Cetatea din piatra de pe suflet (Vasile Romanciuc, Olimpul de plastic; Recitirea proverbelor (poezie)

Vasile Romanciuc este un autor activ, situat într-o singură şi neschimbată arie literară: poezia. A editat zece plachete de versuri pentru maturi şi cam tot atâtea pentru copii. Acestea sunt domeniile de specializare, distincte şi totodată interferente. A publicat cu regularitate, fără a se împiedica de anii ’90, care au constituit, pentru mulţi scriitori, un obstacol insurmontabil.

În 2007, a beneficiat de două apariţii editoriale: Olimpul de plastic, versuri pentru maturi inedite, şi Recitirea proverbelor, un florilegiu de texte selectate din cele două tipuri de poezie, amintite deja.

Poezia lui Vasile Romanciuc, patriot şi poet cu un înalt simţ al datoriei civice, a fost dintotdeauna o oglindă a timpului traversat: socialism, tranziţie, capitalism – şi a promovat valorile perene, ancestrale. Socialul şi politicul ocupă un loc important în creaţia sa. De multe ori poetul păstrează modalitatea aluzivă de reflectare a fenomenului politico-ideologic, modalitatea devenind mai radicală acum şi aluzia mai transparentă. Procedeul e funcţional cu atât mai mult, cu cât reminiscenţele şi reflexele sovietice sunt încă destul de puternice în societatea moldovenească. Dar s-au adăugat şi elemente noi: civilizaţie modernă, neasimilată sau încă prost asimilată, derută şi haos în mintea oamenilor, parvenire şi politicieni nechemaţi. Astfel, poezia variază de la dicţiunea directă până la renumitele „şopârle”, aluzii fine la regim. Există numeroase poeme în care sunt vizate regimul, mentalul, tabieturile, dar acestea nu constituie totuşi fondul cărţii. E un exerciţiu obligatoriu pentru poetul-cetăţean, care vede şi poate spune mai mult decât alţii: „O, grangurii/ care cântă!/ Uf,/ grangurii/ care te-nvaţă/ ce ar fi bine să cânţi!” (Grangurii).

Pe poet îl interesează mai degrabă temele generale, stările meditative şi elegiace, propriile anxietăţi exprimate de multe ori indirect.

Volumul Olimpul de plastic are două cicluri. Primul reprezintă materia propriu-zisă a cărţii, cel de al doilea e o culegere de hai-ku-uri.

Primul ciclu debutează cu câteva poeme în care transpar socialul şi politicul într-un racursiu deformat. Sunt poeme de angajament cetăţenesc. Bineînţeles că nu se poate spune că într-o poezie cum este cea a lui Vasile Romanciuc motivele civice se opresc într-un loc. Universul poetic degajă o atmosferă nesuferită, circumscrisă unui prezent politizat, legat, prin fire invizibile, de trecutul cunoscut şi trăit în cele mai mici clişee ale sale: „Aş încerca orice/ ca să-l scap pe fratele meu/ de jarul pustiului roşu,/ tărâm al pierzaniei” (În pustiul roşu, tărâm al pierzaniei), „semănător de pojaruri în sânge,/ neîndurător balaur de foc// cu nici­o sabie nu-l pot învinge:/ îi retez un cap, îi cresc o mie” (Dorul-dor), „Poeţii n-au cititori./ Medicii au pacienţi./ Închisorile pline./ Teatrele goale” (Ca să avem viitor). Poetul este convins de forţa cuvântului, inclusiv a metaforei. Nu utilizează lozinca, satira sau diatriba. Îi mai aproape ironia: „Cleopatra s-a logodit cu Esop” (Despre frumuseţea poemului). Degringolada surprinsă în versuri sugestive este urmată de un optimism alimentat din exterior şi, mai ales, din interior. Sursa oricărui optimism e speranţa: „Nu dispera/ se-aude venind primăvara/ veşnică nicio iarnă nu este” (Se-aude venind primăvara). Se produce undeva un mic declic, decorul se schimbă, cerul se înseninează. Scenele devin paradisiace, ca în Biblia ilustrată pentru copii. După ce a plouat bacovian (În noaptea adâncă, o inimă), ploaia stă (Curcubeul). Schimbarea bruscă de registru face parte, ţin să cred, din regia poetului pentru a crea o antiteză mişcătoare. Figurile antitetice sunt instrumente de şoc. După aceste câteva texte luminoase sau, dacă vreţi, fals-luminoase, accedem la textele care nu mai pun accentul pe social şi politic. Tonul devine intim, melancolic, nostalgic, sarcastic, în definitiv mai personal. Sociopoliticul nu lipseşte, dar este împins în background: „Deocamdată, avem noroc:/ legile naturii/ nu sunt votate în parlament” (Drum lung, hopuros).

Eul liric este în general expediat la persoana a treia sau impersonalizat. Tocmai această impersonalizare creează impresia de teatru. Uneori asistăm la o teatralizare pregătită ad-hoc. Masca reprezintă unul dintre motivele de bază din acest volum. Ţinuta „personajelor” sale este evidenţiată: „Veşminte cusute/ din epitete de lux” (Veşminte de gală pentru marii pitici – de altfel, titlul omonim al acestui prim ciclu). E cazul personajului gol ce poartă numaidecât „hainele de gală”.

Altă trăsătură fundamentală a poeziei este cea de a utiliza socialul, fragil şi fragilizat, ca formă inductoare de lirism, în spatele căruia se află un eşafodaj raţional, construit atent, cu migală. Poezia lui Vasile Romanciuc stă sub semnul apolinicului, cu unele efuziuni dionisia­ce controlate. În Pygmalion al cuvintelor liricul pur este întruchipat de tendinţa spre absolut a lui Pygmalion – temă romantică – („Te rog, dă suflet şi chip de femeie/ celei mai frumoase poezii – ea/ îmi va fi mireasă…” vs. imposibilitatea atingerii absolutului („Poetul …/ acceptă, resemnat,/ că, deocamdată, nu şi-a scris/ poezia cea mai frumoasă…” şi socialul pe rol de vertij („zeii/ sunt nişte ignoranţi/ care-şi folosesc puterea ca pe-o frunză/ pentru a-şi ascunde… neruşinarea”).

Aşa cum am arătat, din fiecare poem se desprinde o anumită idee globală. Această disponibilitate spre poantă îl obligă într-un fel pe autor să urmeze, până la un punct, un stil concis, aforistic. De aceea predomină textele mici. De-a baba oarba este o excepţie.

Poetul are o adevărată propensiune pentru răstălmăciri fie că e vorba de cuvinte, expresii sau dictoane celebre. Heraclit, Ionesco, motivele din basme sau miturile – totul este reinterpretat în contextul unei situaţii noi.

Deşi nu este un obsesiv, câteva teme se detaşează de restul: timpul (Umbre, Culise, soldăţei de plumb, Salvarea peştilor de la înec), oglinda ca motiv al dedublării şi reverberaţiei în infinit (Oglinda, Singurătatea se uită în oglindă, Papagalul mut, Masca), arta şi ceea ce are atingere cu ea (Un poem care să nu regrete, Artă rupestră, Păianjenul, Pygmalion al cuvintelor, Femeia pe care o iubesc, Frumuseţea poemului).

În a doua parte, Amprente, placheta este suplimentată de hai-ku-uri, ce respectă întocmai canonul demonstrând un exemplu de virtuozitate poetică. Aici rostirea eliptică, aforistică şi alegorică capătă un caracter general. Semantica vocabulelor şi a expresiilor este deturnată cu scopul de-a obţine efectul scontat, surpriza, insolitul: „Cine cumpără, oare,/ lucrările artiştilor/ vânduţi” (Licitaţie), „O, la ce bun/ colacul de salvare/ pe Apa sâmbetei?” (La capătul iluziei). Ciclul, monocord, economicos şi extrem de concentrat, îl întregeşte pe cel dintâi şi la nivel tematic. Tautologiile, repetiţiile şi paradoxurile se multiplică. Aceste piese reduse la 17 silabe sunt nişte mecanisme compuse din două elemente complementare: râul şi marea, rana şi durerea, anii şi secundele, marea şi salvamarul, apa şi nămolul etc.

Cel de al doilea volum de anul trecut este unul antologic, deşi nu respectă întru totul parametrii unei antologii tipice: antologatorul este anonim (dacă e să facem abstracţie de editură), nu sunt indicate volumele din care s-a operat selecţia, cu atât mai mult să se fi respectat criteriul reprezentativităţii şi al cronologiei, de la o plachetă la alta. Cel mai mult seamănă cu o antologie de autor, în care textele sunt alese după gustul cuiva.

Volumul Recitirea proverbelor are, la fel, două secţiuni: poeme pentru maturi şi poezii pentru adolescenţi şi copii. Între ele pot fi observate şi zone comune, difuze, greu demarcabile, aşa cum e şi firesc să se întâmple la autorii care practică în paralel specii sau genuri diferite. Textele pentru copii se deosebesc în primul rând prin unele obiecte poetice specifice: pisica, şoarecele, bobocii, căţelul, păsărica etc. În ambele compartimente se remarcă metaforismul, plăcerea reinterpretării, jocurile de cuvinte, interogaţia recurentă, parabola.

E poate cumva surprinzătoare constatarea, dar nu există nici un fel de hiat între Olimpul de plastic şi Recitirea proverbelor. Sesizăm o exemplară organicitate între o plachetă ordinară (a X-cea) şi un volum antologic, de parcă una ar fi continuarea celeilalte.

Antologia nu mai abordează sociopoliticul de o manieră atât de tranşantă şi deschisă, aşa cum se întâmplă în Olimpul de plastic. Versurile selecte încearcă să imortalizeze nu atât amprenta auctorială, nu schiţează atât un profil – el se găseşte pretutindeni – cât măsura de rezistenţă a unei poezii, în ciuda intemperiilor geopolitice şi a trecerii timpului.

Vasile Romanciuc este un poet de factură în fond tradiţională, cu suficiente deschideri moderne şi postmoderne (intertextualitatea abundentă, aplecarea pentru retractări şi reevaluări). Tradiţionalismul lui nu consistă doar în cultul pronunţat pentru Eminescu, în versurile cu ritm şi rimă sau în sonorităţile de romanţă. Este vorba de faptul cât de departe vrea să meargă autorul cu reinterpretările sale. Poezia lui nu ajunge până la sfidarea naţionalului sau a eticului. Nu aprobă şi nici nu cultivă tehnici literare, care contribuie la „subminarea” unor temelii. În acest sens, Vasile Romanciuc rămâne un exponent fidel al generaţiei sale, care consideră aceste jocuri de-a relativismul extrem de periculoase. Funcţia informativ-educativă este preferabilă celei ludic-hedoniste.

_____________

Vasile Romanciuc, Olimpul de plastic (poezie), Ed. Prut Internaţional, Chişinău, 2007.

Vasile Romanciuc, Recitirea proverbelor (poezie), Ed. Ştiinţa, Chişinău, 2007.

1