Trecutul uitat (Tony Judt, Reappraisals. Reflections on the Forgotten Twentieth Century)

Născut la Londra (în 1948), cu studii la King's College (Cambridge) şi École Normale Supérieure (Paris) – două instituţii universitare de elită –, profesor la Cambridge, Oxford, Berkely şi New York – aflate printre cele maximum zece, cred, cele mai prestigioase Universităţi din lume –, Tony Judt este cunoscut, de mai mulţi ani, şi în România, unde i s-au tradus, pînă acum, Povara responsabilităţii: Blum, Camus, Aron şi secolul XX francez, Europa iluziilor (ambele la editura ieşeană Polirom, în anul 2000) şi Procese în Europa. Al doilea război mondial şi consecinţele lui (în colaborare cu Istvàn Deàk şi Jan Gross, la Editura Curtea Veche, în 2003). Este cunoscut, dar – mă încumet să afirm – nu prea iubit, după ce, în noiembrie 2001, a publicat un eseu – „Romania: Bottom of the Heap” (România: la fundul grămezii) –, care analiza, fără complezenţe, starea noastră de înapoiere economică şi contradicţiile identitare, puse în umbră de febrilitatea cu care ne manifestam, atunci, sentimentele pro-europene şi „pro-aderare”.  Publicat, iniţial, în „The New York Review of Books”, articolul a fost tradus imediat şi în limba română (în nr. 44/2001 al  „României Literare”), stîrnind destulă iritare, chiar printre criticii cei mai fervenţi ai guvernului PSD din acea vreme. Grosso modo, două erau, în textul amintit, afirmaţiile cele mai usturătoare pentru orgoliul naţional: 1) marcată de contraste frapante şi apăsată de un trecut comunist prost „digerat”, România era ţara cea mai puţin pregătită pentru plănuita intrare în Uniunea Europeană, aflîndu-se „la fundul grămezii” conglomeratului european de state şi naţiuni postcomuniste; 2) identitatea ei era extrem de problematică, nefiind pe de-a-ntregul nici central-europeană, nici balcanică şi cu atît mai puţin „europeană”, în sensul habitudinilor cotidiene de comportament şi al culturii politice dominante. În concluzie, Tony Judt făcea o profeţie (între timp, pe jumătate adeverită): deşi va intra în Uniunea Europeană, România urma să se dovedească „o pilulă greu de înghiţit pentru Bruxelles”, apartenenţa ei la această organizaţie dînd „bătăi de cap” şi generînd probleme de asimilare incomparabil mai mari decît costurile absorbţiei fostei RDG de către Germania federală.

Am reamintit ideile acestui vitriolant eseu (republicat şi în volumul pe care îl comentez astăzi, dar sub un titlu mai puţin deranjant: „Romania between History and Europe”) pentru că ele mi se par ilustrative pentru felul în care analizează lucrurile istoricul (anglo-) american. Tony Judt are un modus operandi intelectual cu totul particular (şi, aş îndrăzni să spun, tipic american): foarte direct şi fără menajamente. Judecăţile lui sînt rareori învelite în formulele politicoase obişnuite. Ele sînt tăioase (adesea prea tăioase), ceea ce explică reacţiile ostile – deloc puţine – pe care le-au suscitat. În plus, ascuţişul lor devine şi mai perforant, prin predispoziţia evidentă (uneori maliţioasă) a autorului de a pune în discuţie toate ideile primite şi tabù-urile. Puţini sînt, în cartea de faţă, autorii pe placul lui Tony Judt, cărora nu le caută, ca să spun aşa, nod în papură. Încă şi mai puţine (ba, dacă mă gîndesc bine, chiar absente) sînt ideile (primite) cu care autorul pare de acord. Tony Judt nu este un intelectual critic obişnuit. El este – în limbaj istoric – un „pirronist” (sau cîrcotaş – dacă mi se îngăduie acest cuvînt mai puţin elegant), însă unul credibil, prin felul în care îşi construieşte critica, adică punînd subiectul într-o largă perspectivă contextuală şi diacronică, de natură să-i dezvăluie determinările şi corelaţiile (procedeu tipic, mai curînd, pentru metodologia istorică europeană decît americană, înclinată – dar nu este o regulă – să generalizeze pornind de la un fenomen singular sau să elaboreze mari naraţiuni preponderent factuale).

Volumul de care mă ocup astăzi reflectă, ca şi precedentele, această principală însuşire. Reunind mai multe eseuri şi recenzii publicate, cu două sau trei excepţii, în „The New York Review of Books” şi „The New Republic”, între 1994-2006, cartea acoperă o gamă largă de subiecte, la prima vedere, greu de unificat. Acestea „merg” de la reflecţiile prilejuite de experienţele totalitare ale secolului trecut, rememorate prin prisma scrierilor unor intelectuali – precum Arthur Koestler, Hannah Arendt şi Primo Levi – care le-au cunoscut direct (partea I, „Inima întunericului”), pînă la istoria americană recentă (partea a IV-a) şi diversele ipostaze ale angajamentului (politic sau religios) al altor intelectuali europeni (Camus, Althusser, Hobsbawm, Leszek Kolakowski, Ioan Paul al II-lea şi Edward Said), trecute în revistă în partea a II-a. Un capitol intermediar (al III-lea) regrupează analizele unor fenomene sau evoluţii politice din cîteva ţări (Marea Britanie, Belgia, Israel, Franţa şi, desigur, România, în textul amintit anterior), a căror situaţie Tony Judt a cunoscut-o, prin hazardul împrejurărilor biografice sau profesionale, mai îndeaproape. Cine îşi aminteşte, însă, de preocupările mai vechi ale lui Tony Judt, recunoaşte repede, în eclectismul sumarului, una din liniile directoare ale scrierilor sale: istoria intelectuală (sau, cu cuvintele autorului, „rolul ideilor şi responsabilitatea intelectualilor” în toate evoluţiile care au marcat frămîntata istorie a celui de-al XX-lea veac). A doua direcţie ordonatoare este însemnătatea istoriei (în genere, a trecutului) într-o epocă pe care autorul o consideră ca fiind una a „uitării” (ceea ce explică şi titlul volumului, întrucît „reevaluările” avute în vedere de Judt – sensul cuvîntului „reappraisals” – privesc lecţiile secolului XX, uitate, treptat, în euforia declanşată de prăbuşirea comunismului şi de progresele ameţitoare ale globalizării planetare). Trăind multă vreme într-o lume maniheică, structurată de principiul polarităţii, civilizaţia euro-atlantică, ajunsă în noua eră a singularismului economic (capitalismul plus economia pieţei libere) şi politic (democraţia liberală plus supremaţia internaţională a SUA), s-a grăbit să pună între paranteze un trecut, perceput, crede Judt, nu numai ca fiind din ce în ce mai departe şi foarte diferit de realităţile deosebit de dinamice ale prezentului, ci, ipso facto, devenit şi inutil ca reper al experienţei. „… Nu numai că am eşuat în încercarea de a învăţa ceva din trecut – scrie autorul –. Acest lucru ar fi cu greu demn de remarcat [într-atît este de obişnuit – nota mea]. Dar, în calculele noastre economice, în practica politică, în strategia noastră internaţională şi chiar în priorităţile noastre educaţionale, am devenit strident de insistenţi în a afirma că trecutul nu mai are nimic interesant să ne înveţe. Lumea noastră, afirmăm noi, stăruitor, este o lume nouă [, iar] riscurile şi oportunităţile sale sînt fără precedent” (p. 2).

Oprindu-mă, o clipă, asupra acestei constatări, care pune în lumină un aspect important (deja amintit) al atitudinii intelectuale a lui Tony Judt – critica opiniilor larg acceptate sau, cum se mai spune, încetăţenite – nu pot să nu-i remarc insolitul. La prima vedere, nimic (sau prea puţin) din ceea ce vedem jur o confirmă. Este posibil ca trecutul să fi devenit „neinteresant” în lumea contemporană, dar – eventual – numai sub specia sa globală sau colectivă, ca expresie comunitară. Asistăm în schimb, de aproape două decenii, la proliferarea fragmentelor de trecut, ale „memoriilor de grup” (minorităţi etno-religioase, sexuale, politice etc.), care, oricît de parcelare şi de incomunicabile ar fi, tot nu pot fi considerate ca un simptom al uitării colective (autorul notează, de altfel, el însuşi, acest fenomen, arătînd, pe bună dreptate, că asemenea expresii identitare nu numai că nu ne mai leagă, pe toţi, în jurul unor valori unanim împărtăşite, dar au darul de a şterge imaginea de ansamblu a lumii care a fost; p. 4). Pe de altă parte, dacă ne uităm la societăţile europene ieşite din comunism (dar şi la cele asiatice, care au făcut acelaşi pas sau sud-americane, dominate, timp de decenii, de dictaturi militare) vedem că trecutul, departe de a se estompa, este, dimpotrivă, cum nu se poate mai prezent, stîrnind sau întreţinînd dramatice controverse, care produc, nu rareori, fracturi sociale adînci (cazul cel mai recent, care îmi vine în minte, este cel al Spaniei contemporane, unde, la aproape şapte decenii de la încheierea războiului civil şi, dacă nu mă înşel, la mai mult de trei de la tranziţia democratică inaugurată de restauraţia Bourbonilor, uitarea deliberată a crimelor franchismului este pe cale să ia sfîrşit, prin deschiderea unei anchete asupra faptelor comise în acei ani). În alte privinţe, însă, Tony Judt are dreptate: actuala eclipsă prin care trec istoriile naţionale în Uniunea Europeană (nu şi în Balcani, desigur), indiferenţa (oricît de relativă) a tinerei generaţii din lumile post-comuniste faţă de trecut, completa estompare a istoriei în discursul intelectual şi politic contemporan şi, nu în ultimul rînd, percepţia distanţei uriaşe care ne separă pe toţi, în această regiune a continentului, de ceea ce eram (şi cum eram) cu numai două decenii în urmă constituie, laolaltă, indicii de necontestat ale „uitării” secolului din care am ieşit în urmă cu opt ani. Din acest ultim unghi, o diferenţă trebuie, totuşi, făcută între Europa şi SUA, mai apăsat decît o enunţă autorul: dacă pe vechiul continent secolul XX rămîne, încă, o prezenţă vie (fie şi în stare reticulară), dincolo de Ocean, într-adevăr, contururile sale par tot mai vagi, ceea ce îi justifică reevaluarea.

Care sînt, însă, mai exact, lucrurile din acest trecut, a căror uitare riscă, după opinia lui Judt, să fie foarte costisitoare, prin implicaţiile lor? Într-o ordine aleatorie, acestea ar fi efectele perverse ale inegalităţii de şanse şi ale refacerii vechiului clivaj dintre bogaţi şi săraci (în care au germinat toate radicalismele şi revoluţiile secolului trecut), utilitatea – chiar necesitatea – relativă a statului ca actor economic şi social, în condiţiile în care numai el este capabil – dacă este făcut să acţioneze după principiul echităţii, nu folosit pentru interese de grup – să conceapă şi să aplice politicile educaţionale, asistenţiale şi de sănătate, unde concurenţa exacerbată şi „legile pieţei” nu-şi au locul (cum s-a întîmplat, ne reaminteşte Judt, în Europa postbelică, unde tocmai statul a generat, prin politici bine chibzuite, bunăstarea economică şi socială din anii ’60-’80 ai veacului trecut), riscurile inimaginabile şi tragismul războiului (a cărui amintire este astăzi, la peste şase decenii de la încheierea sa, aproape complet ştearsă) şi, mai presus de orice, forţa şi însemnătatea ideilor. Dintre toate felurile de uitare, aceasta i se pare autorului cea mai gravă şi, în ce mă priveşte, nu pot decît să-i dau dreptate. E drept că tot ideile s-au aflat la originea marilor crize prin care a trecut Europa pînă în 1945 (ocazional şi după aceea). Nu este, însă, mai puţin adevărat că, sub influenţa economismului dominant din ultimele decenii – care, scrie Judt, ne constrînge să nu ne mai imaginăm viitorul personal şi colectiv decît în termenii săi (cîştig, creştere, eficienţă, produs ş. m. d.) – am uitat treptat că proiectele colective se pot declina şi în alt fel. Trebuie, aşadar, să redescoperim forţa de inspiraţie a ideilor bune şi să ne reconsiderăm idealurile în spiritul marilor valori intelectuale şi morale care au făcut din civilizaţia europeană ceea ce este astăzi. Trecutul ne poate fi, aici, de mare folos, nu numai cu umbrele, ci şi cu luminile sale, dătătoare de speranţă.

Dacă aruncăm o privire la lumea în care trăim de două decenii încoace (şi ne facem că uităm demagogia comunistă, plină de „idealuri” asemănătoare), ar trebui – o spun încă o dată – să-i dăm dreptate istoricului american. Nu pot, totuşi, să nu observ, fie şi într-o scurtă paranteză, că demonetizarea prin care trec, actualmente, marile idealuri umaniste este urmarea multiplelor manipulări la care acestea au fost supuse de-a lungul veacului trecut. Aparent, nu uitarea, ci, paradoxal, tocmai persistenta amintire a acestor vinovate utilizări le explică saltul în derizoriu.

După standardele convenţionale de apreciere, Tony Judt pare un istoric de stînga. El critică neoliberalismul economic, pledează pentru o protecţie socială avansată şi pentru implicarea mai accentuată a statului în domeniile de interes public, este anti-globalizare şi crede (cum arătam) în puterea de convingere a elaborărilor intelectuale (al căror folos ne invită să-l redescoperim). Înseamnă, totuşi, să-l fi citit prea puţin pe autor ca să crezi că el ar putea accepta vreo afiliere de acest tip, care să fie ceva mai mult decît o vagă simpatie. În realitate, ca orice intelectual critic, Tony Judt nu are apartenenţe. Cel mult, afinităţi, ceea ce nu-l împiedică să fie foarte drastic în judecăţi chiar şi cu cei pe care ar trebui, în mod normal, să-i menajeze (precum Tony Blair, „demolat” de autor pentru lipsă de autenticitate şi absenţa unor convingeri politice adevărate sau politicienii israelieni şi susţinătorii lor de pretutindeni, pe care Judt, totalmente în contra nu numai a „înţelepciunii comune”, ci şi a oricărei gîndiri „corecte”, îi critică atît pentru manipularea propagandistică a Holocaustului, cît şi pentru decizia de a-şi lega ireversibil soarta de sprijinul SUA, refuzînd să ia în calcul orice altă opţiune politică independentă; pentru Judt, aceasta ar consta în integrarea politică a palestinienilor în statul Israel, după părerea mea, deocamdată, destul de problematică). Critica sa pare uneori excesivă. Dar, în fondul ei, ea nu este niciodată neadevărată.

Scrise cu artă, polemice şi foarte cultivate, eseurile lui Tony Judt se citesc cu o deosebită plăcere. Traducerea cărţii în limba română nu ar fi lipsită de interes, mai ales pentru literaţi şi istorici. Cei dintîi ar cunoaşte, astfel, un mare talent scriitoricesc, iar ceilalţi ar putea aprecia cîteva analize exemplare ale istoriei recente.

________

Tony Judt, Reappraisals. Reflections on the Forgotten Twentieth Century, Penguin Books, London, 2008.

1