Cărţi despre lumea în care trăim şi… vom trăi (Prezentări de Vitalie Sprânceană)

„Lumea în 2020. O schiţă a viitorului global prezentată de Consiliul Naţional de Informaţii al SUA”, Editura Cartier, 2008

Analiştii politici, spune un proverb de nişă, sunt indivizii care prezic astăzi cursul zilei de mâine, pentru ca mâine să explice de ce lucrurile nu s-au întâmplat aşa cum prevăzuseră ei. Proverbul e un băţ cu două capete: loveşte crâncen în falsele Casandre, cu un capăt, dar recompensează darnic, cu cealaltă extremitate, pe cei care ţin cont de previziuni. Între aceste două limite a fost concepută o întreagă disciplină ştiinţifică, futurologia, cu implicaţii (şi aplicaţii) deopotrivă teoretice şi practice... Viitorul, desigur, nu ne apare astfel mai cert, dar capacitatea lui de a ne lua pe nepregătite devine controlabilă. 

Cum va arăta lumea în 2020? E o întrebare pe care şi-au pus-o experţii de la Consiliul Naţional de Informaţii al SUA (National Intelligence Council - NIC), şi pe care au abordat‑o în cadrul unor consultaţii multilaterale organizate în Marea Britanie, Africa de Sud, Singapore, Chile şi Ungaria.

Tabloul anului 2020 a fost „pictat” de futurologii americani în două tipuri de culori: clare (certitudini relative) şi obscure (incertitudini cheie care ar putea îngroşa sau dilua desenul). Lumea din 2020 va fi modelată de câteva linii puternice: globalizarea (în parte ireversibilă, totuşi cu un grad sporit de risc în privinţa modului în care ţările non-vestice, în primul rând, China şi India, ar putea manipula/impune noi reguli de joc), creşterea influenţei actorilor non-statali (generalizarea reţelelor orizontale de tipul Internet, creşterea influenţei companiilor transnaţionale, sporirea marjei de acţiune a societăţii civile şi a organizaţiilor ne-statale – problema-cheie este de a vedea în ce măsură statele lumii se vor putea acomoda la acest nou fenomen instituţional şi, mai ales, cum vor fi integrate aceste structuri în dreptul internaţional), problema religiozităţii şi revrăjirii lumii (emergenţa religiosului nu trebuie pusă doar pe seama islamului politic, ci trebuie avute în vedere şi anumite trăsături extreme ale bigotismului creştin, de orientare ortodoxă, catolică sau protestantă – tranziţiile socioeconomice „dificile” sau chiar „eşuate” din unele zone geografice, inclusiv pe continentul bunăstării, Europa, ar putea fi un important factor mobilizator pentru mişcările religioase integriste), re-centrarea lumii (atât de mult clamatul multipolarism mondial ar putea deveni realitate odată cu dezvoltarea fructuoasă a Indiei, Chinei, dar şi a Braziliei sau Indoneziei, care vor eroda hegemonia unilaterală a SUA), problemele mediului şi ecoeticii.

Aceste fenomene apar ca fiind punctele obligatorii ale agendei umanităţii până în 2020. Gradul lor de actualitate ar putea fi influenţat de buturugile mici (culorile obscure ale peisajului) – îmbătrânirea populaţiei în ţările dezvoltate şi problema integrării forţei de muncă străine (inclusiv China, unde politica „unicului copil” ar putea fi un dezavantaj de capital uman pe termen lung), creşterea capacităţii unor grupuri teroriste de a-şi procura arme biologice sau nucleare şi implicit, sporirea marjei lor de acţiune şi influenţă asupra politicului şi economicului, fluxurile enorme de migraţie ilegală spre Statele Unite (dinspre Mexic şi Caraibe), spre Europa Occidentală (dinspre Europa de Est şi Sud-Est, dinspre Africa şi Orientul Apropiat), spre China şi India (dinspre ţările Asiei de Sud-Est).

Tabloul lumii din 2020 ar putea arăta în mod diferit, în funcţie de „consistenţa” culorilor. Experţii au propus 4 asemenea variante:

- Lumea Davos – creşterea economică robustă a Chinei şi Indiei ar putea remodela procesul globalizării, imprimându-i acestuia o faţă non-occidentală;

- Pax Americana – scenariul ia în calcul posibilitatea supravieţuirii hegemoniei SUA în plan global şi menţinerea capacităţii americane de a influenţa în mod decisiv cursul proceselor mondiale;

- Noul Califat – un exemplu cum poate o mişcare globală cu identitate politică religioasă să remodeleze lumea şi să re-fondeze sistemul internaţional pe o altă bază axiologică decât cea vestică;

- Ciclul fricii – o lume orwelliană, închisă, în care fiecare are frică de celălalt şi se înarmează până în dinţi.

Aşa ar putea arăta lumea în 2020.

Catherine Durandin, „Statele Unite, mare putere europeană”, Editura Cartier, 2007

Statele Unite ale Americii sunt o prezenţă globală de necontestat în lumea contemporană – americanii sunt iubiţi, urâţi, însă nicidecum neglijaţi. Prezenţa lor în Europa are o istorie specială, una care ţine atât de amintirea unei nebunii comune a europenilor, cât şi de un anumit raport de tutelă pe care SUA l-au exercitat într-o bună parte a Europei (lumea capitalistă), protejând-o de influenţa unei alte părţi a continentului european (URSS şi lagărul socialist).

Împotriva nebuniei europenii au înghiţit antidotul corectitudinii politice, dar şi pastila re-fondării lumii occidentale pe un fundament al asistenţei mutuale, colaborării şi securităţii comune. Al doilea panaceu care făcea necesară prezenţa americană pe vechiul continent, lagărul socialist şi URSS, s-a prăbuşit de la sine, şi asta tocmai atunci când europenii încercau să găsească formula unui medicament împotriva comunismului. În ambele cazuri americanii au jucat rolul cardinalului din umbră, care ţine în mâini adevărata miză a jocului.

Emoţiile anului 1990 (destrămarea URSS) au fost altele decât cele din 1945, deşi, se spune, abia după căderea zidului Berlinului s-ar fi încheiat cu adevărat al Doilea Război Mondial: haosul care putea rezulta din prăbuşirea URSS, exacerbarea memoriilor naţionale refulate, memorii legate în Europa de traume, războaie, revoluţii, epurări, împărţiri teritoriale şi genocid pe motiv etnic sau religios, înfrângerea socialismului în Rusia, care ar fi putut să se transforme în răbufniri de violenţă – aceste afecte ţineau în frâu delirul victorios al Occidentului, rămas fără rival.

Dispariţia lagărului socialist corelată cu creşterea şi întărirea Uniunii Europene creionau portretul unei Europe mature, capabilă să-şi asume şi să-şi controleze memoriile şi viitorul, şi, implicit, punea la îndoială necesitatea prelungirii prezenţei Statelor Unite ale Americii pe continentul european. În jurul acestei contestări s-au construit, în parte, realităţile europene din anii ‘90 ai secolului trecut, dar şi în primii ani ai veacului XXI.

Debuşeurile emoţionale, care au canalizat euforiile europenilor din anul fericit 1990: pacea perpetuă, în bună tradiţie kantiană, reunificarea Europei, era prosperităţii securizate s-au dovedit a fi inutile în faţa fluxului mare de imigranţi care „fug de deznădejde şi de foamete”, sau a conflictelor intra şi interstatale care au cauzat un exod masiv de refugiaţi.

Motivul-cheie al relaţiilor Europa – SUA este securitatea în Europa şi garantarea acesteia, la suprafaţă. Pentru că, în fundal, legăturile transatlantice sunt marcate de arhive istorice pronunţate – frisonul naţional francez, vinovăţia germană pentru nazism şi Holocaust, resentimentele britanice după prăbuşirea imperiului colonial, dar şi ideea americană despre hegemonia justificată a SUA pe bătrânul continent, după 1945. Noile state europene independente oscilează între organizaţiile europene (UE, Consiliul Europei), al căror principal avantaj este promisiunea unei bunăstări economice pe termen lung şi mediu, şi organizaţiile transatlantice cu prezenţă americană vădită (precum OSCE sau NATO), care promit garanţii de securitate şi apărare reciprocă.

Destinul proceselor de integrare în Europa este marcat de aceşti doi poli: bunăstarea promisă de UE, cu condiţia acceptării unor criterii şi politici, considerate uneori ca fiind discriminatorii (politicile agricole, în special) şi securitatea promisă de NATO şi Washington.

Războaiele în Balcani, Moldova (Transnistria), Armenia, Federaţia Rusă (Cecenia) scot la iveală incapacitatea Europei de a gestiona de una singură crizele din regiune. Intervenţia SUA (sub egida NATO) în Kosovo în 1999, dincolo de prestigiul militar ce o legitimează, este percepută în Europa ca o palmă din partea Big Brother-ului american.

Nici momentul 11 septembrie 2001 nu poate acoperi fisurile şi abisurile relaţiilor transatlantice. Dacă operaţiunile militare în Afganistan, din 2001, au fost acceptate şi susţinute de partenerii europeni, războiul din Irak, început în primăvara lui 2003, a cauzat rupturi în chiar ţesutul european: pe de o parte, Europa Veche, încremenită încă în euforia prosperităţii, pe de altă parte, Europa Nouă, marcată profund de frica pentru revanşismul rus, de ameninţările terorismului internaţional şi a mişcărilor integriste.