Andrei Codrescu: „Nu avem nevoie de autorităţi care să ne elibereze certificate pentru scris” (interviu)

Vitalie Ciobanu: Domnule Andrei Codrescu, suntem într-un maxi-taxi, care ne duce spre Bucureşti, după trei zile de dezbateri încinse despre viitorul literaturii, în cadrul Festivalului „Zile şi nopţi de literatură”, la Marea Neagră. Suntem pe drum de vreo douăzeci de minute, vom ajunge peste puţin timp la Constanţa. Vă propun să renunţăm la orice preludiu ceremonios şi, pur şi simplu, să branşez reportofonul.

Andrei Codrescu: O, credeam că înregistrăm deja!

Vit. C. Înregistrez de-aici încolo. Aşa că, atenţie la ce spuneţi! Vorbeam despre supraexpunerea în faţa camerelor de luat vederi, de care este bolnavă lumea contemporană. Emisiuni de genul „Big Brother” au căpătat o popularitate năucitoare. O dimensiune nu tocmai pe placul celor ce cred în literatură şi în elevaţie spirituală.

A. C.:  În Statele Unite sunt emisiuni-show care se cheamă „Bad girls” (Fete rele). Se duc nişte fete frumoase pe stradă şi prind oameni neavizaţi, pe care-i întreabă lucruri jenante, îi filmează, iar persoanele „acostate” sunt entuziasmate să apară la televizor, ceea ce face parte din noua atmosferă a Americii, în care toată lumea vrea să fie văzută şi ascultată. Oamenii nu mai există în ei înşişi, există numai la televizor, aşa încât de-a lungul zilei fac în mintea lor repetiţii pentru momentul, eventual, când va veni peste ei camera de luat vederi şi reportofonul să-i imprime. Discursul lor la microfon ai senzaţia că începe exact în mijlocul frazei care tocmai se derula, pe tăcute, în capul lor.

Vit. C.: Se poate spune că această combinaţie dintre viaţa reală şi viaţa la televizor a devenit un mod de existenţă în America? Că dispare graniţa dintre cele două medii?

A. C.: Nu ştiu, nici nu ne mai amintim de unde a pornit confuzia, suprapunerea a ceea ce se vede peste ceea ce este. Toată lumea vrea să fie transparentă, vrea să locuiască în casa aia cu pereţi de sticlă, pe care în secolul XIX a desenat-o Jeremy Bentham, se chema chiar aşa: „Casa de sticlă”. Pe atunci oamenii erau oripilaţi de ideea că cineva poate să se uite înăuntru şi să vadă tot ce faci, să-ţi tulbure intimitatea. Ulterior, am avut şi noi o epocă de teroare în America, în anii ’50, când lumea a făcut mare lucru din dragoste (ca „domeniu” protejat), din rezervă, din graniţa dintre public şi privat. Să nu permiţi statului sau poliţiei să-şi bage nasul în treburile tale… Acest sindrom a fost, desigur, de mare actualitate şi urgenţă în ţările ca România, sub comunişti, unde eraţi spionaţi şi trebuia să vă apăraţi intimitatea. Acum, în mod ironic şi paradoxal, toată lumea vrea să fie văzută şi ascultată, şi probabil cu cât mai puţine idei subversive ai, cu atât mai mult vrei să le prezinţi. Să-ţi expui insignifianţa. Subversivitatea dispare atunci când totul e la vedere.

Vit. C.: Şi nici nu mai e atractivă.

A. C.: Nu mai e atractivă, fiindcă trebuie apărată, trebuie îngrijită, trebuie ascunsă, or dacă nu vrei să ascunzi nimic, nici să spui nu ai nimic. Dacă vrei să fii subversiv, trebuie să ai ceva de ascuns.

Vit. C.: De unde vine dorinţa asta a tuturor de a se expune, de a fi cât mai transparenţi?

A. C.: Vine din Paradis, vine din utopie. Adam şi Eva erau goi şi utopiile nu numai din secolul nostru, dar din toate timpurile, vedeau întoarcerea în Paradis ca un lucru bun şi cred că ideea asta să ne spovedim, să ne dezbrăcăm, să ne golim dulapurile răspunde străvechii dorinţe a omului de întoarcere în Paradis. Fiindcă dacă totul este cunoscut despre noi, ne regăsim inocenţa.

„Lumea e descentralizată, nu există un centru care spune ce e bun şi ce e rău”

Vit. C.: Aţi formulat în cadrul colocviului de la Neptun câteva întrebări despre destinul poeziei, în conexiune cu modul nostru de viaţă. Cum priviţi destinul poeziei în America? Are poezia priză la public sau poeţii sunt suficienţi lor înşişi? Se adună în mici comunităţi, precum călugării în Evul Mediu, se izolează? Ce se întâmplă de fapt? Să plângem pe umărul poeziei sau e un fenomen normal al lumii contemporane?

A. C.: Eu nu mă plâng deloc, dimpotrivă, sunt un optimist incurabil. Cred că trăim într-un ocean de text, suntem înconjuraţi de limbaj prin toate mediile noi şi prin tehnologia care ne ajută să răspândim mai uşor poezia, poezia tipărită pe hârtie, poezia audio şi video. Problema este una singură: dispar cărţile ca obiect şi dispar autorităţile de validare, iar pentru autorităţi eu personal nu mai am nici o nostalgie. Lumea e descentralizată, nu există un centru care spune ce e bun şi ce e rău. În America sunt mii şi mii de cenacluri şi grupuri de oameni care fac poezie, chiar fără să ştie că fac poezie. Artiştii anilor ’60-’70 practicau o întrunire între cuvinte şi obiecte de artă. Dar acum artiştii nu mai sunt cei pe care-i cunoşteam eu. Şi cei mai buni nu vor să mai facă obiecte deloc. Vor să facă limbaj, vor să surprindă printr-o comunicare inedită, interesantă. Le place happening-ul. Aşa că eu văd viitorul imediat nu ca pe un timp necesarmente al scriitorilor sau al poeţilor, închişi în cercul lor de cretă, ci ca pe o epocă în care îi antrenăm pe oameni să nu se mai sperie de cuvântul „poezie”, ci să-şi înveţe urechile şi ochii să prindă poezia din oceanul acesta de text care ne înconjoară. Eu am predat 25 de ani la universitate, până am avut revelaţia că formele pe care le-am însuşit erau o educaţie bună, dar moartă, fiindcă ce ascultau ei, studenţii mei, pe iPod, ce vorbeau şi cum schimbau limbajul apărea deja ca ceva mult mai avansat în raport cu ideile mele pedagogice.

Vit. C.: Nicolae Manolescu însă deploră dispariţia instanţei de validare a valorii artistice, el consideră că tocmai asta ar trebui să ne îngrijoreze: am intrat în haos, arbitrarul se extinde, pe bloguri nu se respectă nici un fel de reguli, nici un fel de ierarhii. E o pledoarie justificată?

A. C.: Pentru Manolescu este o pledoarie personală, fiindcă el critică literatura şi e un bun critic de literatură. Manolescu a făcut multe lucruri bune pentru poezia română, dar cele mai bune texte ale lui sunt, după părerea mea, cărţile acelea de eseuri şi de reflecţii care n-au fost chiar pe Teme. El apare acolo ca filozof şi cozeur, şi asta face parte tocmai din literatură. Ideea că instanţa de validare este importantă, nu mai este importantă acum, fiindcă nu avem nevoie de autorităţi care să ne elibereze certificate pentru scris. Scriem, fiecare în felul lui, pentru că suntem parte a procesului de schimbare a conştiinţei umane peste tot în lume, textul „literar” nu-i un produs cu valoare netă decât într-o cultură închisă, unde, desigur, a fi scriitor e o formă de vanitate şi, în acelaşi timp, o formă de supravieţuire.

„Dacă ne blocăm în constatarea interminabilă că, indiferent ce-am face, răul triumfă, ne irosim seva vitală pe memoria nenorocirilor lumii şi pe necrologuri”

Vit. C.: Mai putem vorbi despre capacitatea artei de a schimba lumea? Se mai conduce ea de un scop meliorist: arta pentru adevăr, arta pentru o morală mai dreaptă, pentru o viaţă mai bună, când ne uităm că altele sunt „totemurile” lumii de azi?

A. C.: Da, eu cred că ideea mai e valabilă, dar nu în modul în care a fost pusă la conferinţa de la Neptun. E valabilă într-un sens mai profund, dar nu în sens elitist. Oamenii cu vocaţie de creatori îmbunătăţesc viaţa celor din jur, o luminează, îi dau mai multă culoare. Chiar şi atunci când pictează un criminal se îmbogăţesc avocaţii şi înfloreşte comerţul de artă… (râde). E adevărat că eu sunt moralist în sensul acesta, dar modul în care s-a discutat despre valoarea artei la acest colocviu nu mă mulţumeşte deloc, fiindcă s-a axat pe teza că trebuie să sensibilizăm lumea la suferinţă şi aşa mai departe. Eu cred că nu poţi să vorbeşti la o conferinţă de literatură, unde mănânci bine trei zile şi socializezi relaxat, despre suferinţa oamenilor din Angola – cum a făcut-o Péter Esterházy –, fiindcă de caritate se ocupă foarte bine organizaţiile cu bani, cu specialişti pregătiţi, care se duc acolo, depun eforturi şi ameliorează situaţia. Ca scriitor, eu sunt un om care vrea să facă jucării frumoase, să-i bucure, să-i pună pe gânduri pe semenii mei sau doar să le ofere clipe de divertisment. Sunt construcţii făcute din cuvinte şi nu simt nici o responsabilitate pentru a da suferinţei un ton mai nobil, asta ar însemna doar un altfel de realism socialist. Nu simt deloc o asemenea chemare.

Vit. C.: Am asistat, de asemenea, la o polemică interesantă între britanicul George Szirtes şi irlandezul Gabriel Rosenstock. Se vorbea despre prezervarea memoriei, suferinţei, despre ce se întâmplă cu lucrurile pe care le-am trăit – se făcea referire la Holocaust, dar eu aş adăuga aici şi crimele comunismului, de care prea ades se uită. Şi, de cealaltă parte, arta. Arta ca proiecţie infidelă, iresponsabilă a acestor experienţe traumatizante. Se vorbea că artiştii ar fi vinovaţi de faptul că nu sunt documentarişti fideli ai acelor tragedii. E corect să se pună astfel problema?

A. C.: Nu. Trebuie să despărţim aici lucrurile. Pe vremea comunismului artiştii erau obligaţi să aburce în spate şi morala, şi politica, şi jurnalismul, şi istoria mai mult sau mai puţin îndepărtată. Azi nu mai avem aceeaşi misiune. Suntem mult mai liberi. Jurnalismul îl fac ziariştii, care trebuie să verifice faptele - au de cercetat două sau trei surse, înainte de a difuza o ştire. Lucrurile practice, pentru oamenii aflaţi în suferinţă, le fac organizaţiile voluntare. Noi nu ar trebui să fim deprimaţi, pentru că ororile lumii care s-au întâmplat şi o să se mai întâmple, în mod sigur, sunt parte din aerul pe care-l respirăm şi noi respirăm nu numai aerul plin de moleculele morţilor. Dacă ne blocăm în constatarea interminabilă că, indiferent ce-am face, răul triumfă, ne „înmormântăm” şi noi, ne irosim seva vitală pe memoria nenorocirilor lumii şi pe necrologuri. Eu îmi scriu un epitaf în fiecare zi când mă trezesc, atunci când mi se întâmplă ceva şi dacă-mi vine inspiraţia. Îmi fac o „piatră funerară”, dar ăsta este numai un exerciţiu de poezie şi aşa trebuie să rămână. Există o „piaţă a seriozităţii” care se ocupă de memoria dezastruoasă a lumii, dar eu cred că, de fapt, e o industrie mercantilă, ce are de a face cu premiile mari şi serioase care nu se dau decât din motive politice şi discuţia asta nu mă interesează deloc, fiindcă nu mă lasă să mă joc. Nu mă lasă să fac ce vreau eu. Arta este folosită de politicieni, de cercuri de influenţă. Scopurile pentru care se acordă aceste premii nu au nici o legătură cu arta. Însă chiar a le refuza are semnificaţie ideologică, aşa cum a făcut-o Jean Paul Sartré, care a refuzat Premiul Nobel, deşi gestul lui mi-a plăcut. A fost un fel paradoxal de a atrage atenţia asupra lui.

„În America am fost un exilat literal într-o lume care era exilată metaforic”

Vit. C.: Întrucât vom publica acest interviu într-o revistă care apare la Chişinău, iar publicul nostru poate nu vă cunoaşte în suficientă măsură, aş vrea să punctăm câteva elemente din biografia Dumneavoastră şi despre ceea ce faceţi în Statele Unite. Mai ales că aţi plecat din ţară de foarte tânăr.

A. C.: M-am născut la Sibiu în decembrie 1946, unul dintre puţinii copii pe vremea aceea, preţuiţi grozav de adulţi, fiindcă eram prima generaţie de după război. La 19 ani am plecat din ţară, pentru că am fost vânduţi de statul român al lui Ceauşescu statului Israel, ca şi germanii, care erau vânduţi în Germania de Vest pentru suma de două-patru mii de dolari pe persoană. Or, pentru mine s-au dat numai 2 mii de dolari… Nu aveam, se vede, o valoare prea mare. Am fost extrem de fericiţi de posibilitatea de a pleca în Israel, bucuroşi că am evadat din România, că am scăpat de coşmarul cozilor alea interminabile, dar în Israel n-am ajuns. Am stat şase luni în Italia şi în ’66 am plecat din Europa către Statele Unite. Am ajuns la Detroit, Michigan, unde se desfăşura o revoluţie, revolte ale tinerilor împotriva războiului din Vietnam şi o insurecţie a negrilor după asasinarea lui Martin Luther King. Aşa, din ţara asta mică şi paşnică română, am ajuns în mijlocul unui război civil cu armată pe stradă şi trupe de gardă civilă, care trăgeau în direcţia ta doar dacă îţi vedeau faţa după ora 18.00, iţindu-se pe fereastră. Mi-am găsit o generaţie întreagă, care se răzvrătise împotriva bătrânilor, împotriva plictiselii, împotriva războiului. Şi am fost un exilat literal într-o lume care era exilată metaforic, acolo m-am simţit acasă. Am trăit la New York doi ani, unde mi-am făcut prieteni mulţi poeţi. Am început să scriu poezii în engleză, să public, să mă agit, să călătoresc…

Vit. C.: Vorbeaţi engleza în momentul sosirii în State?

A. C.: Nu, nu ştiam nici un cuvânt şi ăsta cred că a fost norocul meu, fiindcă am învăţat limba în mod natural, cu toate gesturile care însoţesc cuvintele, ştii cum este, cuvintele sunt numai o mică parte din universul comunicării. Aveam 20 de ani şi aveam lucruri importante să le spun fetelor, nu le puteam spune într-o limbă livrescă, învăţată la şcoală (râde). Aşa că ele m-au învăţat, prin metode osmotice… După care am locuit în California ca un hipiot… Eu nu eram hipiot, dar am călătorit mult pe „lumi interioare”, cum se spune, cu ajutorul lui LSD, primul meu învăţător psihedelic. Am avut experienţe de tot felul, adevăratele experienţe ale generaţiei mele. Pe Allen Ginsberg, liderul Beat Generation, l-am întâlnit cam la două luni după ce am ajuns în America, fiindcă aveam numerele lui de telefon de la un băiat întâlnit în Piazza di Spagna din Roma, care-l cunoştea. Şi Allen m-a primit generos, aşa cum o fac toţi poeţii şi oamenii dragi.

Vit. C.: Ca într-un roman de aventuri! Aţi fost practic expulzat din România, aţi ajuns în Italia, apoi un tânăr pe care l-aţi abordat întâmplător în Piazza di Spagna din Roma v-a dat adresa lui Ginsberg, a înţeles că sunteţi un poet răzvrătit care vroia să ajungă în America…

A. C.: Din păcate, am şi scris romanul acesta, dar a fost mult mai frumos în realitate. În forma virtuală, a trebuit să comprim toată povestea în 200 de pagini. Prima mea carte despre America a fost o autobiografie care se cheamă The Life and Times of an Involuntary Genius - „Timpurile şi viaţa unui geniu involuntar”. Eram tânăr pe vremea aceea, aveam 23 de ani când am scris-o. Îmi aminteam de absolut tot ce mi s-a întâmplat. Şi după aia am scris încă o poveste autobiografică cu titlul In America’s Shoes - „În papucii Americii”, în care descriu procesul acesta straniu de a descoperi o lume nouă şi încercarea de a te adapta, de a-i descifra codurile. După New York am locuit în California mai mulţi ani. Apoi, deodată, prin anii 1975-’76, m-am trezit că lumea s-a scumpit. Şi că nu mai puteai locui la ţară cu puţini bani şi cu mulţi prieteni goi, în câmpuri de canabis. M-am întors pe Coasta de Est, unde lumea se scula la opt dimineaţa şi se ducea la lucru. Eram căsătorit şi aveam un copil şi trebuia să fac altceva decât poezii. Şi am început să predau la Universitatea „John Hopkins” din Baltimore. Aşa a început cariera mea academică care se termină chiar acum, după 25 de ani, cu un titlu de Doctor Honoris Causa la Universitatea din Bucureşti, unde m-aş fi dus la studii dacă aş fi rămas în România, desigur dacă m-ar fi primit, dar probabil că nu m-ar fi primit, că aveam note rele.

Vit. C.: Un cerc academic se încheie în România şi deschide un alt cerc, o altă aventură.

A. C.: Se închide un cerc pur simbolic, fiindcă folos practic nu are.

Vit. C.: Aţi predat literatură engleză?

A. C.: Am predat literatură engleză şi literatură comparată, am predat şi scriitori români. Am creat o revistă care mai există pe Internet, se cheamă „Exquisite corpse: a Journal of Letters & Life”, la http://www.corpse.org. Am călătorit mult şi m-am amuzat grozav. Mulţi dintre studenţii mei au ajuns editori în New York. Unii au pătruns în diferite ramuri pe Internet, au făcut carieră în noile medii.

„Am vorbit mulţi ani la microfon, i-am „adormit” pe administratori cu vocea mea, şi pentru că dormeau n-au auzit exact ce spun”

Vit. C.: Aţi avut mulţi ani, cred că o susţineţi în continuare, o rubrică faimoasă la National Public Radio. Cum aţi ajuns să faceţi emisiunea asta, a fost o atracţie mai veche pentru radio sau e splendoarea comunicării cu o lume aflată dincolo de cabina de emisie, tu fiind în acelaşi timp conectat la întregul univers care te ascultă. Cum aţi dezvoltat pasiunea asta?

A. C.: Din întâmplare. Am scris articole pentru pagina editorială din „Baltimore Sun”. Acestea erau eseuri publicate, de obicei, în pagina de opinii, care contraziceau uneori politica oficială a publicaţiei. Textele au o formulă… românească, de fapt, această formă eseistică pe care voi o practicaţi foarte bine. Provine, probabil, de la Arghezi, care a fost cel mai bun pamfletar de la noi. Am publicat texte în acel ziar şi o producătoare de la postul public de radio din Baltimore mi-a zis să-mi pun textele pe bandă. Ea le-a trimis unui producător la postul naţional, National Public Radio, din Washington, unui om care mi-e prieten acum de 25 de ani, Art Silverman. De atunci a început colaborarea mea la radio, dar mi-am dat seama după vreo câteva ore de emisie că sunt specii diferite: „pastilele” vorbite nu au structura unui eseu scris. Depinde mult de intonaţie, de voce, de cum te simţi în acel moment, şi e o formă mai scurtă de text. La ziar erau mai multe semne, vreo 750 de cuvinte - aşa măsurau ei volumul unui eseu de acest fel în „New York Times”. La radio doar 600 de cuvinte. Asta înseamnă 2 minute. Adică o pagină şi vreo 5 sau 6 rânduri cu spaţii duble între linii. Nu e mare, dar trebuie să conţină un „roman”, în felul său, o intrigă: un început, mijloc, surprize şi un sfârşit. Mulţi cred că ştiu să o facă, dar se înşală. Pentru că este o formă de poezie în proză. Eu am vorbit aşa mulţi ani la microfon, i-am „adormit” pe administratori cu vocea mea, şi pentru că dormeau n-au auzit exact ce spun. Am avut ocazia să plasez tot felul de lucruri subversive care, de fapt, n-ar fi putut fi spuse la radio dacă ar fi fost atenţi… La revoluţie trebuie să te prezinţi şi cu somnifere nu numai cu bombe.

Vit. C.: Aţi semnat un contract, v-au invitat, şi după prima audiţie v-au spus OK, vei avea la dispoziţie aceste minute?

A. C.: Nu, am încheiat un contract cu ei după doi ani în care devenisem un colaborator frecvent în fiecare săptămână, dar la început nu era nimic sigur. Comentatorii erau tot timpul schimbaţi. Am semnat un contract când m-am simţit că aveam putere să-l cer, fiindcă multe ziare şi medii din America se folosesc de freelancers. Le iese mai ieftin aşa, nu trebuie să achite asigurarea, impozitele şi celelalte.

Vit. C.: National Public Radio îşi are sediul la Baltimore? E o staţie de radio a statului Maryland?

A. C.: National Public Radio produce programe în Washington, programe difuzate în toată America prin staţii de radio cu sedii în toate oraşele. Programele-s naţionale, staţiile sunt locale. Emisiunea mea este distribuită din Washington tuturor afiliatelor în programul zilnic de ştiri All Things Considered. Când am început să scriu pentru All Things Considered, programul avea numai şase milioane de ascultători, după care numărul a crescut spectaculos în ultimii ani, probabil din cauză că generaţia mea îmbătrâneşte şi s-a săturat de rock-in-roll. Ascultă comentarii la radio. Acum postul numără 22 milioane de ascultători. Administratorii sunt extrem de atenţi la rating, fiecare cuvânt contează, fiindcă eşti auzit şi, dacă faci o singură greşeală, încep să parvină imediat scrisori, telefoane, reclamaţii. Pe vremuri, spuneam prostii care treceau neobservate, dar acum se publică absolut totul, se ştie totul… Am nevoie de nişte somnifere noi, mai potente.

„New Orleans - un cazan de tocană „gumbo”, plin de esenţe exotice şi gust violent”

Vit. C.: Spuneţi-mi, cum e să trăieşti la New Orleans, departe de marile metropole culturale americane din Est şi din Vest?

A. C.: Îmi place mult acest oraş. Americanii consideră că New Orleans e un loc exotic şi se duc acolo ca într-o altă ţară şi chiar este, într-un fel, o altă ţară. A fost sub cinci steaguri: sub stăpâniri spaniole, franceze, sudiste, şi în sfârşit americane, cu adiţia culturilor amerindiene, africane şi caraibiene. Toate aceste istorii şi experienţe există şi acum şi sunt nu numai acceptate, dar şi cercetate de universităţi şi stimulate în forurile academice. Pentru scriitori acest cazan de tocană „gumbo” plin de esenţe exotice şi gust violent e un dar preţios. Acum ştiu că unii vor pune ceea ce afirm eu pe seama corectitudinii politice etc., dar avem nevoie de această diversitate, de această toleranţă. Fiindcă prea mulţi ani oamenii ăştia n-au avut voce, n-au fost ascultaţi…

Vit. C.: E un act de justiţie până la urmă…

A. C.: Este, într-adevăr. Şi acum societatea s-a deschis destul de mult, pentru ca să avem loc pentru aceste voci. Auzi, e drept, proteste din partea unor somităţi culturale, albi, bine situaţi, care spun că, uite, sunt o sumedenie de scriitori de culoare, afroamericani, amerindieni, care au ieşit în faţă. Însă scriitorii minoritari îmbogăţesc experienţa americană, ei fac parte din această cultură: trăim în aceleaşi locuri, în acelaşi timp. Înainte, din cauza tehnologiei care era mai greu de obţinut şi mai scumpă, nu i-am auzit. Acum, datorită Internetului şi televiziunii, putem să-i auzim pe toţi, dacă-i ascultăm. Nu-i mai poţi ignora. Cu toate acestea, există în America un conflict, o controversă între, pe de o parte, un establishment consenvartor, o academie care încă deţine toată puterea, stăpâneşte toate premiile şi poziţiile decisive în universităţi şi, pe de altă parte, outsiderii care impresionează cu lucrările lor. Generaţia mea, oameni de şaizeci de ani, se retrage din universităţi şi din posturi publice şi face loc pentru noii veniţi, mulţi dintre ei americani de culoare, hispanici sau amerindieni. Ei aduc viziuni noi, idei noi. Nu înseamnă că producţiile lor mă entuziasmează întotdeauna, dar sunt oameni foarte motivaţi, care vor să lucreze, să se afirme.

„Capodoperele limbii engleze nu sunt în primejdie. Singura noutate este că s-a mai deschis lumea şi astfel îi putem auzi şi pe alţii”

Vit. C.: Înregistrăm aici, în Europa, adeseori un discurs cumva resentimentar, cu următorul conţinut: corectitudinea politică favorizează o schimbare, o revizuire a canonului literar, care conduce la marginalizarea valorilor clasice: Shakespeare, Dante etc. În America sunt tratate pe picior de egalitate marea cultură europeană şi… imaginarul unui trib, care nici măcar nu a cunoscut scrisul. O asemenea tendinţă poate să scandalizeze, să uluiască.

A. C.: Asta e propagandă reacţionară. Nu se întâmplă deloc aşa. La universitate, la noi, Louisiana State University, avem o sută de profesori sau de educatori care predau literatură europeană, şi Shakespeare, şi T.S. Eliot şi pe ceilalţi... Capodoperele limbii engleze nu sunt în primejdie. Singura noutate este că s-a mai deschis lumea, şi astfel îi putem auzi şi pe alţii. Nu trebuie să-i considerăm egali cu marile valori, aşa nici nu se pune problema, dar să vedem ceea ce problematizează ei. Vorbim despre acelaşi peisaj, vorbim despre aceeaşi natură, vorbim despre felul în care trăim. Astea sunt întrebări foarte importante, pentru mine cel puţin şi pentru alţii. Mult mai importante decât, să zicem, cât de bună sau de rea e opera scrisă cu degetul, cu peniţa de aur sau dacă e scrijelită cu un băţ pe argilă… A trebuit să treacă o groază de timp pentru ca limbajul străzii să intre în literatură. Eu cred că multe din textele de hip-hop sunt frazări şi expresii infinit mai interesante decât poeziile pe care le produc „academicii” noştri. E simplu. S-a terminat, s-a epuizat o anume mentalitate a gustului. Eu sunt împotriva gustului, de fapt a gustului „bun”. Am chiar o carte care va apărea curând, cu titlul: N-avem gust bun, suntem artişti. Într-adevăr, faci un lucru pentru că vrei să spui ceva despre tine, despre lume, nu neapărat ca să intri în anturajul unor oameni care ştiu cum să folosească şerveţelul.

Vit. C.: Aici vorbim de fapt despre ce-l „mână” pe un autor în luptă, care este motivaţia actului de creaţie? Cum evoluează această motivaţie azi, într-o lume atât de rapid schimbătoare?

A. C.: Pentru mine a început cu injustiţia. Fiindcă eram supărat pe omul cu care s-a căsătorit mama mea, îl uram, era brutal şi stupid. Aparent nu-mi place nici acum. Aşa am început să am sentimentul că ceva nu era bine în lume. Când am mai crescut, orizonturile s-au mai lărgit din această perspectivă, de aceea cred că multe din simţurile şi impulsurile mele de acum se hrănesc din nedreptate, fiindcă despre victimele ei nu se vorbeşte îndeajuns. Altfel, e normal să realizezi ceva cu care să încânţi publicul, pe profesorul de română sau de engleză sau poate să atragi şi pe fete - există şi latura aceasta seducătoare a produsului artistic. Eu cred că oamenii care scriu şi au succes de masă sunt oameni care fac tot ce pot ei mai bine, şi nu pot fi dispreţuiţi, ci doar invidiaţi, eventual.

„O catastrofă te stimulează”

Vit. C.: Care este „secretul” succesului literar în Statele Unite?

A. C.: Au fost destule reţete, acum nu prea au mai rămas, s-au dizolvat. Dar până nu de mult, ca să reuşeşti trebuia să trăieşti la New York sau la San Francisco. Erau centre unde puteai să publici şi să stabileşti relaţii la nivel personal. Dacă erai ambiţios, îţi făceai o agendă din a întâlni pe toţi oamenii care contează, şi aşa au făcut şi câţiva dintre emigranţii noştri români, acum nu-i mai numesc. Dar era o tehnică, o strategie care dădea roade. După ce a venit moda creative-workshop-urilor pe la universităţi, socializările la scară mare nu prea au mai avut importanţă. Ce conta erau profesorii tăi, şi profesorii tăi te ajutau să te duci la o revistă, să fii primit de edituri, să intri în grupuri selecte. S-a creat o industrie închisă, un fel de relaţie circulară între profesor, student şi programul de creative-writing. Şi în afară de aceasta erau poeţi în toate oraşele care organizau mici întâlniri şi vorbeau despre felul lor de a simţi local. Dacă nu le plăcea condiţia lor, mergeau la New York sau la San Francisco, dacă erau mulţumiţi – stăteau acasă. Dar de când a apărut Internetul şi noile tehnologii cred că aceste distincţii – metropolă, provincie – se estompează. La New York viaţa este mai interesantă, dar artiştii nu mai pot trăi acolo fiindcă e prea scump. Aceeaşi situaţie e şi în San Francisco, încât locurile astea devin încet-încet piese de muzeu, bucăţi de istorie. Artiştii buni nu mai stau în marile oraşe, pleacă spre zone unde chiria e mai ieftină.

Vit. C.: Unde anume: spre Sud, spre Vest?

A. C.: La New Orleans au venit mulţi în ultimul timp. Singurii artişti care nu se pot dispensa de o scenă, să spunem, sunt cei vizuali sau cei care se ocupă de teatru, fiindcă e o artă făcută în colaborare, o artă colectivă, aşa că au nevoie unii de alţii. La New Orleans, după ce oraşul a fost distrus de uraganul Katrina, au venit mulţi tineri să ajute la reconstrucţie şi au rămas aici. Au apărut mici galerii, sunt tot felul de cafenele şi cercuri în care se discută despre transformarea oraşului, despre cum să asanezi mlaştinile, despre cum să îmblânzeşti „urgia” oraşului. Ăsta-i un loc foarte bun pentru artişti, pentru inovatori. O catastrofă te stimulează…

Vit. C.: Apropo de catastrofă, cum aţi suportat-o? Eraţi la New Orleans?

A. C.: Nu, la San Francisco. Ne-am întors imediat pentru a vedea în ce stare e casa noastră. Apartamentul nostru din New Orleans a fost OK. Dar am o casă la Baton Rouge - 60 de kilometri de la New Orleans -, care s-a umplut de refugiaţi din cartierele complet distruse ale oraşului vecin. Erau scriitori în majoritatea lor. Locuinţa mea devenise un fel de birou de presă, unde toată lumea scria articole, comunica pe Internet, se dădeau interviuri la televiziune, telefoanele sunau neîncetat. Veneau tot felul de oameni care aveau nevoie de ajutor, de asistenţă medicală... Chiar şi editorul ziarului din New Orleans s-a refugiat la noi, şi a lucrat toată ziua şi toată noaptea să pună ziarul pe Internet, iar când reţeaua nu a mai funcţionat, l-a imprimat pe hârtie şi l-a difuzat prin cartierele neinundate. Oraşul a fost ocupat de garda naţională şi de trupele din brigada „82nd airborne,”  armata federală. În oraşul evacuat erau numai bărbaţi cu mitraliere peste tot şi bandiţi, care devastau apartamentele abandonate. Şi mulţi oameni speriaţi, ascunşi prin pivniţe.

Vit. C.: O imagine a apocalipsei.

A. C.: S-au întâmplat multe lucruri acolo. Am o prietenă bună care e poliţistă în New Orleans şi a devenit, împreună cu alţi doi prieteni, un fel de bandă de piraţi, fără control central – mi-a arătat o poză a lor: trei inşi cu brâuri de cartuşe şi mitraliere, nespălaţi şi veseli. Ea a scris poezii grozave despre aventurile lor într-un oraş pustiu şi devastat. Mie, ca de altfel şi tuturor artiştilor, mi-a prins bine această experienţă. De exemplu, componenţii unei trupe muzicale, „New Orleans Klezmer Allstars”, foarte buni muzicieni, erau împrăştiaţi şi au avut nevoie de un proiect, să revină în New Orleans din exil... Am scris un ciclu de poezii în acele zile tulburi şi trupa a revenit, au înregistrat în studio şi compoziţiile lor vor apărea împreună cu cartea mea de versuri pe un CD, poezie cântată sau „ţesută” pe un fundal sonor. (Notă: Cartea a apărut în 3 septembrie 2008, la timp pentru uraganul Gustav, care a apărut şi el pentru a treia aniversare Katrina: se cheamă „Jealous Witness: New Poems” - Martor Gelos: Poezii Noi -, şi conţine CD-ul „Maelstrom”, compus şi cântat de New Orleans Klezmer All Stars).

„Am o casă la ţară, în munţii Ozark, de unde se trage Dorothy din povestea „Vrăjitorul din Oz”

Vit. C.: Vi se întâmplă să călătoriţi destul de mult? Cam cât timp petreceţi în America şi în restul lumii?

A. C.: Până acum n-am prea stat pe loc. Anul acesta plănuiesc să mă retrag de la Louisiana State University. Am o casă la ţară, în munţii Ozark, de unde se trage Dorothy din povestea „Vrăjitorul din Oz”. Voi sta acolo. Mi-am construit o cabană pentru scris şi am câteva rafturi de instrumente de lucru cu mâna. Aşa că mă gândesc la tâmplărie. M-am uitat la Muzeul Satului în Dumbrava, de lângă Sibiu, şi Laura, soţia mea, a fotografiat tot felul de lucruri, am găsit soluţii extrem de frumoase în lemn la tot felul de chestii de care avem nevoie. Eventual, o să facem o gospodărie ţărănească, împodobind-o cu viţă-de-vie… E destul de pustiu acolo, suntem pe malul râului Buffalo, un râu viu în care poţi pluti 250 de kilometri fără să vezi un om, o zonă care are statut de parc naţional, ceea ce îţi oferă o mare libertate. Poţi să construieşti, să-ţi faci un ranch acolo, în spiritul acelor locuri, sălbatice, să te contopeşti cu ele.

Vit. C.: Cum se vede Europa din Statele Unite, cum o vedeţi Dumneavoastră şi cum o văd alţi americani: ca pe un muzeu al antichităţilor, ca pe o familie de bătrâni rămasă în azilul lor de dincolo de ocean?

A. C.: Depinde unde stai, din ce parte priveşti. Acum pentru mine Sibiul e acasă şi Sibiul e Europa.  Mă leagă sentimente calde şi de Paris, la fel cum sunt lucruri care mă leagă de Praga şi de Roma. Dar acum din punct de vedere geo­politic dacă îl întrebi pe americanul de rând despre Europa, nu e prea impresionat sau interesat. La o vârstă mai avansată, prin tradiţie, oameni din clasa mijlocie, cu bani, trebuie să-şi facă turul european, ca în secolul XIX, când se făcea „Le grand tour” după exemplul unor scriitori ca Henry Miller sau Henry James. Americanii de rând sunt înfuriaţi acum pe Europa, pe Uniunea Europeană, fiindcă ni se par laşi. Americanii au salvat de două ori Europa în secolul trecut şi, se pare, că ar fi fost timpul ca şi Europa să manifeste puţină recunoştinţă, puţină solidaritate. Da, înţeleg că Bush e, probabil, prost şi e un om fără fineţe, care a făcut rău imaginii Americii, dar impulsul de a pedepsi pe cei care ne-au atacat la 11 Septembrie a fost corect. Americanii sunt cam primitivi în felul cum gândesc despre ce este right şi ce e wrong, ce e bun şi ce e rău. Nouă ni se pare că aliaţii noştri ar trebui să fie cu mult mai entuziasmaţi, până acum însă numai englezii s-au comportat aşa, cu francezii am avut întotdeauna probleme. Câteodată ne iubim grozav cu francezii, ca pe timpurile revoluţiei americane, şi câteodată deloc.

Vit. C.: Şi atunci căutăm rădăcinile unei vechi iubiri, revizităm muzeele…

A. C.: Da, simţim uneori nostalgia Franţei. Să ştii că cei mai buni bucătari francezi lucrează la New York şi la San Francisco. Avem o grămadă de europeni bogaţi care vin la New York să se distreze sau să facă afaceri.

„În America trăim cu obiecte fundamental sacre, fiindcă sunt practice şi frumos desenate”

Vit. C.: Ai nevoie, probabil, să te vindeci de toate fantasmele de superioritate culturală cu care vii din Europa, odată ajuns în America, unde trăieşti inevitabil un şoc al cunoaşterii…

A. C.: Să ştii că mama mea încă nu s-a vindecat, fiindcă ea nu înţelege un lucru foarte simplu. În America semnul care stă pe stradă spune exact ce înseamnă. Dacă spune că autobuzul se opreşte aici, atunci acolo se opreşte autobuzul. Ea stă un pic mai înapoi în staţie ca să fie prima la rând, fiindcă e doamnă. Mama mea are încă ideea că poziţia ei socială sau hainele în care se îmbracă o să-i dea un avantaj. Nu s-a adaptat. În mintea ei trăieşte încă într-un fel de Românie patriarhală, ca moravuri şi obişnuinţe. Eu am avut norocul să am 19 ani când am sosit în America, aşa că mi-a fost mai uşor, pentru mine revelaţiile de genul „semnele se referă la ceea ce spun” au fost importante. Am învăţat cum să dau greutate unui cuvânt folosit de toţi oamenii, un cuvânt pe care nu l-aş fi uzat înainte, în limba română, fiindcă mi s-ar fi părut nepoetic – Coca-Cola sau Pepsi-Cola, de exemplu. Ted Berrigan îmi spunea totdeauna cu un fel de mândrie perversă că era probabil primul poet american care a folosit cuvântul Pepsi-Cola în poezie. Odată în metrou, la New York, am văzut o reclamă care spunea: „You are in the Pepsi-Generation”. O citisem deja în poeziile lui Allen… M-am gândit imediat ce grozavă e ţara asta, fiindcă îi citează pe poeţi în metrou. Nici nu mi-a venit în minte că fusese invers: Allen se inspirase din metrou. Era un fapt din viaţă care nu mai avea nevoie de fantezia exaltată a artei. Odată seara, în New York, prin 1967, acelaşi poet, Ted Berrigan, era la mine acasă şi vede pe masă o copie a cărţii lui Robert Graves, „The White Goddess” (Zeiţa Albă) şi zice: Care zeiţă albă? Asta-i zeiţa albă! şi-mi arată frigiderul. M-am dezeuropenizat instantaneu: în mijlocul casei mele trăia fără să fie recunoscută ADEVARATA zeiţă albă. Ne învârteam împrejurul ei de zeci de ori pe zi, ne hrănea, şi eu mă ocupam de un arhetip abstract descris de Carl Jung ca „zeiţă albă” din nu ştiu ce mitologie est-europeană. Am înţeles atunci un adevăr al Americii: trăim cu obiecte fundamental sacre, fiindcă sunt practice şi frumos desenate. Un cuptor modern e mai semnificativ decât Thor. Aceeaşi idee, prinsă de Andy Warhol când a pictat o conservă de supă de roşii, ne-a străfulgerat pe toţi: lumea vie e plină de toate sensurile; lumea descrisă abstract de filozofi şi taxonomişti e moartă! Am descoperit că-s viu! Şi că-i bine să fii! Or, în Europa intelectelor strălucite ale sec. 20 trebuia să-ţi ascunzi cumva vitalitatea şi să-i asculţi cuminte pe morţi.

Vit. C.: Am avut şi eu această revelaţie, acum 7-8 ani, în Moldova, când am constatat o foarte interesantă schimbare de semn cultural şi de mesaj ce comunică ceva oamenilor. Era un slogan publicitar: „Participă la revoluţia Voxtel!” sau ceva de felul ăsta. Voxtel este o firmă franceză de telefonie mobilă, prima care a pătruns pe piaţa basarabeană. Stai puţin, mi-am zis, citind acel panou, care revoluţie? În capul meu, revoluţia însemna răsturnarea unui regim politic odios, nu strategie de marketing, de felul: „The young generation chooses Pepsi-Cola”. Asta e tot ce alege tânăra generaţie, un produs de consum? Nu mai alege „alternative de destin”? Atât de „jos” a căzut?...

A. C.: Ideea de revoluţie a fost acaparată complet la noi de samsari, atunci când cântecele care constituiau imnurile tinereţii noastre răzvrătite au fost convertite, puse să vândă tot felul de lucruri şi acum, serios vorbind, îmi e groază să le-ascult, dar până la urmă m-am obişnuit. L-am respectat întotdeauna pe Bob Dylan pentru că nu şi-a dat cântecele pe marketing şi nici nu a apărut în reclame până nu demult. Am avut un şoc când l-am văzut acum 5 ani într-o reclamă pentru „Friedrich of Hollywood”. Şi acolo era un decor diavolesc, el se filma înconjurat de nişte femei goale. A fost OK. Nu a făcut din perversiune clipul acela. L-a făcut pentru bani. Mai important e că-i viu şi că legenda lui umple obiectele de interes. E OK, chiar dacă mă costă ceva.

„E bine că am fost beat, în loc să devin protocronist”

Vit. C.: Ce vă mai amintiţi despre începuturile Dumneavoastră literare?

A. C.: Am avut un cenaclu la Sibiu, se ţinea în fiecare miercuri seara, unde veneau poeţi din Bucureşti care-şi citeau versuri şi noi comentam. Pe vremea aceea era obiceiul să stai în picioare şi să spui câteva lucruri despre poezia vizitatorului. Nu-mi mai aduc aminte cine participa la aceste şedinţe, dar nu era nimeni dintre colegii mei de liceu. Am fost bun prieten cu Nicolae Stoie, pe atunci  student în anul III la Cluj, care venea la Sibiu, unde avea prieteni. El îl traducea pe François Villon şi mi-a făcut introducerea într-o seară, când am citit şi eu nişte poezii. Era şi Ion Pop, care a stat o vară la noi - eu eram în liceu, el student la Cluj. Venea să-şi citească versurile la cenaclu. Primele poezii mi-au apărut în Flacăra Sibiului. Apoi, la Steaua m-a publicat Nae Prelipceanu. Îmi plăceau mulţi poeţi de la Cluj. Pe Lucian Blaga l-am citit de foarte tânăr. Era un vânător la Sibiu de la care am împrumutat două volume interbelice de Blaga, însă nu i le-am mai înapoiat. M-am simţit foarte rău din cauza asta, de aceea, în America, am tradus operele complete ale lui Blaga, aşa, ca un fel de penitenţă şi compensaţie pentru favoarea ce mi se făcuse.

Vit. C.: Pe Mircea Ivănescu l-aţi cunoscut la cenaclul din Sibiu?

A. C.: Nu. El a devenit o legendă după ce am plecat eu. Denisa Comănescu – un prieten comun - ne-a făcut cunoştinţă unul cu celălalt. Tot în acea perioadă l-am cunoscut pe Ion Gheorghe. Ştiu că este un nume mai controversat. Exista pe atunci o tradiţie proletară, un fel de ritual de iniţiere pentru un poet tânăr să fie „împerecheat” cu unul mai matur să se ducă împreună la „şantier,” să trăiască viaţa muncitorilor – vreo săptămână.  Dacă apucaseşi să te faci cunoscut sau te-a declarat cineva poet destinat publicării trebuia să faci experien­ţă la şantier. Pe mine m-au dat lui Ion Gheorghe. Am fost trimişi la hidrocentrala de pe Argeş, aflată în proces de construcţie, şi am învăţat să beau serios cu Gheorghe şi c-un amic al lui. E bine că am fost beat, în loc să devin protocronist, dar pe vremurile alea băutura era mai valabilă pentru poeţi decât protocronismul. Mai târziu s-au împăcat. Aveam vreo 16-17 ani, am stat tot timpul într-o cabană pentru că ploua greu şi noi ne uitam pe geam la „furnicile” muncitoare în salopete care lucrau într-o gaură imensă sub noi. Trăgeam duşca din damigeana de ţuică şi oftam: „ce viaţă grea are muncitorul!” Cabana noastră era căţărată pe vârful unui munte şi din când în când ne duceam să ne uităm la furnicile care lucrau pe şantier, departe, acolo, jos, dar numai pentru câteva minute, că era frig şi nămolos… Experienţa asta nu mi-a devenit subiect de poezie cum spera partidul, dar nu cred că mi-am pierdut timpul (râde).

Vit. C.: La Bucureşti aţi fost în acea perioadă să citiţi la „Cenaclul de luni” sau la Universitate?

A. C.: Am fost invitat să citesc la cenaclul girat de Nicolae Manolescu, tânăr şi el atunci. Mama lui mi-a fost profesoară de limba franceză la liceu. Au mai citit şi alţii la acea şedinţă, şi la un moment dat am spus ceva critic la adresa unui poet consacrat pe vremea aceea, nu-mi mai amintesc cine era, asistenţa s-a scandalizat, dar mi-a sărit în apărare Florin Iaru, cred. Nu mă prea orientam în mediul literar din Bucureşti. M-am dus la redacţia Gazetei literare unde m-a publicat Nichita Stănescu. I-am spus lui Nichita că probabil o să plec din ţară, că vreau să devin un faimos poet francez sau un scriitor francez ca Ionescu şi Cioran. El a râs şi mi-a zis: „Uite, de ce nu te duci undeva unde se vorbeşte engleza, fiindcă aceasta este limba viitorului”. Sigur, nu am plecat în America din cauza acestui sfat, dar pe undeva, în subconştient, probabil că m-a influenţat, fiindcă îl respectam enorm pe Nichita.

 Vit. C.: Ce-ar fi făcut Nichita Stănescu în Statele Unite, dacă pleca şi el?

A. C.: Ideea lui de a fi poet vine, desigur, cu doza ei de nebunie şi asta ar fi prins oarecum. Dar nu mi l-aş putea imagina pe Nichita în America, serios vorbind. Depinde unde s-ar fi dus şi care ar fi fost circumstanţele. Eu cred că este un poet de geniu, dar nu ştiu cum ar fi sunat în engleză… Eu, după ce am plecat, am rupt-o cu poezia românească şi cu mulţi prieteni din România. La un moment dat, nu mai vorbeam deloc româneşte şi abia după 1989, când m-am întors, mi-am reînnodat relaţiile cu câţiva, de pildă, cu Nae Prelipceanu, dar mi-am trăit viaţa în întregime în limba engleză şi în America.

„Ioana Avădani are o ureche extraordinar de bună, reuşeşte să găsească echivalenţele cele mai subtile….”

Vit. C.: Ce sentimente aţi avut când aţi revăzut România? Vă întorceaţi ca într-un loc al unei copilării halucinante, ca într-o provincie uitată?

A. C.: Din păcate, şi despre asta am scris o carte. Mi-e greu să mai adaug ceva.

Vit. C.: Am întârziat eu cu întrebarea!

A. C.: Nu, n-ai întârziat deloc. Pentru că volumul pe care îl scrisesem a apărut în ’91. A fost un reportaj despre Revoluţia din România, dar altfel era exact despre ce m-ai întrebat. O cădere proustiană în amintiri. Am publicat cartea, dar a fost o ediţie foarte prost tradusă în româneşte şi a dispărut aproape imediat din librării. Acum, însă, Ioana Avădani face o traducere nouă şi cercetează tot ce am spus eu pe vremea ceea, ca să luăm şi lucrurile noi pe care le ştim şi să vedem cum s-au schimbat şi opiniile, astfel încât o să scriu încă o carte, de fapt. O să fie două cărţi, una cu vechea poveste şi alta înglobând noile date. Să vedem cum rezolvăm. Eu nu vreau să fac note de subsol, vreau să fie o carte nouă sau să dispun pe o jumătate de pagină textul din cea veche şi pe cealaltă jumătate textul din cea nouă. Să fie o carte „încuibată”, cum îi zice Ruxandra Cesereanu. Aşa că sperăm să o edităm la timp pentru aniversarea de 20 de ani.

Vit. C.: V-aţi gândit să vă traduceţi toate cărţile în limba română?

A. C.: E prea mult de lucru. Mi-am găsit traducători pentru poezie, Ioana Ieronim şi Carmen Firan. Dar traducătoarea mea pentru proză e Ioana Avădani. Ea a tradus Messi@, Casanova în Bohemia şi Wakefield. Contesa sângeroasă a fost tradusă de altcineva, nu rău, dar mi-ar plăcea dacă ar face-o Avădani, fiindcă are o ureche extraordinar de bună, reuşeşte să găsească echivalenţele cele mai subtile… Am discutat la Universitatea Bucureşti mult despre traduceri şi traducători, problema echivalenţei culturale. De pildă, în Messi@ e vorba de subculturi. Una dintre ele este cea a lesbienelor. În România, când Ioana a tradus cartea, homosexualitatea era încă o infracţiune penală – o moştenire de la comunişti – şi Ioana Avădani a trebuit să cerceteze pe stradă şi să găsească tot felul de oameni care se întruneau pe furiş şi să le prindă slang-ul. Ea a lucrat mult la Messi@. Nici tatuajele nu prea erau în vogă. Ea a vorbit frumos la conferinţă, a povestit ce a trebuit să descopere, lucruri care în România nu existau în literatură pe vremea aceea…

Vit. C.: Cum aţi reacţionat la ideea Universităţii Bucureşti de a vă acorda titlul de Doctor Honoris Causa?

A. C.: Mi-au dat titlul ca o răsplată pentru faptul că nu m-am dus niciodată la şcoală decât ca să predau, şi fiindcă am fost un elev rău... Aşa l-am văzut eu iniţial, dar când a vorbit Mircea Cărtărescu la ceremonia de decernare, am fost mişcat şi am simţit un pic greutatea momentului, cumva împotriva atitudinii mele sceptice faţă de astfel de celebrări.

Iunie 2008, Constanţa – August 2008, New Orleans

Transcriere: Ruxanda Druţă

1