Realitatea cu amănuntul

Cultură pentru barosani

Am vrut să merg împreună cu soţia la spectacolul unei faimoase trupe ruseşti care a venit la Chişinău graţie contribuţiei generoase a companiei Moldcell. La casele teatrului-gazdă însă mi s-a preschimbat bucuria în scârbă. Preţul cel mai mic al unui bilet era de 350 lei, iar cel mai mare de 2000 lei. Adică ar fi trebuit să plătim, eu şi soţia, cel puţin 700 de lei. Am bolovănit ochii, am oftat adânc şi am plecat acasă, dezamăgit. Nu e prima dată când renunţ la contactul cu cultura. Odată nu am putut merge la un concert de muzică popu­lară de la Palatul Naţional. Şi acolo preţul biletelor m-a cam speriat. Ce vreau să zic?

Ca şi orice alt produs, şi cel cultural trebuie să coste mult. Şi oamenii de cultură, fireşte, trebuie să câştige bani din munca lor. Altceva e că raportate la sărăcia endemică din Moldova, preţurile sus-pomenite mi se par exorbitante. Eu nu pot să plătesc 1000 de lei pentru plăcerea de a vedea un concert împreună cu familia. Şi e păcat, pentru că în Occident plecarea familiei in corpore la un spectacol e un fapt banal. În Moldova însă, mulţi oameni care vor să vadă un spectacol sau un concert renunţă din cauza preţului piperat al biletelor.

Cu toate acestea, sălile sunt pline pentru că există şi aici o pătură socială înstărită, privilegiată, care şi-a făcut un tabiet din frecventarea teatrelor şi a sălilor de concert. Bineînţeles, nu e sigur că cel care cumpără biletul scump e mai competent şi mai dornic decât cel care rămâne pe dinafară, dar acest amănunt nu prea contează când sala oricum se umple şi profitul e cert.

E adevărat că există în Chişinău şi concerte cu intrare liberă sau concerte organizate de politicieni în campania electorală la care au acces toţi doritorii, dar asta e altceva. Atunci când toţi consumatorii de cultură vor putea alege şi vor putea merge cu familia la spectacole şi concerte, vom trăi într-o altă realitate. Sau când cel puţin sponsorii vor fi şi mai generoşi şi se vor gândi şi la cei care iubesc teatrul, dar nu pot plăti 700 de lei pentru un spectacol.

Protestări în impas

Mă întreb ce vor face profesorii care cer majorarea salariilor acum după ce Ministerul Educaţiei şi Tineretului a făcut apel la bunul lor simţ. Ministerul declară: „Am considerat dintotdeauna că profesorii merită salarii decente, dar, în momentul de faţă, situaţia dictează necesitatea de a orienta resursele financiare spre soluţionarea celor mai dificile probleme din raioanele afectate de calamităţi”. Altfel spus, vrem să vă ajutăm din tot sufletul, dragi profesori, dar sinistraţii sunt într-o situaţie şi mai deplorabilă şi numai nişte oameni fără suflet pot cere acum banii pe care îi aşteaptă suferinzii. Reproşul voalat al Ministerului poate fi înţeles, dar numai până la un punct. Pentru că profesorii, sunt convins, nu vor să le ia bucata de pâine de la gură sinistraţilor. Ei vor mai curând o folosire mai raţională a banilor publici. Şi în acest sens sunt multe de spus. Bunăoară, de ce Fondul de rezervă al Guvernului s-a golit înainte de vreme anul acesta? Acum acei bani cheltuiţi prea repede i-ar fi ajutat pe sinistraţi. În al doilea rând, nu profesorii sunt bugetarii cei mai bine plătiţi. Viaţa lor e mult mai grea decât cea a demnitarilor şi a guvernanţilor. Şi atunci te întrebi în mod firesc: dar de ce, pe vreme de restrişte, profesorii trebuie să aibă bun simţ şi să rămână cu salarii mici, pe când guvernanţii să-şi păstreze salariile mult mai mari plus facilităţile de tot felul. Păi, dacă situaţia în ţară e atât de gravă, dacă sinistraţii sunt în mare pericol, de ce nu ar renunţa guvernanţii-bugetari măcar la acele facilităţi de dragul suferinzilor? De ce nu ar închide vreo 2-3 ambasade ineficiente şi costisitoare pentru a soluţiona problema? Sau mai bine e să renunţe profesorii la majorarea salariilor lor mici?

Apelul la bunul simţ al profesorilor ar fi oarecum justificat, dacă cel puţin autorii lui ar spune clar când exact va fi soluţionată problema.

1