Variaţiuni (despre cărţile lui Milan Kundera, Testamente trădate şi Jacques şi Stăpânul său – Omagiu adus lui Denis Diderot în trei acte)

Milan Kundera este cunoscut publicului român mai ales ca romancier. Recent, la Humanitas, în seria de autor a scriitorului ceh, au fost publicate două volume cu totul diferite. Mai întâi un lung şi seducător eseu, Testamente trădate, a cărui temă centrală este abuzul de interpretare a criticilor şi cititorilor care deturnează textele unor autori cu care nu mai sunt contemporani de la scopul, sensul iniţial şi, cel mai grav, de la spiritul în care au fost scrise. Ceva ce în romanele precedente se putea intui, transpare foarte limpede în eseu – înclinaţia, admiraţia, pasiunea lui Kundera pentru muzică, pentru compoziţie. Janáček şi Stravinski sunt doar doi dintre compozitorii de la operele cărora pornind, Kundera îşi construieşte un discurs, uşor metaforic, pe care îl poate apoi transpune cu uşurinţă către literatură. Iată un exemplu care pune în lumină mecanismul trecerii de la compoziţie muzicală la compoziţie literară. „Sonata opus 11 nu are decât două mişcări: prima, dramatică, este elaborată într-un mod mai mult sau mai puţin clasic în formă de sonată; a doua, cu caracter meditativ, este scrisă în formă de variaţiuni, […] fără jocuri de contraste şi diversităţi, doar o gradaţie continuă care adaugă mereu o nouă nuanţă la variaţiunea precedentă, conferind acestei lungi mişcări o excepţională unitate de ton” (p. 170). Reţinem pentru moment ideea variaţiunilor, pe care o vom vedea ilustrată ulterior, şi facem tranziţia către literatură: „Sonata opus 111 mă trimite cu gândul la romanul Palmie­rii sălbatici al lui Faulkner. În roman, o poveste de dragoste alternează cu povestea unui prizonier evadat, povestiri care n-au nimic în comun, nici un personaj şi nici măcar o înrudire de motive sau de teme. […] Compoziţie care nu poate exista decât o singură dată; […] care e arbitrară şi cu neputinţă de justificat”. Concluzia Testamentelor trădate  e că însăşi arhitectura unei compoziţii artistice este unică, forma ei. Scriitorii, pictorii, compozitorii, artiştii, nu preiau tipare şi modele pe care apoi să construiască, pe care să le populeze cu fantasmele imaginaţiei lor, ci modifică în permanenţă. Inovaţia lor se vede, în primul rând, în unicitatea ansamblului, a formei artistice. De foarte multe ori diferenţele sunt minore, de foarte multe ori avem de-a face cu variaţiuni, numai că fiecare dintre aceste variaţiuni este unică, irepetabilă, şi poartă amprenta artistică a unui autor.

Felul în care Milan Kundera înţelege şi foloseşte modelul teoretic pe care şi l-a construit se vede în cel de-al doilea volum „deosebit” publicat pentru prima oară în traducere românească, e vorba despre Jacques şi stăpânul său, carte care nu e nici roman, nici eseu, ci o piesă de teatru. În fapt, singura piesă de teatru scrisă de Kundera. Scrisă în 1971, tradusă în franceză 10 ani mai târziu (scriitorul se stabilise în Franţa în 1975), piesa pare să aibă două izvoare. E, în primul rând, un gest de admiraţie faţă de un autor (Denis Diderot) şi de un roman (Jacques fatalistul). În al doilea rând, e un gest de revoltă, o farsă literară cu care scriitorul ceh încearcă să contrabalanseze cu mijloace artistice o farsă a istoriei – ocuparea Cehoslovaciei de către URSS după evenimentele din 1968. Piesa se naşte, aşadar, dintr-o dublă revoltă, socială şi literară. Revolta socială e descrisă minunat în introducerea lui Kundera la ediţia franceză din 1981. În a treia zi de ocupaţie sovietică, maşina scriitorului este oprită şi percheziţionată de un ofiţer de infanterie rus care, terminând inspecţia, declară cu sinceritate „Trebuie să ştiţi că noi îi iubim pe cehi”. Notaţia lui Kundera este necruţătoare: „Peisajul era devastat de miile de tancuri, viitorul ţării era compromis pentru câteva secole, membrii guvernului erau arestaţi şi surghiuniţi, iar ofiţerul din armata de ocupaţie îmi făcea o declaraţie de dragoste. Mai toţi vorbeau ca el: atitudinea lor nu se baza pe plăcerea sadică a violatorilor, ci pe cu totul alt arhetip: cel al dragostei rănite. De ce cehii (pe care noi îi iubim atât de mult!) nu vor să trăiască cu noi şi la fel ca noi? Ce păcat că am fost obligaţi să folosim tancurile ca să-i învăţăm ce e iubirea!” Revolta literară e cauzată de sentimentul că un roman excepţional precum Jacques fatalistul nu s-a bucurat de aprecierea critică pe cât ar fi meritat, fiind trecut mai mereu pe un raft secund al literaturii, în zona îngustă şi mărginaşă a scrierilor care delectează şi care stârnesc hazul. O zonă dominată de Boccaccio, Rabelais şi de Tristram Shandy al lui Laurence Sterne.

Kundera nu încearcă câtuşi de puţin să dramatizeze romanul lui Diderot, ci vrea să scrie propria lui carte, propria lui variaţiune. Demersul său de a compune o piesă perfect originală, înrudită cu romanul lui Diderot este ambiţios şi nu tocmai uşor de realizat. Miza pe care scriitorul ceh şi-o asumă e aceea de a promova împreună cartea sa şi cartea romancierului francez, de a induce cititorilor ideea că cele două opere, perfect autonome, nu pot fi savurate pe deplin decât împreună, că se pun una pe alta în valoare şi îşi generează una alteia înţelesuri noi.

Acţiunea piesei nu se depărtează mult de cea din roman, din care sunt preluate câteva poveşti (cea a stăpânului înşelat, povestirea Doamnei de la Pommeraye etc.). Pe parcursul a 3 acte în care miza cade pe jocul personajelor şi pe replici, nicidecum pe decorul extrem de sumar, personajele îşi intersectează istoriile personale pe care le spun şi le joacă la nesfârşit. Piesa lui Kundera nu e o variaţiune doar în ansamblu, la nivelul fiecărei replici, fiecărei povestiri, comportamentelor şi ideilor personajelor, se pot detecta variaţiuni. Jacques povesteşte de nenumărate ori momentul în care, după pierderea fecioriei, se înrolează în armată fără voia lui. De fiecare dată însă contextul în care istoriseşte e diferit, astfel încât povestea lui e citită în chei diferite (cititorul îl compătimeşte în primă instanţă, apoi consideră că armata e o pedeapsă binemeritată, apoi îi înţelege istoria în sens metafizic, „e scris în stele” etc.).

Testamente trădate şi Jacques şi stăpânul său sunt două cărţi singulare în opera lui Milan Kundera, uşor teoretice, dar nemaipomenit de coerente şi de bine închegate. Volumul de eseuri se citeşte cu aviditate şi e delicios. Comedia savuroasă încheie festinul. Mare păcat că, foarte probabil, nu o vom putea vedea pe scenă prea curând (Kundera limitează drastic montările piesei lui). Cartea însă îşi bucură cititorii în egală măsură.

_____________

Milan Kundera, Testamente trădate, traducere din franceză de Vlad Russo, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, 275 p.