Călătorie în Kosovo

Înainte de revelion am primit un mesaj de la vechiul coleg de liceu, Laurenţiu. Trecea prin Bucureşti, în drum spre casă şi am stabilit să ne vedem. După un schimb de mesaje, am aflat că lucrează pentru misiunea OSCE din Kosovo – ştire care m-a intrigat nespus şi l-am bombardat cu câteva întrebări. Din vorbă în vorbă, Laurenţiu m-a anunţat că, dacă mi-e cu dorinţă, îl pot vizita. Închiriază un etaj dintr-o vilă şi dispune de suficient spaţiu de cazare.

Imediat după sărbători, am urmărit îndeaproape ştirile din regiune. Fiind o zonă cu o istorie recentă destul de violentă, călătoria trebuia planificată cu o doză necesară de precauţie. Ocazia s-a ivit în ajun de Paşte. Am studiat cursele pentru traseul Bucureşti-Sofia-Skopje-Prizren; am aruncat câteva lucruri în rucsac; am luat bilet de Sofia şi-am luat-o din loc.

În trenul de Sofia, în compartimentul în care călătoream, numai eu aveam bilet. Ceilalţi, studenţi aromâni din Macedonia (după cum am aflat mai târziu), făceau o afacere, mergând cu trenul până la Ruse (primul oraş bulgar), de unde luau autocarul până la Sofia, iar de acolo – un alt autocar, de Skopje. Compania n-a fost dintre cele plăcute şi mi-a amintit de acei studenţi basarabeni, care fac din lipsa de educaţie un motiv de mândrie. Pe durata călătoriei, tinerii au aruncat ambalaje pe geam, au fost zgomotoşi şi au trântit uşi. Au călătorit cu naşul, pretextând că sunt studenţi şi nu au bani, deşi aveau valize, telefoane şi haine scumpe, iar mâncarea cumpărată la drum îi costase, probabil, la fel de mult cât drumul.

În Sofia am ajuns cu două ore înaintea cursei de Skopje şi am dat o raită prin oraş. Am găsit centrul în plină renovare. După impresia relativ proastă pe care mi-o lăsase oraşul în 2002, l-am găsit acum mult mai agreabil decât Bucureştiul. Chiar dacă nu era o curăţenie impecabilă, era, totuşi, mai îngrijit, cu şoferi civilizaţi şi cu mult mai multe feţe lipsite de frustrări, dar şi ceva mai dure.

În autocarul de Skopje am găsit o atmosferă care m-a dat gata: mai mult de jumătate dintre pasageri erau studenţi macedoneni şi albanezi, care studiau la Bucureşti şi plecau acasă în vacanţa de Paşte. Cei mai mulţi dintre ei – aromâni. Îi reîntâlnesc pe condrumeţii din trenul Bucureşti-Sofia. Încă înainte de a ne porni, în autocar se instaurează o stare de euforie. Studenţii sunt veseli şi fac tot soiul de glume. Fiecare-şi vorbeşte limba ţării lui (macedoneana sau albaneza), iar când vor să se înţeleagă între ei – româna. Fata de lângă mine ascultă, la un mp3-player, „Primăvara Simfonic” de Tudor Gheorghe. Euforia nu durează însă prea mult. Mai exact – până în vama macedoneană. Bulgarii sunt foarte amabili. Chiar dacă ne dau jos din autocar cu bagajele, controlul se desfăşoară rapid şi eficient. Primim paşapoartele şi plecăm. În vama macedoneană, în schimb, stăm câteva ore. Încep să-mi fac griji că nu voi prinde cursa de Prizren. Vameşul ne dă jos cu bagajele, trimite undeva autocarul şi se apucă să verifice fiecare milimetru de valiză. Nu se grăbeşte. Afară bate un vânt rece, numai bun de-o răceală. Din fericire, pasagerii n-au nicio treabă. Sunt veseli în continuare şi fac glume pe seama vameşului. Se conturează o gaşcă de studenţi albanezi şi un bucureştean care merge să-i viziteze. Unul dintre albanezi – cel mai scund şi mai îndesat – face reclamă Albaniei la orice pas. Ba zice că e cea mai plină de merţane şi că acolo e cel mai tare, ba zice că n-ar sta o clipă în plus în Albania, pentru că e plictiseală de moarte în comparaţie cu Bucureştiul. E foarte mândru să afirme că mai e nevoie doar de câţiva ani până când albanezii vor fi majoritari în Macedonia şi-atunci să vezi! Informaţia avea să-mi fie „confirmată” ulterior. Se pare că ritmul demografic al macedonenilor e negativ, în timp ce acela al albanezilor din Macedonia e în creştere.

Când ne vedem scăpaţi de vamă, suntem răsplătiţi cu nişte peisaje absolut încântătoare: munţi, coline şi văi, drumuri în serpentină şi sate cochete întinse de-a lungul drumului. În autocar, între timp, atmosfera se încinge. Tinerii albanezi au luat o sticlă de tărie ieftină, din vamă, şi acum o forţau pe una dintre studentele din Skopje să bea cu ei. Voinicul albanez de mai devreme încerca o demonstraţie de forţă la băut tărie şi comenta avan la fiecare câţiva mililitri luaţi. Când nicio treime din sticlă nu e golită, albanezii sunt deja beţi: unul are dureri de cap şi… adoarme, – celălalt (voinicul) refuză şi el să mai bea.

Nu mai apuc să văd Skopje. Am timp numai pentru a-mi lua bilet şi a găsi peronul. Ajungem la frontiera macedoneană în mai puţin de o oră. Autocarul e plin doar pe jumătate, din care, cei mai mulţi sunt occidentali. Controlul paşapoartelor durează puţin. Ne apropiem de zona Kosovo. Frontiera e dominată de prezenţa forţelor internaţionale. Nu reuşesc să-mi dau seama dacă cei care ne verifică hârtiile sunt kosovari sau internaţionali. Înclin spre ultima variantă. Sunt întrebat pe un ton foarte amabil unde merg, care e scopul vizitei, cât voi sta şi pe unde voi părăsi regiunea. Răspund, pe rând, la toate întrebările. Studiez apoi ştampila. Ştampila „zice” UNMIK (Administraţia Interimară a Naţiunilor Unite în Kosovo) – autoritatea care se ocupă de administrarea regiunii. Între timp, din 15 iunie, în regiune a intrat în vigoare o nouă constituţie – nerecunoscută de Serbia şi de Rusia – , care prevede transferul puterii de la ONU către guvernul alcătuit, în majoritate, din etnici albanezi. În continuare, rolul de supraveghetor internaţional va trece la Uniunea Europeană – rol considerat neclar de şeful misiunii ONU în regiune, Joachim Rukker. După părerea reporterului BBC din Kosovo, neclar e şi cine se va ocupa de administrarea enclavelor sârbeşti.

Kosovo, o regiune locuită de circa 2 milioane de oameni, îşi declarase independenţa de vreo două luni când am vizitat-o, adică în februarie. Majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene şi SUA au recunoscut-o imediat. Notă discordantă au făcut România, Spania, Cipru şi Grecia. N-a recunoscut-o nici Republica Moldova. Dincolo de o simplă nerecunoaştere, Rusia a luat o poziţie dură şi a trecut imediat la negocieri privind achiziţia de reţele energetice din Serbia. Chiar de la început, totuşi, atât România, cât şi alte state nealiniate, au dat de înţeles că nerecunoaşterea e simbolică şi că, mai devreme sau mai târziu, situaţia va fi acceptată. Pe lângă specularea ideii unui precedent pentru România, atitudinea rezervată a Bucureştiului a avut şi o încărcătură sentimentală, istorică: sârbii sunt unicul vecin cu care românii nu au purtat niciodată războaie, iar numeroasa minoritate românească din Banatul sârbesc şi alte regiuni ale Serbiei nu a cârtit niciodată contra statalităţii sârbeşti. Trebuie menţionat, totuşi, din raţiuni de obiectivitate, că, spre deosebire de cei din Banat, românii din Valea Timocului au avut o soartă mai nefastă şi au cunoscut periodic persecuţia autorităţilor sârbe. Chiar şi aşa, românii de acolo au ştiut să nu ridice piatra atunci când toţi ceilalţi iugoslavi au făcut-o.

Măcinaţi de confuzii şi aflaţi în căutarea unui punct de echilibru, sârbii din Mitrovice (Mitroviţe), localitatea cu cea mai însemnată populaţie sârbă din regiunea Kosovo, situată la nord, se adună în fiecare zi, la ora 12:44, pentru a protesta contra dezlipirii provinciei de Serbia. Ora protestului e o trimitere la rezoluţia cu numărul 1244, adoptată de Consiliul de Securitate al ONU, în 1999 – rezoluţie semnată de părţile implicate în conflict şi care prevede o autonomie pentru Kosovo, dar nicidecum independenţa.

Ţinând cont de toate implicaţiile, am fost sfătuit ca, odată ajuns în regiune, să vorbesc numai engleza. Nici româna nu i-ar fi deranjat, probabil, pe albanezii kosovari, rusa – în schimb – ar fi trezit, cu siguranţă, reacţii bolnăvicioase.

Imediat după ce intri în Kosovo, ceea ce-ţi atrage atenţia este numărul mare de case noi. Orăşele şi sate întregi de case noi, netencuite încă. Al doilea element este numărul mare de sucursale a două bănci occidentale: Procredit şi Raiffeisen. Sunt împrăştiate peste tot. Devin nerăbdător să ajungem la Prizren – punctul meu de destinaţie şi unul dintre oraşele importante ale regiunii.

Cu o exactitate nemţească, intrăm în autogara oraşului la ora trecută pe bilet. Aici mă aşteaptă prietenul meu Laurenţiu, care mă ia în primire şi mergem imediat să mâncăm ceva la Ben-Af – un supermarket cu cantină. În drum spre Ben-Af, aflu că toate casele „noi”, pe care le-am văzut, sunt, de fapt, terminate de ani buni, dar, pentru a evita achitarea unui impozit pe imobil, niciuna nu e finisată pe dinafară. Laurenţiu povesteşte, cu mult umor, despre Ben-Af, iar când ajungem acolo, nu ne abţinem să facem comparaţii cu magazinele-„locuri de socializare” de la Chişinău. Ben-Af e afacerea unui kosovar dintr-un alt oraş – o chintesenţă a tranziţiei economice şi a spiritului provincial. Între timp afacerea a devenit de succes şi acum există o întreagă reţea de Ben-Af-uri. Cantina e mai mult decât decentă. E foarte curat, preţurile – rezonabile, iar pâinea, apa şi lămâia – gratuite. Unica noastră obiecţie vizează fundalul sonor, muzica: de fiecare dată când vii – e acelaşi disc, aflu. Discul se schimbă o dată pe an. Anul acesta – melodii din anii ‘80, inclusiv Lambada. Mâncăm şi râdem.

O rupem din loc cu o maşină de teren, a misiunii, pe care Laurenţiu trebuie să o ducă în parcarea OSCE-ului. Pe străduţele înguste, maşina de teren e o adevărată provocare pentru cel care o conduce. Majoritatea străzilor au sens unic, trotuarele sunt late cât să treacă un singur om, iar de ambele părţi ale străzilor ai clădiri de maxim 1-2 etaje. În foarte multe locuri străzile sunt pavate cu piatră.

Mergem acasă. Gazda lui Laurenţiu se trage dintr-o familie de goráni (munteni) – minoritate de neam slav, care populează partea de sud a proximităţii Prizrenului şi care vorbeşte o limbă definită ca un amestec de dialecte bulgare şi sârbeşti. Goranii sunt mândri şi buni gospodari. Gazda pare impresionată de faptul că mai cunoaşte un basarabean, care, pe deasupra, ştie rusa, şi se apucă să-mi prezinte biblioteca din dormitorul său. Are opera integrală a lui Dostoievski, în sârbă, şi încă o serie de autori clasici.

În aceeaşi seară dăm o raită prin oraşul vechi, împreună cu Marco – colegul portughez al lui Laurenţiu. Ca să pătrundem direct în piaţa din centru, traversăm Podul de Piatră – unul dintre simbolurile urbei. Oraşul are multe poduri, iar râul peste care sunt întinse se numeşte Bistrica (Bistriţa). E sâmbătă seara şi cheful e în toi. Piaţa, când ajungem, e înţesată de lume. Întreb dacă se întâmplă ceva. Nu se întâmplă nimic. E în spiritul locului ca în zilele de odihnă lumea să se adune în centru şi să se plimbe de colo-colo, inundând străzile şi puzderia de localuri. Într-unul dintre restaurante, la terasă, evoluează o trupă de rock. Trupa e chiar bună. Laurenţiu îmi vorbise mai devreme despre ea. Unul dintre soliştii formaţiei îi este coleg de serviciu. Ascultăm câteva piese şi mergem mai departe. Prietenul meu îmi atrage atenţia că aproape nicio fată nu merge neînsoţită. Observ eu însumi puţine fete pe străzi. Laurenţiu îmi povesteşte cum a fost o dată într-un club în care se dansa şi era plin doar de bărbaţi. Se pare că emanciparea femeilor întârzie aici. Aveam să observ, în zilele următoare, că bărbaţii nu obişnuiesc să arunce priviri pline de subînţelesuri fetelor în stradă, dacă nu le cunosc. De fluierături sau replici – nici vorbă. Aşa ceva s-ar lăsa cu o bătaie crâncenă.

A doua zi, duminică, mergem la Decani (Decháni) – o mănăstire din secolul 14 – inima ortodoxiei sârbe, rămasă în Kosovo. La slujbă, vedem şi câţiva jandarmi români. Tot aici ne întâlnim cu un alt basarabean, angajat recent al unei alte misiuni internaţionale din regiune. Râdem cu poftă când descoperim că îl ştim amândoi pe basistul de la Snails. După slujbă, mergem să servim ţuică şi chec de post, alături de enoriaşi. La masă, întâlnim un grup de belgrădeni, care fac un tur al bisericilor ortodoxe din Kosovo. Cu unul dintre ei – profesor universitar – ne întreţinem mai mult. Profesorul e temperat în afirmaţii. Discută la rece despre problema regiunii şi despre susţinerea acordată de Rusia. Câteva zile mai târziu, aveam să văd un reportaj al unui post rusesc de televiziune, despre nişte ajutoare umanitare aduse de ruşi în Mitrovice.

Reveniţi la Prizren, ne gândim să facem ciorbă de pui. Strig sus şi tare că mă ocup eu. Nu apucăm bine să pregătim ingredientele, că se stinge lumina. Cum în regiune nu există gaz, tot ce înseamnă gătit depinde de curentul electric. De asemenea, nu există încălzire centralizată pe timp de iarnă, din care motiv toate casele au sobe. Acum văd cu ochii mei cum se desfăşoară o întrerupere de curent – despre care Laurenţiu îmi povestea în iarnă. Când se stinge lumina, nu eşti prevenit şi nici nu ştii cât va dura. Frecvenţa deconectărilor depinde şi de o „zonare” a oraşului. Laurenţiu e în zona A, cea mai favorizată. Cu toate acestea, pe durata şederii mele, de aproape o săptămână, am asistat la două deconectări. Când se taie curentul, oraşul începe să zumzăie şi să miroase a combustibil ars: se cuplează generatoarele automate. Renunţăm la ciorba, pe care, în cele din urmă o va face Laurenţiu – eu rămân cu lauda.

Avem mai mult noroc de curent electric într-una din serile următoare, când Laurenţiu organizează o seară moldovenească pentru colegii săi de misiune, adunaţi de prin toată lumea. Reuşesc să sabotez niţel evenimentul, oferindu-mă să prepar mămăliga. Dar, surpriză: ori că e prea fină făina de porumb de producţie slovenă, ori că n-am pus de la început suficient de multă făină, ori că nu arde curentul aşa cum trebuie, însă mămăliga nu depăşeşte stadiul de terci şi invitaţii încep să se orienteze spre partea de alcool a mesei. Suntem salvaţi de excelenta brânză de oi şi de friptura de raţă, ultima – fabricată în Moldova. Din fericire, avem vin berechet, iar colegul neamţ al lui Laurenţiu adusese un litru de tărie locală, de culoarea cognacului. Neamţul îşi laudă marfa, despre care spune, cu ironie fină şi dexteritate de localnic, că e balsam curat şi te umple de sănătate. Tot el mă învaţă cum să zic „sănătate”, aşa cum zic cei de la care a luat ţuica: Gezua!

Într-o dimineaţă, după ce mă satur de somn, mă înarmez cu aparatul foto şi mă pun pe explorat oraşul în partea sa de deal – de departe cea mai cochetă, diversă şi generoasă în panorame… Panta e într-atât de abruptă, încât te minunezi de fiecare casă împlântată în deal, de fiecare străduţă pavată cu piatră, de fiecare centimetru de pământ, folosit cu rost. În drum spre ruinele cetăţii din vârful colinei, trec prin fostul cartier sârbesc. Sârbii au plecat de-aici toţi într-o noapte, în martie 2004, în urma unui atac al albanezilor majoritari. Atacul fusese provocat de o ştire difuzată cu puţin timp înainte, despre câţiva copii albanezi forţaţi să intre într-un râu de nişte adulţi de etnie sârbă. Ulterior, s-a dovedit că acei copii s-au înecat în timp ce erau la scăldat şi niciun sârb nu fusese implicat în incident. În toiul acelei nopţi, sârbilor le-a bătut poliţia la geam şi i-a anunţat că o gloată pe care n-o pot stăpâni se îndreaptă spre casele lor, să-i atace. Sârbii au luat cu ei ce-au putut şi au fugit. Soldaţii din forţa internaţională, care asigurau pacea în regiune, au urmărit impasibili incendierea caselor şi uciderea, în debandadă, a sârbilor, refuzând să se implice pentru a nu fi părtinitori. Ceea ce s-a întâmplat în Prizren a fost un atac deschis asupra sârbilor. Într-un număr de sate – enclave sârbeşti – însă, ţăranii sârbi erau omorâţi, pe ascuns, când ieşeau să-şi îngrijească câmpurile. Pus alături de alte evenimente (ca, de exemplu, neamestecul olandezilor de la Srebrenica, când atacatorii erau sârbi, iar victimele - bosniaci), situaţia este una reprezentativă pentru tot ce înseamnă aberantul caz post-iugoslav.

Chiar şi fără susţinerea internaţională, albanezii (din Kosovo sau din alte locuri) sunt un neam încrâncenat şi pus pe întemeierea Albaniei Mari. La un muzeu din Prizren, găsim harta Albaniei Mari – care cuprinde regiuni din Macedonia, Grecia, Serbia şi Bulgaria. Chiar dacă în prezent nu există discuţii concrete despre unirea regiunii Kosovo cu Albania, faptul e considerat o chestiune de timp. Pe lângă ardenţa albanezilor kosovari obişnuiţi, trebuie să menţionăm şi tendinţele extremiste. E vorba de o organizaţie de activişti pentru independenţa Kosovo, care se face simţită în regiune, în primul rând, prin inscripţiile de pe ziduri „Jo negotiato!” – „Nu negociem!”. Mişcarea ignoră, se pare, influenţa occidentală din regiune, se situează deasupra ei şi lansează ideea că albanezii kosovari nu au nevoie, în egală măsură, nici de sârbi, nici de occidentali. Tot ce doresc este dreptul la autodeterminare.

Încrâncenarea albanezilor nu se referă numai la obiectivele naţionale, ci poate fi întâlnită şi în viaţa de zi cu zi. Se zice că, dacă între două familii de albanezi apare un conflict, acesta se va termina doar odată cu moartea tuturor bărbaţilor din ambele familii. Se mai zice că în orice casă de albanez găseşti cel puţin o armă de foc. Un caz ce poate ilustra de minune spiritul locului s-a întâmplat acum câteva luni. O maşină care circula cu viteză mare pe una din străzile Prizrenului a atins un pieton, iar pietonul l-a înjurat pe şofer. Pentru că înjurătura a fost auzită de şofer şi de fratele său care-l însoţea, cei doi s-au întors din drum, l-au împuşcat mortal pe pieton şi au rămas lângă el. Vestea s-a răspândit în câteva clipe, ajungând la fraţii victimei. Aceştia au venit, i-au împuşcat pe cei doi, au pus armele jos şi au aşteptat sosirea poliţiei.

Pe cât de duri sunt în luptă, pe atât de legaţi sunt albanezii de prieteni. Latura hilară a strânselor legături de prietenie poate fi observată de oricine, în orice zi şi în orice loc: e suficient să te opreşti pentru câteva minute la un colţ de stradă şi să urmăreşti circulaţia rutieră. Ceea ce vei observa este cum o maşină se opreşte, aparent fără niciun motiv şi contrar regulilor de circulaţie, pentru a saluta vreun trecător sau pe cineva din vreo altă maşină. Salutul nu este făcut în grabă şi nu se rezumă la o simplă formulă de politeţe, ci se compune dintr-o discuţie suficient de lungă cât să creeze mici ambuteiaje. Numai în jumătate din cazuri cei din spate vor claxona enervaţi.

Într-o altă zi, l-am însoţit pe Laurenţiu într-o călătorie de serviciu la Priştina. Oraşul, vădit mai mare decât Prizrenul, nu m-a impresionat. Era mult mai aglomerat şi lipsit de un farmec propriu. Cele mai multe clădiri erau blocuri seci de beton, iar străzile nu se deosebeau cu nimic de cele ale oricărui alt oraş de tip socialist. Populaţia aici a crescut uimitor în ultimii ani (de la circa 200.000 la circa 600.000 de oameni). Spre deosebire de Prizren, la Priştina, pe lângă multele maşini OSCE, K-FOR şi elicoptere, puternica prezenţă internaţională se vede şi în stradă. Să auzi engleza, aici, e un fapt obişnuit. Partea bună a lucrurilor, în ce priveşte Priştina, derivă din această aglomeraţie şi din prezenţa misiunilor internaţionale. Viaţa de noapte e mult mai vie şi mai diversă în Priştina. Din acest motiv, mulţi dintre cei care lucrează pentru misiunile internaţionale în oraşele mai mici ale regiunii îşi petrec finalul de săptămână anume aici, mai ales că distanţele dintre oraşe sunt neglijabile… Altfel, ceea ce te poate surprinde în Prizren, Priştina sau în orice altă localitate din Kosovo – după ce ai văzut dramaticele ştiri TV – este liniştea şi pacifismul locuitorilor. Familii cu copii mici ieşite la promenadă, râsete şi glume la terase, adolescenţi îmbrăcaţi americăneşte – toate îţi sugerează un spirit de normalitate. Nu este exclus să fie numai o impresie de suprafaţă, dar cert este că, pentru moment, regiunea trăieşte o oarece perioadă de post-euforie.