), în care combin un jurnal de călătorie (în India) cu elemente de poveste, subiecte din folclor şi legende. După Paradiese, Ubersee a urmat Verbrecher und Versager („Criminali şi rataţi”, 2004), în care descriu viaţa a cinci personaje de origine germană din patru secole diferite – fiecare dintre aceste personaje sunt destul de aventuroase şi ciudate şi reflectă istoria germană prin prisma unor „oglinzi personale”. Apoi, după Verbrecher und Versager, am continuat cu Johanna (2006), în care încerc să repovestesc, într-un mod neconvenţional, viaţa şi istoria faimoasei Ioana D’Arc.
După cum ai putea lesne înţelege din ceea ce îţi spun, sunt interesată în mod special de următorul lucru: mişcarea liberă în spaţiu şi timp! Totuşi, atenţie: când scriu despre istorie nu am în vedere nimic romantic. Detest profund orice formă sentimentală sau nostalgică de roman istoric. În toate cărţile mele, chiar şi atunci când subiectele lor abordează trecutul sau personaje care au trăit în trecut, acţiunea are loc la prezent, în secolul 21! Nu am încercat niciodată să evadez într-o „Epocă de aur” ci, din contră, mi-am propus întotdeauna să transform istoria într-o contribuţie vie şi activă la conştiinţa umană actuală. Şi astfel ajung la următoarea întrebare!
V. G.: Ţi-ai lansat ultima carte, Iwein Löwenritter (Fischer Verlag, 2008), la Târgul de Carte de la Leipzig, în luna martie a acestui an. Este o carte mai neobişnuită – un basm. Cum ţi s-a născut tentaţia aceasta să revii la poveşti, să cauţi să reînvii o vârstă paradisiacă? Crezi că lumea în care trăim – o lume pragmatică, dinamică şi violentă – are nevoie de poveste?
F. H.: În primul rând, nu a existat niciodată o „eră paradisiacă”. Pe parcursul istoriei, viaţa a fost întotdeauna „pragmatică, dinamică şi violentă”. Şi, în al doilea rând, poveştile nu sunt doar o lume a viselor. E foarte important să înţelegem că esenţa şi fundamentul poveştilor (la fel ca şi cele ale legendelor) au fost întotdeauna viaţa reală, poveştile sunt întotdeauna întreţinute de sursele experienţei umane şi reflectă mai mult decât orice problemele vieţii reale.
Observi, Vasile, că eu NU am în vedere accepţia comună, de Kitsch, a poveştilor. Dar încearcă să te întorci la bătrânii fraţi Grimm şi vei afla imediat că aceste poveşti nu sunt defel amuzante, nici sentimentale, nici „paradisiace”, ci reflectă problemele cotidiene ale oamenilor, plus visul lor etern la o viaţă mai bună. Dacă examinezi Iwein Lowenritter din această perspectivă, vei ajunge inevitabil la constatarea că încercarea mea de a repovesti o istorie de opt sute de ani nu are ca scop o întoarcere la frumoasele timpuri de altădată (care, după cum am spus, nu au existat în istoria umanităţii), ci mai degrabă o continuare logică a scrisului meu.
Toate acestea le relevă lectura. Doar la o privire superficială cartea mea apare ca o poveste despre frumoasele timpuri de odinioară, când cavalerii mai erau curajoşi, aveau convingeri morale şi luptau pentru „bine” împotriva „răului”. Viaţa nu poate fi înfăţişată în alb şi negru. Chiar dacă Iwein Lowenritter a fost conceput şi pentru a avea succes pe „piaţă” - ca o „carte pentru copii” -, această carte nu are nimic pueril, ci îl încurajează pe cititor să-şi urmeze „eroul” Iwein prin tot felul de aventuri şi încercări teribile. Deşi la prima vedere personajul meu se lansează într-o serie de aventuri aparent plăcute cu scopul de a câştiga onoare şi faimă (orice ar însemna acestea!), el ajunge într-o stare deplorabilă, îşi iese din minţi din cauza celor întâmplate şi este nevoit să depună eforturi considerabile ca să redevină o persoană „sănătoasă” şi puternică. Viaţa omenească, aşa cum este ea, urmărită în fluiditatea ei obişnuită, se transcrie, în cele din urmă, în tiparele unei poveşti despre dragoste şi moarte, despre frică şi depresie, despre lupta individului pentru afirmare sau (măcar) supravieţuire.
Cartea a fost apreciată de critica germană, dar şi criticată pentru faptul că ar fi prea „dură” pentru copii. Mă opun cu fermitate acestei taxări, întrucât sunt convinsă că în special copiii (dacă nu chiar în primul rând ei!) trebuie să se confrunte cu ceea ce este viaţa: care este orice numai nu o experienţă amuzantă. Dar, bineînţeles, Iwein oferă şi un happy end. Am făcut-o nu doar pentru a termina povestea pe o notă fericită, ci pentru a-i face pe cititori să-şi dea seama că întotdeauna există o speranţă şi o şansă pentru a-ţi depăşi problemele! Şi să nu renunţe.
V. G.: Felicitas, ai un mod de viaţă destul de itinerant. Ai făcut cândva chiar şi o călătorie în jurul lumii, cu câţiva ani înaintea Literatur Express-ului. Acum locuieşti în Statele Unite, la Washington. Cu ce te ocupi acolo?
F. H.: Da, am călătorit şi continui să călătoresc intens. Deşi prefer nu doar să călătoresc, ci să şi lucrez în ţări şi locuri necunoscute. Proiectele de creaţie bine definite te pot apropia de oameni şi contribuie la formarea unui cadru concret. Astfel şederea mea la Washington DC (care e una destul de scurtă: doar de trei luni) se datorează unei invitaţii din partea Universităţii Georgetown de a preda un seminar pe tema romanului de călătorie german. De altfel, e o posibilitate minunată de a urmări marele show politic şi numărătoarea inversă în ultimele săptămâni înainte de alegerea noului preşedinte al Statelor Unite din noiembrie – un spectacol, o competiţie care au dat conturul uneia dintre cele mai interesante campanii electorale din ultimele decenii. Locuind atât de aproape de Casa Albă, aş putea chiar să scriu câteva rânduri pe această temă pentru o revistă sau un post de radio german.
V. G.: Cum ţi se pare America pentru un scriitor european? Încă mai poate fi o provocare? Mai au clişeele europenilor despre America acoperire în realitate?
F. H.: Pentru că am studiat în Statele Unite (la Eugene/Oregon) cu 25 de ani în urmă şi mă întorc sporadic în Statele Unite ca să-mi vizitez prietenii americani şi să revăd ţara (atunci când îmi permit timpul şi finanţele), ştiu că America o duce destul de bine şi simt că a trecut printr-o serie de schimbări esenţiale. (Toţi ştiu, bineînţeles, că nu numai în Statele Unite, ci în toate ţările lumii s-au produs schimbări remarcabile în ultimii 25 de ani!)
Sigur, mai avem încă vechile noastre clişee (pozitive şi negative) despre Lumea Nouă. Întotdeauna mi-a plăcut să mă aflu în Statele Unite, îmi plac oamenii, îmi place ţara. Dar SUA, această lume nouă, a îmbătrânit. De aceea, ca să revin la întrebarea ta, în acest moment nu mai găsesc nici un fel de provocare pentru un scriitor european (fireşte, vorbesc din punctul meu de vedere!). Nu găsesc chiar nici o sursă nouă de inspiraţie în cultura americană. Am mai degrabă impresia că, adesea, SUA sunt mai conservatoare decât Europa şi Asia din punct de vedere cultural, într-un fel chiar mai retrograde. Această constatare e valabilă nu numai pentru literatură, ci chiar şi pentru industria cinematografică americană.
Situaţia nu pare încă evidentă, cu excepţia faptului că s-ar putea ca americanilor înşişi să nu le mai placă ideea de a fi „ţara şi cultura dominantă”, dar cred că în subconştient ei (cel puţin intelectualii de peste Ocean), ştiu acest lucru. Iată de ce ei intră în panică atât de uşor. Se mai adaugă şi problema evenimentelor de la 11 septembrie care au schimbat dramatic politica internă şi externă americană şi a condus la o obstrucţionare evidentă a libertăţii. A devenit mult mai greu să intri în ţară, politica securităţii interne a introdus numeroase modificări birocratice şi e nevoie de multă energie ca să organizezi o călătorie în Statele Unite, dacă nu doreşti doar să fii un simplu turist, ci să lucrezi acolo.
V. G.: Cât de interesaţi sunt studenţii tăi de literatura europeană, în general, şi de cea germană, în particular?
F. H.: E greu de spus. Depinde de persoană. Studenţii care doresc să se specializeze în literatura germană sau europeană (ceea ce ţine de obiectul literatură comparată) cunosc în general foarte bine materia şi limba. Pe deasupra, ei lucrează şi la un nivel teoretic înalt. De aceea vei afla în ei nişte parteneri de lectură şi discuţie foarte productivi şi agreabili. Acelaşi lucru e valabil şi pentru profesori. Deoarece există numeroşi emigranţi din Europa de Est, literatura est-europeană constituie, de asemenea, un domeniu important de interes şi cercetare.
V. G.: Se spune că un scriitor, azi, nu mai poate trăi în afara pieţei, care îi dictează ritmul de lucru şi chiar temele, subiectele despre care scrie. „Dictatura pieţei în capitalism” – era expresia favorită a activiştilor culturali din regimul comunist. Cât de adevărate sunt aceste afirmaţii? În comunism nu aveam o „dictatură a pieţei”, aveam dictatură pur şi simplu. Poate fi libertatea unui scriitor limitată sau determinată de preferinţele editorilor, de gustul publicului? Tu cum „rezişti” în faţa tentaţiilor sau comandamentelor economiei de piaţă?
F. H.: În privinţa pieţei – majoritatea afirmaţiilor despre „dictatura” pieţei derivă din ideea naivă că ar putea exista un schimb de bunuri fără o piaţă. Bineînţeles, aşa-zisa piaţă nu limitează şi nu determină libertatea scriitorului. Dar la ce se rezumă libertatea sa atunci când acesta nu are o şansă de distribuţie egală a cărţilor sale? Şi cum rămâne cu notorietatea autorului atunci când el nu dispune de mijloacele de comercializare a cărţilor sale, cu alte cuvinte, de bani?
Îţi dau un simplu exemplu: există multe aşa-numite „edituri mici” în Germania, care produc cărţi foarte bune şi valoroase – ele tipăresc cărţile, dar nu le pot distribui din lipsă de finanţe. Problema e următoarea: scriitorul nu are nevoie să fie publicat pur şi simplu, ci să fie distribuit pentru a putea fi citit de public. Şi ce ar fi un scriitor fără cititori, fără public? Aici intră „în scenă” piaţa, cu posibilităţile ei. Dacă nu ar fi ea, am fi puşi în situaţia de a ne întoarce la timpurile Samizdat-ului.
Mă mai întrebi ce efect are presiunea regulilor pieţei asupra scriitorului? Un efect de mobilizare. Respectivul autor sau respectiva autoare sunt nevoiţi să trăiască într-o stare permanentă de tensiune, într-un fel de „remiză” pe o tablă de şah, în ceea ce eu aş numi un „compromis productiv”. Scriitorul trebuie să fie în acelaşi timp deschis şi insistent, dar şi rezistent la compromisuri. Pentru că funcţionarea în condiţiile pieţei libere NU înseamnă neapărat acceptarea necondiţionată a gusturilor publicului. Fireşte, să trăieşti într-o astfel de stare de veghe şi autoreflecţie permanentă (care presupune şi analiza mecanismelor pieţei aflate în continuă schimbare!) e foarte epuizant. Dar cine a spus că munca de scriitor ar trebui să fie o ocupaţie comodă? Dă-mi voie să repet ceea ce am menţionat mai sus în legătură cu poveştile. Nu a existat vreodată o epocă de aur. Nici pentru scriitori sau artişti. Din Evul Mediu până în prezent scriitorii au fost întotdeauna nevoiţi să facă compromisuri. Dacă nu cu piaţa, atunci cu regii şi reginele lor. Cu cei care-i hrăneau.
V. G.: Îţi place să apari la televizor, să dai interviuri în presă, să fii mediatizată în afara cărţilor pe care le publici? Accepţi scandalul mediatic, dacă el te ajută să-ţi ridici cifra vânzărilor, creşterea de tiraje?
F. H.: Vreau să fiu sinceră: dispreţuiesc apariţiile la televiziune şi îmi displac talkshow-urile în care vorbeşti doar de dragul vorbei, fără ca să spui lucruri importante sau relevante. Imposibilitatea schimbului de idei pare să derive din specificul acestei mass-media (televiziunea). Aşadar, dacă vrei să supravieţuieşti la televiziune, eşti nevoit să te adaptezi la formele ei de prezentare. Trebuie să fii iute şi deştept ca să-ţi poţi lansa ideile, dacă vrei să „penetrezi” mintea, sensibilitatea auditoriului. Din nefericire, majoritatea scriitorilor nu lasă impresia că ar avea mult talent pentru acest lucru – iată de ce, adeseori, ei au nişte apariţii TV atât de penibile. Prefer mass-media scrisă şi radioul, dar aceasta nu înseamnă că nu te poţi manifesta stângaci şi într-un interviu de ziar sau într-o discuţie radiofonică. Dar se pare că aceste categorii de presă se apropie mai mult de literatură. În orice caz, după cum menţionam anterior, fiecare autor are libertatea de a fi sau nu parte a acelei lumi. Şi sunt profund convinsă că orice modalitate de „cooperare” cu mass-media are anumite limite. Nu aş accepta niciodată scandalul doar de dragul vânzărilor. În orice caz, după cum ştim cu toţii, linia de demarcaţie dintre „promovare” şi „prostituţie” este foarte subţire.
V. G.: Te-ai implicat mereu în dezbaterile de actualitate, culturale sau politice în Germania, eşti şi ai rămas un intelectual public. Cât de ascultată mai este azi vocea scriitorilor de către guverne, de către opinia publică? Ce probleme te-au preocupat în ultimul timp în articolele tale?
F. H.: Problema importanţei vocii scriitorului şi a măsurii în care ea este auzită şi în general luată în considerare a fost discutată de nenumărate ori. Scriitorul poate contribui la iniţierea şi întreţinerea discuţiilor publice, însă nu cred că el reuşeşte să determine luarea unor decizii politice. Nu trebuie să uităm că literatura influenţează viaţa într-un mod fundamental diferit faţă de principiile de funcţionare ale politicii şi de modul de adoptare a deciziilor politice. Sunt convinsă că scriitorii, cei buni!, au nevoie de mai mult timp pentru a realiza un impact public, din cauza viziunii lor diferite asupra lumii. Ceea ce nu exclude opţiunea pentru unele comentarii politice sau pentru alte interacţiuni de acest gen, dacă ei simt această chemare. Însă, pentru a rămâne onestă, dacă aş fi dorit să am o influenţă mai mare asupra unor chestiuni politice, aş fi fost nevoită să lucrez şi să-mi expun argumentele prin căi total diferite şi, probabil, în acest caz, aş fi preferat mijloacele ziaristicii. Să-l luăm pe Richard Wagner, de exemplu - scriitorul german şi bunul meu prieten, care a fost colegul nostru la Literatur Express. El reprezintă ceea ce aş numi (dacă există aşa ceva) modelul „intelectualului clasic”, care îşi ridică vocea în public oricând simte nevoia să comenteze şi să critice. Richard întruneşte toate calităţile necesare unei dezbateri publice – este nu numai un scriitor excelent şi un stilist de mare fineţe, ci şi un minunat ziarist, istoric şi expert în domeniul literaturii est-europene.
Fiindcă nu sunt expertă în nici un domeniu, prefer să scriu despre literatură şi, bineînţeles, despre experienţa mea asupra pieţei şi a imaginii scriitorului aflată în transformare la începutul secolului 21. Aceasta a fost, de fapt, una din temele mele de bază în timpul profesoratului pe care l-am avut la Universitatea din Augsburg (sudul Germaniei), unde am predat pe durata semestrului de vară. După cum vezi, Vasile, prefer să contribui la viaţa publică prin lecţii şi educaţie. Pe deasupra, aceasta constituie o experienţă fructuoasă şi revelatoare pentru mine, pentru că astfel mă aflu în contact cu studenţii, o generaţie mai tânără cu idei şi viziuni diferite asupra vieţii, politicii şi – nu în ultimul rând! – literaturii.
V. G.: Cum crezi că ar putea ieşi Europa din multele diviziuni şi incoerenţe care o macină? Diversitatea sa mult lăudată (un câştig cultural indubitabil) apare ca un handicap politic major în momentul în care trebuie să ia rapid decizii capitale, să riposteze, de pildă, revanşei ruseşti îndreptate împotriva fostelor republici sovietice, azi state independente, cum s-a întâmplat acum, de curând, în cazul Georgiei?
F. H.: Această întrebare îmi depăşeşte cu mult competenţa, cunoştinţele şi aplecarea pentru imaginaţia politică, de aceea pot să răspund la ea doar într-o manieră impresionistă, care, totuşi, nu forţează limitele subiectului. Sunt de părere că scriitorii au, deseori, tendinţa să-şi formeze idei şi viziuni generale, în timp ce, după cum ai menţionat în întrebare, politicienii trebuie să ia rapid decizii importante. Astfel că, din nou, vom fi nevoiţi să facem compromisuri, cel mai dificil lucru atât în viaţă, cât şi în politică. Am avea în acest caz de îmbinat ideea de independenţă cu cea de cooperare. Cooperarea pe baza unei situaţii economice echilibrate, atâta timp cât nu sunt implicate aici instrumente de represiune. Dar acesta e mai degrabă un ideal, nu o realitate.
V. G.: Germania are această imagine: de ţară a cărei conducere politică agreează mai degrabă o politică împăciuitoristă cu regimul Putin – vezi şi cazul fostului cancelar Gerhardt Shroeder, care a intrat, se spune, în solda Gazpromului -, opunându-se unei integrări mai rapide a Georgiei şi Ucrainei în NATO, pentru a nu supăra Moscova. Această atitudine este acceptată de germanii înşişi? Ce crezi despre asta?
F. H.: O altă întrebare foarte complicată. Fiindcă tindem să gândim în structuri dualiste, tindem, de asemenea, să credem că cei care-l critică pe Putin sunt neapărat pentru integrarea Georgiei şi Ucrainei în NATO şi Uniunea Europeană. Dar acest lucru nu e întotdeauna adevărat. De fapt, astfel de atitudini sunt prea în alb-negru pentru a reflecta fidel realitatea. Poţi fi absolut „împotriva” lui Putin şi a situaţiei actuale, dar pentru o integrare lentă şi prudentă în Uniune. După cum poţi vedea, această discuţie atât de complicată şi suprasolicitantă nu are sfârşit cât timp introducem în ea diverse opinii şi atitudini. În orice caz, chiar am impresia că germanii înşişi (cel puţin, cei ale căror opinii sunt auzite în public) sunt în favoarea integrării celor două foste republici sovietice, deşi, deseori, ei nu ţin seama de preţul înalt pe care toţi cei implicaţi îl vor avea de plătit. Şi nu în ultimul rând, ei nu se gândesc la responsabilităţile pe care le implică calitatea de membru al Uniunii, care presupune nu numai drepturi, ci şi îndatoriri.
V. G.: La ce proiecte literare te gândeşti pentru viitorul apropiat? Nu te-ar interesa să fii tradusă în limba română?
F. H.: Planurile mele pentru viitor? Aş dori să-mi scriu autobiografia. Ştiu că s-ar putea să par un pic nebună. Ideea aceasta cu autobiografia îi face pe toţi să râdă, chiar şi pe editori, pentru că fiecare îmi spune că sunt prea tânără pentru o asemenea întreprindere. Dar eu sunt de altă părere. Peste doi ani voi împlini cincizeci de ani şi cred că fiecare ar trebui să-şi scrie autobiografia cât mai devreme, într-o stare lucidă a minţii. Iar în privinţa traducerii cărţilor mele în limba română: e un vis foarte frumos şi sper să se împlinească înainte ca eu să devin bătrână şi căruntă – aşadar, înainte de a împlini cincizeci de ani!
Chişinău-Berlin, septembrie 2008
|
Inapoi la cuprinsul numarului