Richard Wagner, romancierul (Catrafuse, Polirom 2006)

Ce ştim despre şvabii din Banat? Puţine lucruri. În general că sunt o spiţă a naţiunii germane, pe cale de repatriere în „patria strămoşilor”. Ne raportăm la România simplist, ca la o ţară omogenă din punct de vedere etnic, aşezăm peste ea mituri, icoane, cele trei steme medievale – Moldova, Valahia, Transilvania –, şi aşteptăm ca lucrurile să evolueze potrivit imaginii romantice a statului naţional. Realitatea este însă mai complexă. Există nu numai românii, ci şi ungurii din Ardeal, există sârbii din vest şi turco-tătarii din Dobrogea, există germanii - saşii din zona Sibiului şi a Sighişoarei, şi şvabii din Banat. O diversitate care îmbogăţeşte cultural România, evocând regionalismul administrativ şi Europa unită, în care graniţele nu mai contează, iar oamenii, ideile şi capitalul circulă fără oprelişti, aducând libertate şi prosperitate. Această paradigmă va salva şi soarta românilor din Ucraina şi din Serbia, pe care i-am dori, ca şi pe basarabeni, înăuntrul Europei, nu înafara ei.  

Richard Wagner este unul dintre cei mai importanţi scriitori germani de origine bănăţeană. Născut în 1952, la Lovrin, a emigrat în Berlinul de Vest în 1987, odată cu întreg grupul de scriitori din aşa-zisul Acttione Gruppe Banat, din care au mai făcut parte William Totok, Hertha Müller, Werner Söllner şi Johann Lippet. Membrii grupului şi-au continuat, cu succes, activitatea literară şi jurnalistică şi după stabilirea în Germania. Cititorii Contrafortului îl cunosc pe Richard Wagner dintr-un interviu publicat în urma spectaculoasei călătorii cu Expresul Literar, pe care am făcut-o în anul 2000, împreună cu Felicitas Hoppe – scriitoare găzduită şi ea în prezentul număr de revistă. Romanul Catrafuse, apărut la Polirom, în 2006, în excelenta traducere a lui Michael Astner, reia într-o formă prozastică, epopeea germanilor din Banat, despre care Richard Wagner povestise şi în dialogul nostru. Un roman dens, scris într-o manieră alertă, cvasi-publicistică, care reuşeşte să atingă tocmai datorită acestei economii de mijloace autenticitatea tulburătoare a unui documentar ZDF. Naratorul - relatarea este făcută de la persoana I - pe nume Werner Zillich, un şvab bănăţean emigrat în RFG cu câţiva ani înainte de căderea comunismului (şi al cărui traseu de viaţă ne face să întrezărim cu uşurinţă fundalul autobiografic al autorului), vine în România, deja în anii ’90, pentru înmormântarea tatălui său. Drumul de întoarcere din satul de baştină, unde şi-a lăsat-o pe mama, spre oraşul său de reşedinţă din Germania, îi prilejuieşte o amplă rememorare a peripeţiilor familiei sale din ultimul secol, îmbibată de senzaţia amară a unei lumi dispărute: „Fără casă nu există nici familie. Casa noastră – o s-o vând. Urc pe strada plină de gropi. Urc în sat. Casă după casă, satul morţilor trece pe lângă mine. Locuitorii săi îmi trec prin faţa ochilor, toţi cei care reprezintă cuvintele-reper ale copilăriei mele. Numele lor sunt scrise pe pietrele de mormânt. Acum trăiesc într-un sat subteran şi repetă tot ce-au mai făcut, dar nici de data asta lucrurile nu ies mai bine. Acolo, jos, satul îşi continuă, invizibil, viaţa. Într-o buclă ce ţine cât rezistă memoria. Le murmur numele. Câtă vreme mai cunosc numele locuitorilor, satul de sub pământ poate şi el să existe-n continuare.” (p.10)

Amintirile se insinuează în cadrul prezent, asemenea unui fir care se croşetează pe o pânză. O trăire pe mai multe dimensiuni, un flux al conştiinţei imposibil de stăpânit. Incredibila aventură a străbunicilor lui Werner, Johann şi Katharina în America, înainte de primul război mondial, unde au plecat, precum mulţi ardeleni şi bănăţeni, pentru a scăpa de sărăcie, ca într-un western clasic, dar şi de acuzaţia de a fi părtaşii unei mezalianţe - au revenit după 9 ani, întâmpinaţi cu ostilitate de Theresia, fiica pe care o lăsaseră acasă în grija bunicii şi care nu‑şi va ierta niciodată mama. Prin contrast, sinistrele secvenţe ale prizonieratului în Rusia, trăite de Karl, tatăl naratorului, după cel de-al doilea război mondial – a fost experienţa multor etnici germani din Europa de Est, deportaţi de Stalin ca pedeapsă pentru „colaboraţionism”. Referinţa care îţi vine în minte citind acest episod este nuvela O zi din viaţa lui Ivan Denisovici a lui Soljeniţîn. O familie trecută prin toate avatarurile secolului XX, cu unchi înrolaţi în Waffen SS, sau adepţi fanatici ai doctrinei comuniste – şi unii, şi alţii, în cele din urmă, nişte victime ale istoriei. Toată această galerie de antecesori, urcată din adâncurile memoriei, se regăseşte în albumul familiei, adus de străbunica din America, care devine un fel de sanctuar imagistic. Răsfoirea lui, de sărbători, în prezenţa rudelor adunate, reprezintă un ritual solemn, însoţit de spunerea unor poveşti şi anecdote despre cei imortalizaţi în pozele îngălbenite de timp - morţi sau împrăştiaţi pe alte continente, ceea ce însemna în fond acelaşi lucru. Există în romanul lui Wagner o magie, o mistică a lucrurilor, care se vor, de regulă, piese de rezistenţă, vestigii, relicve, ştafete hieratice, esenţiale pentru continuitatea unui clan – şi care alteori degradează până la condiţia de „boarfe”, catrafuse (cum le spunem şi noi în Moldova), de obiecte luate la repezeală, sub iminenţa primejdiei, mărturisind fuga, tragedia dezrădăcinării. Această ambivalenţă a lucrurilor se vădeşte şi în cele două tipuri de discurs, uzat de autor: filonul mnemotehnic are o cadenţă domoală, cu multe aluviuni, e ca o pastă groasă care curge pe jgheaburi bătrâne, în vreme ce stratul al doilea, al actualităţii imediate, descrie promiscuitatea unor raporturi umane în capitalismul „sălbatic” al anilor ’90: e zigzagat, convulsiv, cum e şi ritmul vieţii de azi, o viaţă în care obiectele nu mai au nici un pic de consistenţă şi nici aură de mister.

Am găsit în romanul lui Richard Wagner numeroase pasaje ce te îndeamnă, ca basarabean, să compari soliditatea unei comunităţi – cea a şvabilor bănăţeni - cu dezonoarea moravurilor de prin părţile noastre – ceea ce îmi dă un motiv în plus să recomand acest volum publicului din Moldova: „Să nu ştii o boabă în germană trecea-n familia noastră drept un delict destul de grav, aproape că era mai rău decât să te căsătoreşti cu un român, era atât de grav, încât nici şederea-n America nu putea să fie o scuză pentru asta. Cei emigraţi erau judecaţi în familia noastră mereu în funcţie de faptul dacă vorbeau copiii lor limba germană, dacă-i învăţaseră pe copiii lor germana. Această temă era prima discutată, abia pe urmă se trecea la a vedea dacă cei în cauză aveau sau nu o situaţie bună, lucru ce însemna, de fapt, dacă emigrarea se meritase sau nu.” (p.70) Tentaţia de a face, la lectură, o paralelă între şvabii bănăţeni şi românii basarabeni e foarte mare (şi alăturarea ne este mai degrabă defavorabilă, ca şi conaţionalilor noştri din România). Ei, şvabii, şi-au pierdut patria, obligaţi să o părăsească (tehnica emigrării acestora, în Catrafuse, developează un adevărat focar al turpitudinii morale comunisto-securiste!), noi am rămas pe loc, dar ne-a fost răpită ţara şi de-atunci rătăcim buimaci prin istorie, neştiind cine suntem şi ce vrem…

Identitatea şvabilor bănăţeni pare să se sprijine pe trecut, alimentându-se din negura ultimelor trei sute de ani de la colonizare, începând cu epoca gloriosului principe austro-ungar, Eugeniu de Savoia, cel care i‑a îndemnat să se aşeze pe aceste meleaguri, unde şi-au clădit o faimă de oameni serioşi şi meseriaşi desăvârşiţi, până la exodul din timpul comunismului. Regăsiţi în două ţări, România şi Germania, şvabii îşi reinventează un prezent locuibil, din care spectrul catrafuselor trebuie să dispară. Şi această aventură încă nu s-a sfârşit. Meritul unor scriitori ca Richard Wagner, cu dubla lor ascendenţă, germană şi română, este că ne ajută, graţie talentului lor uriaş, să cunoaştem şi să preţuim un patrimoniu de civilizaţie de care România europeană nu se poate lipsi.

_____________

Richard Wagner, Catrafuse (roman). Traducere din limba germană şi note de Michael Astner. Polirom, 2006

1