Pasăre bătându-se de geam

De ce, când eu simt, blagian şi poate că uşor bleg, hai să zicem – ingenuu simt blagiana stare de spirit, senzaţie şi vrajă din „E-atâta linişte în jur, încât aud cum bat în geam razele de lună” – de ce anume acum, pasăre albă, ţi-ai găsit tu să apari dincolo de sticla geamului şi mă priveşti, când cu un ochi, când cu celălalt, dându-ţi capul când pe o parte, când pe cealaltă, înţelegând că, de fapt, mai că nu poţi privi cu ambii ochi concomitent?...

Stai, îmi veni un gând! – ar fi putut exista şi o pasăre-cambulă a văzduhului, a cerului, cu ochii plasaţi pe aceeaşi parte a capului, căpşorului? – când tu mă priveşti atât de expresiv, încât eu înţeleg că parcă ai vrea, ai pretinde ceva de la mine... Ce?...

Şi de ce agravezi tu, pasăre albă, când am senzaţia că acum, când este sau doar trebuia să fie atâta linişte în jur, ca – etajat – să am senzaţia că aud razele de lună cum bat, beethovenean-blagian, în geam, – de ce agravezi tu, pasăre, deja nu doar privindu-mă, ci izbindu-te de geam? De ce eşti o sadică, sau chiar masochistă, dar la modul reflexiv, spre tine, adică, îndreptând puterea durerii şi supliciului, autoîndurerându-te, ca şi cum? De ce te izbeşti tu în sticla tare a termopanului, frângându-ţi oscioarele subţiri – le aud plesnitura, trosnetul ruperii! – de ce te automutilezi, mută pasăre albă, de nu ştiu ce neam, ce spiţă aripată, pentru că nici porumbel nu eşti, nici pajură din basm, nici Phoenix din mit?

Peste geam, dar şi peste senzaţia mea aurie a revărsării lunare din poemul lui Blaga şi sonata lui Beethoven, se prelinge şuviţa purpurie a sângelui ce-ţi curge din orificiile osoase ale clonţului, iar pervazul din exterior al termopanului e boghet cu buline roşii sau cu bobiţe alungite, cu un capăt ascuţit, ca nişte colbe minuscule, roşii şi ele, ca un peisaj de scoruş scuturat după ce se sinucise cel care l-a cântat, poetul nordului, în general, care putea fi Ţvetaeva – ştii cum se traduce Ţvetaeva pre limba noastră? – Înfloritoarea se traduce, pasărea mea! – or Esenin, căruia Lesnea i-a înlesnit armonia românească. (Uite, mă gândesc la Esenin, dar nu e senin în sufletul meu...)

Şuviţa roşie se prelinge pe geam, apoi, frângând unghiul curgerii sale – o ia pe pervaz, de unde se rupe în jos, în stradă, în urbe, în lume, în papală/ păpească – urbe et orbis omnibus terrarum orbis locis...

Şuviţa şi scufiţa roşie... – da, pentru că, de la izbirile disperate în geam, căpşorul tău s-a însângerat şi el, şi parcă ai purta o tragică scufiţă roşie, pasărea mea albă, neliniştită, zvăpăiată, sinucigaşă...

Zburând de la etajul nouă, şuviţa sângelui tău se divizează în zeci, sute de particule, mai mari, mai mici sau minuscule, duse de vântul primăverii, poate că chiar poeticul zefir, ca să cadă undeva, să se aciueze, să găsească liniştea pe care nu vrei tu să o găseşti, tot izbindu-te de geamul însângerat, de purpurul cleios, de care se lipeşte câte o pană de pe pieptul tău, de pe moţul tău, din aripile tale, din evantaiul mânios al cozii tale...

Ce linişte, Doamne, îngere şi pasăre albă! Acei stropi, acele urme din viaţa ta risipită, le vor călca sub pingele trecătorii, oameni străini, şi ţie, şi mie...

Dar tu, dementă, parcă nu ai observa aripile tale calicite, parcă nici nu le-ai simţi fracturile oscioarelor... Te dai puţin îndărăt, te avânţi şi iar te loveşti cu putere în geamul după care, în mod ideal, mie trebuia să mi se pară că aud cum bat razele de lună, beethovenian, mare compozitor care, în numele său, are şi o silabă descurajatoare – VAN, ceea ce, pre limba noastră, chiar în van înseamnă... Poate că şi însăşi extraordinara, zisă nemuritoare, muzică a lui Ludwig Van Beethoven de asemenea nu e decât în van... Pentru că el, în simfonia a cincea, mi se pare, are acel disperat bubuit al zădărniciei: Bu, bu, bu, bu-u-u-u!... Bocetul după erou, se pare...

Ce crezi tu, pasăre albă, că autoflagelându-te, autodesfiinţându-te ai putea ajunge erou, de urmăreşti cu atâta înverşunare un scop nestrămutat... supremul, esenţialul, final, letal, – care vizează micuţa ta viaţă?...

Negri-vineţii, ca două bobiţe de scrum al(e) sângelui închegat, ochii tăi, fără a clipi, pe rând, de cum mişti ba într-o parte, ba în cealaltă căpşoru-ţi, – ochii tăi încearcă să privească în adâncul odăii mele, după cum s-ar putea părea, dar, de fapt, în sufletul meu... Şi eu privesc surprins, înlemnit, stană-zăpăcit la disperatele-ţi încercări de a nimeri la mine, în mine, în timp ce în mintea mea face ravagii un singur gând, sfâşietor de nervi, de prezenţă de spirit... Sfâşiind ceva, gândul întrupează, în schimb, altceva – amintirea că o pasăre ce ţi se zbate în geam e iminentă prevestire de rău, de nenorocire... Înţepenind, în loc să aud vraja zumzăitoare a razelor de lună ce bat în geam, mă tem să fac cea mai mică mişcare, cel mai efemer gest, în această stare de nemişcare părându-se că pot descuraja adânca, ancestrala, atavica spaimă care, ştiu, totdeauna a fost prezentă în adâncurile sufletului meu, în avatarurile firii mele, în raiul şi iadul existenţei mele, şi că, odată şi odată, neapărat va răzbi la suprafaţa cugetului meu neapărat... Iată, acum, în faţa ta, pasăre, care ai fost albă, dar deja, desfigurată de izbituri, de răni, roşie fiind, nefirească, spăimoasă... În amestec cu aurul razelor de lună, totuşi, ceea ce te face oarecum mai suportabilă, cât de cât familiară mie, încă...

Precum în uitare, sub presiunea ezotericului situaţiei, apucai de mânerul ferestrei, să deschid geamul, să te iau în cuibul palmelor, să lipesc de inima mea micul tău trupşor pe care ţi l-ai supus supliciului, Golgotei tale de zburătoare disperată, îndurerată, să te calmez, să te salvez, să-ţi reîntorc înălţimile... Însă în minte, în amintire, lumina, în licăriri scurte, de alarmă, superstiţia, că o pasăre ce se zbate să intre în casa ta, în sufletul tău, – e a nenorocire, a pierzanie... Odată ce te-aş fi luat în cuibul palmelor, n-aş fi reuşit să mă mai salvez, nu-mi voi putea cuprinde creştetul, moalele capului cu mâinile – nu voi avea cu ce, ele fiindu-ţi cuib, – să mă fac-ghem, să mă apăr... şi voi rămânea să zac pe duşumea, iar pe cămaşa albă se vor închega bobiţele sângelui tău de pasăre...

Aşa că, iartă-mă, pasărea mea albă, în timp ce trebuia să aud cum razele de lună... etcetera, – nu voi risca să deschid fereastra, ca să năvăleşti tu, cu marea-ţi disperare, pasăre purpurie, ce mai ai ceva putere de a te lovi în sticla geamului... Şi tu în lumea aceasta, chiar dacă dincolo de sticla geamului, în lumea aceasta în care deja parcă s-ar fi schimbat cu locul fazele, simbolurile culorilor, tăcerea – cu strigătul, firescul – cu superstiţia, lacrima – cu berea rămasă pe fundul halbei şi scuturată, picuri, pe sub mesele teraselor...

1