Rabbit Redux (fragmente)

Rabbit Redux (Întoarcerea lui Rabbit, 1971) este al doilea roman din tetralogia care l-a făcut celebru pe John Updike, cel mai laureat prozator american în viaţă şi etern candidat la Premiul Nobel pentru Literatură. Primul roman, Rabbit, Run (Fugi, Rabbit, 1960), tradus în limba română de Antoaneta Ralian şi George Volceanov, a fost lansat recent, în cadrul Târgului de Carte Bookfest 2008, apărând la Editura Humanitas Fiction în colecţia „Raftul Denisei”. Dacă în primul roman (cu acţiunea plasat în 1959) eroul este un tânăr în plină degringoladă, o caricatură de Parsifal pornit în căutarea unui Graal inexistent, în Rabbit Redux, cu acţiunea plasată în 1969, protagonistul ne apare ca un tipic exponent al mentalităţii conservatoare şi reacţionare a unei bune părţi a clasei mijlocii americane. Ironia necruţătoare a lui Updike face ca tânărul aflat în căutarea schimbării să stagneze în primul roman, în timp ce conservatorul ajuns la vârsta mijlocie evoluează în planul convingerilor politice, sociale şi morale fără a-şi da măcar seama în romanul din care vă prezentăm fragmentul alăturat. (g.v.)

Localul este situat într-una din clădirile din şirul lung de case de cărămidă, are faţada vopsită în roşu-aprins în manieră breweriană. Pe-o firmă neluminoasă stă scris The Taverna. Urcă nişte trepte din gresie spre uşa principală şi sunt întâmpinaţi de o femeie mămoasă şi mustăcioasă, aceasta îi invită într-o sală care odinioară a fost holul de la intrare, acum unit cu încăperea de dincolo. În dosul ei, despărţită de uşi batante, se află bucătăria. În mijloc se află câteva mese, iar de-a lungul celor doi pereţi sunt separeuri. Pereţii albi sunt nedecoraţi, cu excepţia unui tablou care înfăţişează o femeie cu faţa galbenă, ovală, şi un bebeluş, în faţa căruia pâlpâie o lumânare. Janice se strecoară într-o parte a unui separeu, Nelson de partea cealaltă, iar Harry, pus în situaţia de a alege, se aşază lângă Nelson să-l ajute, să aleagă din meniu ceva ce să aducă cât de cât cu un hamburger. Faţa de masă este în carouri roşii, iar margaretele din vaza de sticlă albastră nu sunt artificiale, ci proaspete, delicate, remarcă Harry după ce le atinge. Janice a avut dreptate. Localul este drăguţ. Singura sursă de muzică este radioul din bucătărie; nu mai sunt alţi clienţi în afară de un cuplu care şuşoteşte cu atâta seriozitate, încât, din când în când, îşi ating mâinile, cufundaţi într-un mediu în care nu-şi pot crede ochilor, bărbatul e roşu ca racul, zici că mai are puţin şi se sufocă, femeia e galbenă ca ceara. Sunt genul locuitorilor din Penn Park, puşi la patru ace, îmbrăcaţi în bej şi gri-şobolan, în ţinuta potrivită, în măsura în care orice ţinută este potrivită în albia asta de râu înăbuşitoare, la mijlocul lunii iulie. Se vede pe chipurile lor tăioase că nu duc lipsă de bani: privirea lor are acea claritate frontală pe care amărăştenii cu figuri şterse şi mişcări stinghere nu o pot imita niciodată. Deşi nu va fi niciodată unul de-al lor, Harry se bucură de prezenţa lor aici, în restaurantul acesta atât de imaculat, încât e de-a dreptul chic. Poate că Brewer nu-i un loc atât de mort pe cât pare.

Meniurile sunt scrise de mână şi multiplicate la şapirograf. Nelson îşi ţuguie buzele în timp ce-l studiază.

– N-au nici un fel de sandvişuri, se plânge el.

– Nelson, îl dojeneşte Janice, dacă ai de gând să faci din ţânţar armăsar, nu te mai iau niciodată nicăieri. Poartă-te ca un băiat mare.

– Meniul ăsta-i într-o limbă păsărească.

– Mai toate sunt pe bază de miel, explică ea. Kebab, adică frigărui de miel. Moussaka, miel cu vinete.

– Nu sufăr vinetele.

– Cum de le ştii pe toate? o întreabă el.

– Toată lumea ştie chestiile astea; Harry eşti atât de provincial! Amândoi staţi acolo, unul lângă altul, hotărâţi să nu vă simţiţi bine. Sunteţi nişte americani oribili.

– Nici tu nu-mi pari vreo chinezoaică, i-o întoarce Harry, nici măcar în bluza ta cu volănaşe, ca a Micului Lord1. (...)

Strigăte de bun găsit anunţă intrarea pe uşă a unei familii mari, toţi membrii ei sunt bruneţi şi zâmbitori; chelnerul îi întâmpină ca un fiu şi împinge o masă într-un separeu, să aibă loc cu toţii. Turuie în limba lor, chicotesc, gânguresc, se ambalează de bucurie că au sosit aici. Îşi hârşâie scaunele, copiii lor se holbează cuminţi, cu ochii mari, de sub umbrela gălăgiei făcute de adulţi. Rabbit se simte ca în pielea goală în mijlocul familiei lui micuţe, jerpelite. La auzul hărmălaiei, perechea din Penn Park întoarce capul foarte încet, filmată parcă cu încetinitorul, apoi îşi vede de treabă, acum ea s-a îmbujorat, iar el e palid – se ating, mâinile li se ating pe faţa de masă, bâjbâind printre picioarele paharelor de vin. Ceata de greci se linişteşte, dar a rămas un bărbat, care trebuie să fi intrat împreună cu ei, dar care ezită să înainteze. Rabbit îl cunoaşte. Janice refuză să-şi întoarcă privirea; ochii ei sunt pironiţi în meniu, încremeniţi de nici nu pare să citească. Rabbit îi şopteşte:

– Uite-l pe Charlie Stavros.

–  Ei na, zău? face ea, evitând, totuşi, să ridice privirea.

Nelson întoarce însă capul şi îl salută în gura mare:

– Bună, Charlie!

În vacanţele de vară, puştiul petrece mult timp la salonul auto.

Stavros, care nu vede bine şi suferă de fotofobie, fiind nevoit să poarte lentile liliachii, îşi mijeşte ochii. Pe chip i se aşterne zâmbetul pe care pesemne că îl afişează când îi iese figura şi vinde ceva, o cută vicleană într-un colţ al buzelor, cu ea i se formează o gropiţă. Este, fără îndoială, un bărbat care iese în evidenţă, cu câţiva centimetri mai scund decât Harry, cu câţiva ani mai tânăr, dar înzestrat cu o doză naturală de solemnitate convingătoare, ce îi oferă alura şi stăpânirea de sine a unei persoane mai vârstnice. Cheleşte. Are sprâncenele împreunate. Se mişcă alene, de parcă înlăuntrul său ar căra ceva fragil; în cămaşa lui cadrilată din bumbac subţire, cu ramele de baga dreptunghiulare şi groase şi cu perciunii lungi, pătrăţoşi, pare să treacă prin viaţă cu aerul că toate merg după bunul lui plac. Faptul că nu s-a însurat, deşi are peste treizeci de ani, sporeşte impresia că-i stăpân pe situaţie. De fiecare dată când îl întâlneşte, Rabbit constată că-i place de el mai mult decât ar fi vrut. Îi aminteşte de tipii dintr-o bucată, domoli, veşnic imperturbabili, care duceau greul echipei. Când, după o clipă de gândire, Stavros depăşeşte obstacolul nehotărârii de moment şi se îndreaptă spre separeul lor, Harry este cel care-l invită, „Stai cu noi”, deşi Janice, cu ochii în pământ, i-a făcut deja loc trăgându-se mai încolo.

– Ai venit cu căţel, cu purcel, îi zice Charlie lui Janice. Drăguţ.

– Ăştia doi sunt oribili, replică ea.

– Nu înţelegem nimic din meniu, se plânge Rabbit.

– Charlie, ce-i aia kalamaria? îl întreabă Nelson. Asta vreau.

– Ba nu, nu vrei aşa ceva. Sunt ca nişte caracatiţe micuţe gătite în propria lor cerneală.

– Câh, face Nelson.

– Nelson, îl dojeneşte Janice aspru.

– Ia loc, Charlie, îl îndeamnă Rabbit.

– Nu vreau să deranjez.

– E-o cinste pentru noi. Ce dracu’!

– Tati e morocănos, i se destăinuie Nelson.

Nerăbdătoare, Janice bate încetişor cu palma în locul de lângă ea; Charlie se aşază şi o întreabă:

– Ce-i place puştiului?

– Hamburgerii, oftează Janice, teatral.

A devenit brusc actriţă. Fiecare gest şi intonaţie a ei urmăreşte parcă să transmită ideea unei răceli implicite.

Capul pătrăţos, preocupat, al lui Charlie este aplecat deasupra meniului.

– Hai să-i luăm nişte keftedes. OK, Nelson? Chiftele.

– Nu cu smac de-ăla de roşii pe deasupra.

– Fără smac, doar carne. Şi puţină mentă. Mentă ca în Life Savers2. OK?

– OK!

– Or să-ţi placă.

Rabbit, însă, are senzaţia că băiatului i s-a vândut o maşină tamponată. Şi mai simte că acum, cu umerii laţi ai lui Stavros alături de-ai lui Janice şi cu fiecare din mâinile bărbatului încărcată cu câte un inel de aur butucănos, comesenii au cotit-o pe un drum pe care nu el l-a ales. Şi că el şi Nelson sunt aşezaţi pe bancheta din spate.

Janice îl roagă pe Stavros:

– Charlie, ce-ar fi să comanzi tu pentru noi toţi? Noi habar n-avem pe ce lume suntem. (...)

În timp ce Stavros comandă în greceşte, Harry o studiază pe Janice. Are o strălucire ciudată. Timpul se arată îndurător cu ea. De parcă i-ar părea rău de ea. Cuta aia răutăcioasă din jurul gurii, pe care a avut-o şi în adolescenţă, i s-a mai atenuat odată cu apariţia celorlalte riduri minuscule de pe chip, iar părul care odinioară îl enerva din cauză că era atât de rar, părându-i un alt simbol al sărăciei lui, acum şi-l poartă în plete drepte, ce-i cad peste urechi cu cărare pe mijloc. Nu se rujează deloc şi, în funcţie de lumină, chipul ei capătă uneori o asprime ca de ţigancă şi o demnitate asemănătoare cu cea a luptătoarelor de gherilă ale căror fotografii apar în ziare. Aerul de ţigancă l-a moştenit de la mama ei, iar demnitatea o are din anii ’60, care au eliberat-o de nevoia de a arăta pufoasă. Simplitatea este îndeajuns de frumoasă. Şi iat-o acum în culmea fericirii, se vânzoleşte pe fundul ei rotund şi mâinile îi dansează descriind arcuri exagerate, iuţi, albe în lumina lumânării.

– Dacă nu apăreai tu, am fi murit de foame, îi spune ea lui Stavros.

– Ba nu, o asigură el, convins de adevărul spuselor sale. Ar fi avut ei grijă de voi. Sunt nişte oameni tare cumsecade.

– Ăştia doi, spune ea, sunt atât de americani. Sunt de-a dreptul neajutoraţi.

– Mda, face Stavros către Rabbit, îmi dau seama după abţibildul pe care l-ai lipit pe bătrânul tău Falcon.

– I-am spus lui Charlie, îi povesteşte Janice lui Rabbit, să-i fie clar, nu eu l-am lipit.

– Ce-i rău în asta? îi întreabă el pe amândoi. E steagul nostru, nu-i aşa?

– O fi steagul cuiva, replică Stavros, deloc încântat de subiect, şi bate uşurel darabana pe obraz, sub ochii lui miopi, ascunşi după lentile.

– Dar nu şi-al tău, ai?

– Harry e fanatic în privinţa asta, îl previne Janice.

– Nu sunt fanatic, doar că mă întristează oamenii care vin aici să scoată bani frumoşi…

– Aici m-am născut, îl întrerupe Stavros. Ca şi taică-miu, de altfel.

– … şi-apoi se apucă să dea în nenorocitul ăsta de steag, de parcă ar fi o bucată de hârtie igienică, îşi continuă Rabbit ideea.

– Un steag e un steag. E o bucată de pânză şi-atâta tot.

– Pentru mine înseamnă mai mult decât o bucată de pânză.

– Adică?

– Înseamnă…

– Măreţul Mississippi.

– Înseamnă oamenii care nu-mi iau vorba din gură tot timpul.

– Doar jumătate din timp.

– Asta-i mai bine decât tot timpul, ca în China.

– Uite ce e. Mississippi e foarte lat. Munţii Stâncoşi sunt formidabili. Doar că nu mă excită foarte tare poliţaii care-i trosnesc pe hippioţi în cap şi Pentagonul care se joacă de-a cowboy-ii şi indienii pe tot globul. Pentru mine, asta înseamnă abţibildul ăla mic. Înseamnă hai să le-o tragem negrilor şi să trimitem CIA în Grecia.

– Dacă nu trimitem noi pe cineva acolo, precis vor trimite ceilalţi, grecii nu par să se descurce prea bine de capul lor.

– Harry, nu fi ridicol, ei au inventat lumea civilizată, spune Janice. Iar lui Stavros îi spune: Uită-te la el cum îşi încleştează fălcile când se gândeşte la politică.

– Nu mă gândesc la politică, o contrazice Rabbit. Ăsta-i unul din afurisitele alea de drepturi americane atât de preţioase, să nu mă gândesc la politică. Doar că nu văd de ce-ar trebui să mergem pe stradă cu mâinile legate la spate şi să ne lăsăm miruiţi la cap de te miri ce ticălos care zice că a pus de-o revoluţie. Şi chiar mă scoate din pepeni să ascult nişte vânzători de maşini, care se dau mari scule de bascule, cu părul lor plin de briantină, şi care stau pe fundul lor grăsan şi mănâncă rahat la adresa unei ţări care le bagă-n gură numai bunătăţuri de când s-au născut.

Charlie dă să se ridice.

– Mai bine plec. Asta-i prea de tot.

– Nu pleca, îl imploră Janice. Nu ştie ce vorbeşte. Subiectul ăsta îl înnebuneşte.

– Mda, nu pleca, Charlie, rămâi şi fă-i pe plac nebunului.

Charlie se aşază la loc şi rosteşte pe un ton cumpănit:

– Vreau să-ţi înţeleg raţionamentul. Spune-mi ce bunătăţuri tot băgăm în Vietnam.

– Isuse, că bine zici. L-am transforma într-o altă Japonie, dacă ne-ar da voie. Asta-i tot ce vrem să facem, să-l transformăm într-o ţară fericită şi bogată, plină de autostrăzi şi staţii de benzină. Bietul LBJ, Doamne, trebuie să-l fi auzit la televizor, cum, cu lacrimi în ochi, aproape că s-a oferit să facă din Vietnamul de Nord al cincizeci şi unulea stat, în curu’ mă-sii, al acestei Uniuni blestemate, numai să se termine odată cu bombardamentele. Îi implorăm să pună acolo de nişte alegeri, orice fel de alegeri, dar ei preferă să dea cu bombe. Mai mult de-atâta, ce să facem? Încercăm să le dăm totul pe de-a moaca, asta-i politica noastră externă, să le dăm totul pe de-a moaca, să-i fericim pe omuleţii galbeni, iar indivizii ca tine o freacă prin restaurante şi se văicăresc „Doamne Dumnezeule, ce ordinari suntem!”

– Am crezut că noi dăm cu bombe, nu ei.

– Ne-am oprit; ne-am oprit după cum ne-aţi cântat voi, liberalii, cu marşurile voastre, şi ce-am obţinut? Se apleacă înainte, să rostească răspunsul fără urmă de echivoc: Un căcat!

Cuplul de vizavi se opreşte din şuşotit şi se uită consternat la ei; familia care-i cu două separeuri mai încolo a amuţit, să le asculte discuţia. Nelson roşeşte disperat, ochii i se cufundă fierbinţi şi răniţi în orbite.

– Un căcat, repetă Harry ceva mai potolit. Se apleacă deasupra feţei de masă, pe lângă margaretele  ce tremură în vază şi continuă: Acum bănuiesc c-o să pomeneşti de „napalm”. Futu-i mama lui de cuvânt magic. Ăştia de douăzeci de ani încoace îi îngroapă de vii pe şefii de sate şi trag cu mortiere în spitale, iar acum, din cauza napalmului, sunt nominalizaţi la premiul pentru pace Albert F. Schweitzer. C, Ă, cat.

Ridică din nou glasul; îl înnebuneşte gândul la trădarea şi ingratitudinea ce pângăresc steagul, îl pângăresc pe el însuşi.

– Harry, or să ne dea afară din cauza ta, îl apostrofează Janice, dar el observă că ea continuă să pară fericită, e radioasă, rumenă ca o prăjitură la cuptor.

– Încep să prind ideea, i se adresează Stavros ei. Vrei să zici, se întoarce spre Rabbit, că noi suntem ca mama aia care încearcă să-l facă pe un puşti neascultător să-şi ia medicamentul ce o să-i facă bine.

– Exact. Te-ai prins. Asta suntem. Iar majoritatea vor să ia medicamentul, le lasă gura apă după el, dar câţiva nebuni în uniforme negre, mai curând i-ar îngropa de vii. Care-i teoria ta? Că ne-am dus acolo pentru orez? Teoria lui Uncle Ben3. Rabbit râde şi adaugă: Naşparliul ăla de Uncle Ben.

– Nu, răspunde Stavros, întinzându-şi mâinile pe faţa de masă cadrilată şi uitându-se pe sub sprâncene la beregata lui Harry – purtându-se gingaş cu el, Harry se întreabă: de ce oare? – teoria mea este că-i vorba despre un joc al puterii prost înţeles. Nu-i vorba că vrem să le luăm orezul, ci nu vrem să-l aibă ei. Nici magneziul. Nici ieşirea la mare. Jucăm şah cu ruşii de atâta vreme că nici nu ne-am dat seama că am ieşit de pe tabla de joc. Mutrele albe nu mai au căutare în ţările galbene. Consilierii lui Kennedy, care şi-au închipuit că pot conduce lumea din biroul şefului, au apăsat pe buton şi nu s-a întâmplat nimic. Apoi, Oswald l-a propulsat pe Johnson, care a fost atât de tâmpit, încât şi-a închipuit că nu-i nevoie decât de un deget mai mare pe buton. Aşa că maşinăria s-a supraîncălzit şi te-ai trezit cu inflaţia şi o piaţă în cădere liberă, pe de o parte, şi mişcări de protest ale studenţilor, pe de altă parte, iar la mijloc cu patruzeci de mii de fii ai unor mame americane ce au pierit ucişi de gălbejiţii ăia mânjiţi cu căcat. Oamenilor nu le mai place să-l aibă pe Mucea omorât în junglă. Poate nu le-a plăcut niciodată, dar credeau că e o treabă necesară.

– Şi nu este?

Stavros clipeşte.

– Înţeleg. Tu zici că trebuie să fie război.

– Da! Şi mai bine la ei decât la noi. Mai bine războaie mici decât războaie mari.

Stavros îi dă replica dând agitat din mâini, e gata să-l toace.

– Dar ţie-ţi place, zice el despicând aerul cu mâinile. Vrei să spui că-i bine să dăm foc bebeluşilor cu ochii oblici, prietene.

„Prietene” abia se aude slab.

– Unde ţi-ai făcut stagiul militar? îl întreabă Rabbit.

Stavros ridică din umeri, îşi îndreaptă spatele.

– Am fost scutit de armată. Am probleme cu motoraşul. Am auzit că ai aşteptat în Texas să se termine povestea din Coreea.

– M-am dus unde m-au trimis. Şi azi m-aş duce unde m-ar trimite.

– Bravo ţie! Ţie ţi se datorează Măreţia Americii. Eşti un adevărat pistolar.

– El reprezintă majoritatea tăcută, zice Janice, dar nu-i tace gura o clipă.

Se uită la Stavros în speranţa unei replici pe măsură la vorba ei de duh. Doamne, ce toantă e, chiar dacă fundul i s-a modelat frumos la maturitate.

– E un produs normal, spune Stavros. Este un imperialist rasist tipic, bine intenţionat.

Rabbit îşi dă seama, din modul uniform, atent, cu care a rostit fraza, cu zâmbetul acela abia mijit, pe care îl afişează la vânzarea unei maşini, că este curtat, rugat – are această vagă impresie – să formeze o alianţă cu el. Dar el rămâne sclavul intuiţiei că a vorbi despre oricare acţiune a Americii ca de un „joc al puterii” înseamnă să nu înţelegi nimic. America e mai mult decât putere, acţionează ca într-un vis, ca o faţetă a lui Dumnezeu. Oriunde se află America, există şi libertate, iar acolo unde nu se află, domneşte nebunia cu lanţuri de fier şi întunericul sugrumă milioane de oameni. Sub bombardierele ei răbdătoare, paradisul este posibil. Lansează un contraatac:

– Nu pricep toată vorbăria asta despre rasism. Nu mai poţi să deschizi televizorul fără să dai cu ochii de mutra unui negrotei cu spume la gură. Toată lumea, în frunte cu Nixon, face nopţi albe încercând să găsească o soluţie, să-i facă bogaţi pe toţi fără să-i pună la treabă.

Limba îi turuie nesăbuită, dar apără ceva infinit de gingaş, flacăra umilă a loialităţii aprinse la venirea lui pe lume.

– Vorbesc despre genocid, continuă el, când ei sunt cei care pun la cale asta, ei sunt aceia, negrii şi puştanii de bani gata, care vor să dărâme totul; nu că n-ar putea să alerge chelălăind după avocat ori de câte ori se uită urât la ei un biet poliţist. După părerea mea, războiul din Vietnam – vrea să-mi audă cineva părerea?

– Harry, îl apostrofează Janice, îl necăjeşti pe Nelson.

– Părerea mea este că trebuie să duci un război acum şi după aceea să arăţi că ai bunăvoinţă, şi nu are mare importanţă unde are loc. Nu războiul e problema, ci ţara asta. Acum nu vrem să luptăm în Coreea. Pentru numele lui Dumnezeu, acum n-am lupta nici împotriva lui Hitler. Ţara asta este atât de vărzuită de propriul ei LSD, cufundată atât de adânc în propria-i grăsime şi bălmăjeală şi lene, că ar trebui să cadă bombe cu hidrogen peste fiecare oraş, de la Detroit până la Atlanta, ca să ne trezim şi, chiar şi atunci, probabil ne-am închipui că tocmai am primit un sărut.

Traducere din engleză de George Volceanov

Note:

1. Aluzie la eroul romanului pentru copii Micul lord al autoarei americane Frances Hodgson Burnett (1885); ilustraţiile la ediţia din 1886 au lansat o veritabilă modă vestimentară în SUA.

2. Bomboane cu mentă, echivalentul american al mentosanului.