Femeia-minotaur, simbolul moldovean al noilor timpuri

„Cine ni l-a impus? Sau ni l-am creat singuri?”

Îmi amintesc cu câtă admiraţie şi dorinţă de a avea acelaşi curaj şi aceeaşi putere studiam, pe timpul studenţiei mele sovietice, modelul nekrasovian al femeii ruse, femeie în stare să oprească, temerar, calul în galop şi să intre în izba incendiată. Modele cu nimic mai puţin rezistente am avut şi în satele noastre basarabene: femeia care ducea în spinare gospodăria şi ogorul, slujba, copiii şi, uneori, câte un soţ neputincios sau beţiv... Nu puteai să nu corespunzi modelului, ferească sfântul, dacă nu îndeplineai una dintre îndatoririle enumerate mai sus, riscai să nimereşti în categoria ruşinoasă a trândavilor sau să ţi se spună: „nu eşti din oameni”. Femeia pe tractor, femeia la uzină, femeia în câmp… pentru ca într-o zi ea, femeia, să-şi schimbe meseria pentru a recupera timpul petrecut, crescându-şi copiii, îngrijind de bătrâni, dar, vezi, nu la ea în casă, ci făcând aceleaşi munci prin casele bătrânei Europe. Îşi câştigă banul pe care nu i-l oferă propria ţară. Doar că între pereţi străini, într-o ţară îndepărtată, femeia basarabeană trăieşte o viaţă de împrumut, socotind că şi-a lăsat inima şi dragostea acasă.

Vom reuşi să învingem în acest nou război economic cu femeia în prima linie? E drept că pentru noi a fost cea mai simplă soluţie: să laşi totul baltă şi să pleci, eram perfect conştienţi că nu ne va ajunge toată viaţa pentru a lupta şi schimba ceva în Moldova, iar copiii trebuiau hrăniţi şi îmbrăcaţi azi, nu după viitoarele alegeri. De vreme ce demnitatea şi dreptul uman de a exista îţi este negat de propria ţară, de vreme ce ieşind din totalitarism ne-am întors la rădăcinile noastre istorice medievale, devenind un „stat feudal”, proprietatea unui stăpân (bancuri despre voracitatea familiei Voronin bântuie şi în Italia), nu trebuie să mire pe nimeni că şi noi, cei din străinătate, ne străduim din răsputeri să oferim ceva copiilor noştri. Din păcate, nu se ştie pe cât de corect este să nu asiguri copiilor tăi un viitor în ţara în care s-au născut. Ce viitor are pământul lăsat în voia sorţii, lăsat „în plata” feudalilor neocomunişti? De ce n-am ştiut să folosim puterea noastră, feminină, pentru a îndrepta mersul lucrurilor acasă?

Între timp, poate vor reuşi să schimbăm ceva în noi, să devenim puţin mai gingaşe şi mai slabe, în aşa fel ca bărbatul care ne stă alături să priceapă că trebuie să dea mai mult din coate, să lupte mai mult pentru familia sa şi pentru ţară. E timpul să recuperăm demnitatea femeii, să-i restituim copiii, soţul, casa şi viaţa. După cei aproximativ 10 ani de pribegie prin lume concluzia este destul de tristă: ajutându-şi familiile să supravieţuiască, moldovenii plecaţi au făcut imposibilă viaţa celor rămaşi fără „subvenţii” din străinătate. Ajutându-i să supravieţuiască, emigranţii au încurajat adesea o atitudine parazitară la rudele lor din ţară, au contribuit la alienarea noii generaţii (dezvăţată să muncească), au sporit, fără voia lor, dezangajarea civică şi inerţia socială – e stratul din care se nutresc în Moldova nostalgiile după puterea sovietică. Nu am dorit, fireşte, să ajungem aici, dar acest fapt nu ne atenuează responsabilitatea personală. Mai ales că după un deceniu de muncă silnică şi sacrificii, bilanţul stării generale a femeii moldovence care munceşte peste hotare este neunivoc, complicat. Şi atunci când i se cere răbdare, să adăugăm cu dragoste creştinească şi un amar adevăr (subliniez, cu adevărată dragoste creştinească faţă de fiinţa umană, acea dragoste pe care femeia basarabeană nu a avut-o din partea statului, cu care, uneori, nu a dăruit-o nici propria familie, dragoste de care nu s-a putut bucura nici printre străini): plecarea ei nu a fost o simplă deplasare geografică, a fost un salt enorm în timp şi spaţiu. Acest salt spre necunoscut, această des-ţărare a lăsat semne adânci, traumatizante, greu de vindecat în psihicul ei.

Există un proverb latin, care zice: „Natura non facit saltus”. E un gând pe care mi l-a spus într-o zi Maurizio Bucaioni, un inspector italian responsabil de securitatea muncii care, cunoscându-i pe moldoveni, lucrând cu ei, i-a asemuit cu oamenii din Toscana sa natală, de pe când era copil. A scris şi o carte de poezii dedicată emigranţilor, pe care a intitulat-o Prinşi de vânt. Autorul a plasat pe coperta cărţii, alături de fotografia unui grup de toscani, fotografia unei familii din raionul Făleşti (Basarabia). Maurizio Bucaioni a avut şi un mod constructiv de a ajuta emigraţia moldovenească, creând o şcoală performantă de formare a liderilor sindicali, numită „Ştefan cel Mare”. Lui Maurizio îi place să revină în Moldova (ne-a vizitat meleagul de mai multe ori) şi îi place mai ales să stea la sfat cu lumea de la ţară, în care vede o parte din tezaurul cultural şi spiritual european, dar consideră totodată că problemele Moldovei sunt extrem de grave. Ele vor putea fi rezolvate, numai dacă le vom spune pe nume, clar şi răspicat.

Odată, nişte bărbaţi dintr-un sat basarabean i-au pus întrebarea: „Tu, care vii din bătrâna şi bogata Europă, acolo unde se cer forţele noastre tinere de muncă, cum priveşti la femeile moldovence?” Răspunsul inginerului toscan a căzut ca o ghilotină: „Aş prefera să mor, dar să nu-mi trimit femeia la asemenea munci umilitoare”. Pe lângă nenumăratele virtuţi cu care e înzestrat, Maurizio mai şi pictează. Unul din tablourile sale reprezintă o femeie pe fundalul unor linii ce închipuie un contur montan. Privind atent imaginea, îţi dai seama că jumătatea de jos a corpului femeii culcate seamănă cu un cal. Un Minotaur feminin. Tabloul se numeşte „Cavalla moldoveana” şi face parte din tripticul: „Odessa în timpul emigraţiei”. Este istoria unei femei obosite şi frustrate, care în ţara ei a muncit ca o sclavă, ca o gloabă de povară, şi tot aşa continuă să muncească în străinătate, dorindu-şi, în van, un gest de recunoştinţă şi susţinere, trăind cu speranţa unui viitor mai bun. Italia poate să însemne, neîndoielnic, posibilitatea de a recupera cultura umanistă care ne-a lipsit atât de mult, dar, mai întâi, avem de luptat pentru dreptul de a studia şi a reabilita sensul demnităţii omeneşti, întronându-l în casele noastre şi în locurile noastre de origine.

Aş fi vrut să adaug o notă de sobrietate întregii noastre euforii naţionale, pentru că nu prea avem motive de bucurie. Nu înţeleg cum putea să-i vină în minte cuiva să transforme o tragedie naţională – alcoolismul care a cuprins satele moldoveneşti – într-o „Sărbătoare a vinului”. Genul acesta de metamorfoză îmi aduce aminte de fraza ce însoţeşte un dans popular moldovenesc: „Ca să vadă şi duşmanul cum trăieşte moldovanul”. Azi, cred că nu mai avem nici măcar duşmani în înţelesul clasic al termenului, suntem noi cei care ne facem tot răul de care avem nevoie, cu veselă inconştienţă. Singura „notă pozitivă” pe care aş remarca-o în acest peisaj trist este faptul că în timp ce Occidentul nu prea mai are spaţiu pentru a desfăşura noi activităţi economice, în faţa noastră se deschide un orizont infinit de posibilităţi: avem de creat o lume nouă în toate formele ei, începând cu modelarea propriei identităţi.

A venit timpul să ne eliberăm de minotaurul care simbolizează condiţia hibridă a moldovenilor în lume – de oameni cu un suflet amorf – să scăpăm de această emblemă cu orice preţ, în numele dragostei faţă de noi înşine (care dragoste nu înseamnă neapărat un păcat, pentru că altfel nu ni s-ar putea cere: „să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi”!). E timpul să-i întoarcem vigoarea şi măreţia bărbatului moldovean care suferă, ca şi femeia sa, pe străzile Europei. Aici, în Italia, odată mi s-a reproşat: „Voi sunteţi europeni ca şi noi şi am aştepta de la voi mai multă colaborare pentru a ajuta popoarele din Africa şi din alte zone nenorocite, or voi v-aţi închis în disperarea voastră”. Poate că, în acest moment, e „bine” pentru noi că nu facem parte din Comunitatea Europeană – e bine... pentru scuza pe care o avem de a nu ne implica în problemele altora. Însă nu e bine pentru şansa noastră de a fi oameni liberi, întrucât doar aflându-ne „înăuntrul” Europei – nu individual, ca fugari sau ca muncitori necalificaţi, ci cu ţară cu tot – putem să ne înscriem valorile naţionale în contextul civilizaţiei occidentale, de care am fost rupţi în mod barbar acum o jumătate de secol....

S-a întâmplat să am fericirea să susţin examenul de lingvistică italiană la Universitate în sala unde şi-a citit ultima prelegere marele nostru compatriot Eugeniu Coşeriu şi îmi pare un fapt paradoxal – comparat cu rătăcirea generală a moldovenilor – că anume el a introdus noţiunea de „normă” în lingvistică. Să asumăm această normă şi în viaţa noastră de zi cu zi: mai întâi, hotărând ce sens vrem să punem în ea, şi apoi aplicând-o fără preget, dacă vrem să avem un chip demn în lumea contemporană.

___________________