Fructele toamnei în Moldova

S-au întâmplat atât de multe lucruri în ultimele două luni, încât am impresia că suntem condamnaţi să alergăm în trena evenimentelor, nu să brodăm, relaxaţi, pe margine, desfăcând iţele unor fenomene pentru care timpul, vorba clasicului, să aibă suficientă răbdare. O revistă de cultură, care apare la Chişinău, trebuie să-şi facă loc anevoie printre războaie din Caucaz, purtate de ruşi în stilul invaziilor lor coloniale de secol XIX (Václav Havel a sintetizat, ca de fiecare dată, în mod remarcabil fenomenul, afirmând: „Cred că de mai multe secole Rusia are această problemă, că nu ştie exact unde începe şi unde se termină teritoriul ei, şi chiar dacă este cea mai mare ţară din lume, Rusia se percepe întotdeauna ca fiind mai mică şi simte un etern pericol din partea statelor cu care se învecinează.”). E obligată să înfrunte crize financiare planetare, care amintesc de „marea depresie” americană din anii ’30 (anul trecut pe vremea aceasta, vă amintiţi, vorbeam de încălzirea globală, flagel cu care deja ne-am obişnuit). Pe de altă parte, o revistă a scriitorilor e nevoită să vireze abil printre scandaluri cu iz de mahala şi râncede diversiuni de pe piaţa internă – întâmplări ce anunţă o campanie electorală lipsită de inhibiţii. În asemenea momente, a vorbi despre artă şi literatură nu e deloc un exerciţiu facil, ba chiar, ar spune unii, o dovadă de apolitism iresponsabil. Mai ales că gesticulaţia publică în mediile culturale, cum se dovedeşte mereu la noi, lasă mult de dorit, iar opera, vai, nu reuşeşte să cârpească fisurile morale. Principiile şi coerenţa atitudinii nu sunt punctul-forte al intelighenţiei autohtone şi a o condamna pentru atâta lucru, înseamnă, până la urmă, a-ţi renega breasla căreia-i aparţii. O faci, dar cu ce foloase pentru tine? Te vei extrage din marsupiul ei protector, însă nu vei căpăta o compensaţie în beneficiul propriului orgoliu rănit de lipsa de audienţă în care te zbaţi, alături de ceilalţi oameni ai scrisului, într-o „ţară” închipuită, ce a învăţat  să se descurce fără a apela la „conştiinţa ei mai bună”, reprezentată de intelectuali. Buni-răi, cum sunt, pe alţii nu-i are.

Declaraţii pro-europene, abuzuri de uz intern

Într-un interviu acordat recent Europei Libere, ministrul de Externe, Andrei Stratan, s-a arătat foarte încrezător în ce priveşte relaţia cu Uniunea Europeană şi chiar a declarat că Republica Moldova a solicitat Bruxelles-ului statutul de candidat la aderare. O asemenea afirmaţie, să recunoaştem, ridică nivelul ambiţiilor unei guvernări ce nu s-a lăsat suspectată până acum de prea mult devotament pro-european, tocmai de aceea intervenţia dlui Stratan merită o atenţie specială. Nu este clar pe ce îşi bazează încrederea domnul ministru, de vreme ce încheierea unui nou acord, mult mai avansat, cu Bruxellesul a fost amânată sine die, până la îndeplinirea integrală a Planului de Acţiuni, acolo unde Chişinăul a rămas cu o groază de restanţe. Mai mult decât atât. Moldova se află în continuare sub monitorizarea Consiliului Europei, pentru că nu satisface cum se cuvine „criteriile de la Copenhaga”. Atacurile la adresa libertăţii de exprimare, manipularea justiţiei, încălcarea principiului separării puterilor în stat, corupţia funcţionarilor publici, distribuirea netransparentă şi discreţionară, pe criterii politice, a banilor de la buget, sabotarea administraţiilor locale necomuniste - toate acestea nu au cum să uşureze dialogul cu forurile europene. Ministerul de Externe poate face oricâte demersuri îndrăzneţe pe lângă Bruxelles – şi e bine că le face! –, însă credibilitatea diplomaţiei moldovene este subminată de politicile interne ale comuniştilor. Integrarea europeană şi viaţa concretă a basarabenilor sunt două lumi paralele, care se ignoră reciproc. Avem, pe de o parte, discursuri, declaraţii, vizite de lucru, surâsuri şi bateri pe umăr încurajatoare şi, pe de altă parte, realitatea gri a unei ţări sărace, scufundată în corupţie şi birocraţie. Stat candidat la integrarea europeană este şi Croaţia, dar ce distanţă uriaşă o separă de Republica Moldova!... Chişinăul nu a reuşit să intre în graţiile Occidentului, pentru că a jucat mereu la două capete, declarându-se pro-european, dar făcând cu ochiul Moscovei. Autorităţile comuniste continuă să susţină, de pildă, că nu există nici o contradicţie în a dori să fii membru al Uniunii Europene, şi în acelaşi timp a rămâne în CSI. La fel e şi cu principiul „neutralităţii” – o altă iluzie periculoasă, întreţinută de guvernanţi. Nimeni nu a reuşit să demonstreze cum ar putea neutralitatea să precipite rezolvarea conflictului transnistrean, atâta timp cât Rusia refuză să-şi retragă trupele şi armamentul din Moldova. Flirtul negocierilor separate cu Moscova, în jurul Transnistriei, riscă să smulgă Basarabia pentru decenii înainte de pe orbita Europei. Neutralitatea nu i-a adus Moldovei nici un fel de beneficii de securitate, doar a ţinut-o la mila Rusiei. Vom vedea, oare, şi în politica internă confirmarea ofensivei diplomatice pro-europene a autorităţilor de la Chişinău? Până să se confirme aceste aşteptări, dl Stratan ar trebui să-şi pregătească măcar nişte explicaţii de circumstanţă.

Un sondaj ca un „duş rece”

Ultimul sondaj „Vox populi”, realizat de Asociaţia Sociologilor şi Demografilor din Moldova, în perioada 5-16 septembrie, înfăţişează un tablou descurajant pentru adepţii schimbării. După 7 ani şi jumătate de guvernare, Partidul Comuniştilor s-ar situa în frunte cu aproape 18%. Locul doi, la mare distanţă, cu 7,6 la sută ar reveni Alianţei Moldova Noastră. Al treilea partid şi ultimul care ar izbuti să treacă pragul electoral este PLDM-ul lui Vladimir Filat, cu 6,4%. Masa indecişilor este de-a dreptul enormă: 40 la sută. Nu atât de mare este numărul celor care ar refuza să voteze – doar 10%, ceea ce vrea să spună că nu neapărat indiferenţa face ravagii în Moldova, ci proasta informare a populaţiei asupra ofertelor politice existente, şi mai ales asupra ofertelor alternative. Cum s-a ajuns aici? Simplu. Prin controlul cvasitotal exercitat de guvernarea comunistă asupra audiovizualului, principala sursă de ştiri pentru majoritatea cetăţenilor. Televiziunea publică a rămas o citadelă interzisă partidelor de Opoziţie – nimeni, nici măcar ambasadorii Uniunii Europene acreditaţi la Chişinău, nu a reuşit să înlăture acest tabu. Cele câteva posturi TV cu capital privat, de fapt majoritar rusesc, sunt şi ele controlate de comunişti. Occidentalii nu au investit în audiovizualul autohton („o piaţă prea mică” spun ei), ca urmare, ruşii şi oamenii lor manipulează în voie electoratul moldovean, îi modelează opiniile politice şi viziunea generală asupra vieţii.

Faptul că în topul personalităţilor politice, dominat, ca şi până acum de Voronin, se regăsesc mai mulţi lideri ai Opoziţiei, nu ar trebui să le adoarmă vigilenţa. Dorin Chirtoacă, de pildă, potrivit sondajului, nu reuşeşte să tragă după el în parlament Partidul Liberal, întrucât această formaţiune are o slabă reprezentare în teritoriu. Sondajul „Vox populi” mai sugerează ceva despre metodele de persuasiune ale democraţilor. Multe partide, foarte active prin comunicate de presă, declaraţii, discuţii pe bloguri, sau excelând prin poze în care şefii lor dau mâna cu tot felul de somităţi internaţionale, nu există din punct de vedere electoral. Morga academică a unor lideri „de tradiţie”, pe care o afişează în anumite publicaţii, este contrazisă de stilistica frustă şi semidoctă a discursurilor lor orale. Azi, ca şi ieri, nu Chişinăul, ci mai ales „Basarabia profundă” va decide rezultatul scrutinului, or, pe teren, pomenile electorale, care se vor revărsa ca dintr-un corn al abundenţei, şi dezmăţul mediatic îi vor ajuta pe comunişti să adune voturi în cel mai primitiv dar şi mai eficient mod posibil.

În faţa acestui „duş rece”, pe care îl relevă ultimul sondaj de opinie, ne întrebăm: ce raţiune de a fi animă, spre exemplu, puzderia de partide liberale? Cine dintre vajnicii şefi au unor formaţiuni minuscule va declara că se retrage sau că fuzionează cu un partid mai puternic, pentru a nu oferi voturi prin redistribuire învingătorilor?... Uneori cred că, oricâte obstacole ar ridica puterea comunistă, modificând după bunul său plac şi în dispreţul normelor europene legislaţia electorală, democraţii nu-şi pot afla liniştea până nu-şi fac singuri răul de care au nevoie. Spulberând alianţe, încăpăţânându-se să se considere fiecare dintre ei primul chemat să salveze patria. Şi bătându-şi joc, în cele din urmă, de viitorul acestui popor.

1