Într-o zi de vară, la spital

Nimeni în acea zi de sfârşit de iunie n-a mai aflat pe ce cărări au mai apucat, în ce direcţie au evoluat părerile Frozicăi despre războiul din Focastan (aşa ştia ea că se numeşte Afganistanul), despre însurătoarea lui Duţă (de la Dumitru) cu o rusoaică tocmai din Tambov (c­urva dracului! vai de capul mătuşii Maria (ea e mama lui Duţă)!, despre numele noi de datornici scrijelite de Andrei Buzatu pe tureatca cromată a cizmelor sale şi multe-multe altele. Pentru că, aşa cum bine se cunoaşte în sat, Frozica nu era femeia care ar putea trece nepăsătoare peste lucruri, situaţii şi fenomene (oricare ar fi fost importanţa lor), fără ca ea să nu-şi spună, într-un fel sau altul, punctul de vedere. Cărţile şi ziarele pe care le citea erau aproape înnegrite de pixul ei (când îl avea, că de cele mai multe ori folosea un creion chimic). Pasajele care nu-i plăceau erau, printre rânduri, complet rescrise. Făcea introduceri şi interpelări de tot felul. Când îi nimerea în mâini vreo carte de poezie, posibilităţile ei de manevră erau cu totul altele. Avea spaţiu destul. Aşa că imediat filele se umpleau de texte paralele. Nu-i scăpa nici o strofă. Şi cu toate că avea o reticenţă cronică faţă de popoarele din răsărit, acest lucru n-o împiedica mai deloc să folosească câteva cuvinte ruseşti, cu predilecţie înjurăturile. Zasranca era, se pare, cel mai nevinovat printre cele câteva zeci de cuvinte importate de la Urs. Şi asta pentru ca lumea să ştie că ea, la vârsta ei, a reuşit să vadă, dacă nu Franţa, cum şi-ar fi dorit din copilărie (a luat doar note maxime la franceză), atunci cel puţin Rusia. De fapt, Rusia pe care a văzut-o şi cunoscut-o Frozica, copilă fiind, pe limbaj puţin mai nou, se numeşte Gulag. Cât despre înjurături… Dacă nu poţi fără înjurături, spunea ea, atunci n-ai ce-i face: înjură. Nu opri răutatea în tine. Eliberează-te. Descarcă-te. Nu poate nimeni să te oprească. Dar înjură, dacă e posibil, într-o altă limbă, ca măcar Dumnezeu să nu înţeleagă. Şi-atunci păcatul e mai mic.

În acea zi, însă, peste biata femeie dădu-se o altă problemă, de viaţă şi de moarte. Când şi-a văzut odrasla, pe Ionel, lumina ochilor ei, intrând pe portiţă plin de sânge din cap până în picioare, era să leşine. Dar s-a ţinut tare. Gândul cel bun i-a plesnit în creier: ţine-te tare, Frozico, dacă vrei să-ţi salvezi copilul. Viaţa lui este acum în mâinile tale. Aşa a şi făcut. Nu avea deloc timp de pierdut. L-a înfăşurat repede într-un tulpan şi pe aici i-a fost drumul... la spital. Fugea şi îşi muşca buzele, iar lacrimile îi curgeau fără vrerea ei. Oamenii o urmăreau cu privirea şi nu reuşeau să înţeleagă ce i s-a întâmplat băiatului. Ionel plângea şi el. Dacă vreun consătean, dintre cei care-i veneau în întâmpinare, o întreba ce s-a întâmplat, ea nu-l vedea şi nu-l auzea. Era blocată. Nervii ei lucrau doar pentru o singură idee: să-şi salveze copilul, odrasla ei dragă, unica ei bucurie în această viaţă. Prezentul şi viitorul ei. Salvarea ei. Şi poate a naţiunii! Că doar i-a citit odată o ţigancă în cărţi. Ionel al ei, când va creşte, va fi cel puţin ministru. Nu i-a spus exact ce fel de ministru, dar va fi ministru. Toată speranţa ei se lega de acest copil, pe care-l creştea de una singură. Omul ei (adică Petre, soţul ei) a părăsit-o când Ionel nici nu împlinise un anişor. S-a dus. N-a mai vrut să ştie nici de ea, nici de copil. Bine, poate că ea să-i fi greşit cu ceva, că nu-i uşă de biserică. E şi ea om, dar copilul… Cu ce i-a greşit îngeraşul? De ce el trebuie să crească fără tată? Dar lasă, se descurcă ea cumva. Viaţa a învăţat-o să-şi ţină fruntea sus şi la bine, şi la rău. Numai sănătoasă să fie. Dacă trebuie, ea este şi bărbat, şi femeie la casă. Nu-i bai. Că nu coboară ea steagul cu una-cu două. Şi să vezi numai cu cine-a schimbat-o mizeria dracului! Arză-l focul! Cu Florica lui Focaru. Cu Focăriţa. Lumea, de fapt, mai încurcă literele şi îi spune Futăriţa. După ce au trecut prin patul ei toţi bărbaţii din sat, toţi şoferii de curse mari şi până la cele mici, deşteptul ei a luat-o de bună. Cică s-a îndrăgostit şi gata. Măcar omoară-l. Să nu-mi spuneţi mie pe nume, o să vedeţi, dar dragostea asta, presimt eu, multe zile n-are. O să i se ridice gălbeaza de pe ochi, dar va fi târziu. Prea târziu. Ea nu-l mai iartă măcar să-şi pună foc în gură… S-o părăsească el pentru curva satului…Nişte râioase. Focăriţa aia bătrână (ştie toată lumea!) nici măcar nu-şi spală blidul din care a mâncat. Îl linge cu limba: „Că tot eu voi mânca din el”. Auziţi ce spune jegoasa: „Că tot ea va mânca din el”. Curvele naibii! Râde lumea şi cu curu’ de el. A făcut-o şi pe ea de ruşine. Şi pe copil. Pe Ionel… I-a compromis viitorul lui de om de stat.

Drumul părea că nu se mai termină. Şi era chinuită de diferite gânduri. Din cele mai negre. Şi dacă la spitalul din sat n-o să-i poată face nimic? O fi doctorul Amihalachioae specialist bun, dar pentru cazuri extrem de grave, cum e cel de acum, cine ştie. Dacă va trebui să meargă la Cernăuţi? Dar dacă nici medicii din Cernăuţi n-au mai văzut un asemenea caz şi-i vor recomanda să meargă la vreun spital din Moscova... Să plece cu trenul, va dura prea mult. Iar în cazul lui Ionel, tărăgănarea îi poate fi fatală. Contează orice minut, orice secundă. Va trebui să zboare cu avionul, iar ea n-a zburat niciodată în viaţa ei. Nici măcar din creanga pomului. Ea şi de maşini se teme, darămite… Îi este tare frică de înălţime, dar dacă va trebui, va zbura. Va face totul să-şi salveze copilul. Copilul ei drag…

Acestea erau gândurile ce o bântuiau pe Frozica cât a durat drumul de-o veşnicie până la spital. Doar un singur lucru avea o rezonanţă clară în creierul ei: orice s-ar întâmpla, trebuie să‑şi salveze copilul. Dacă cineva, în acele clipe de mare tensiune, ar fi întrebat-o pe Frozica cine este Focăriţa, nu sunt sigur că şi-ar fi amintit.

Când a intrat în biroul doctorului Amihalachioae, a găsit-o doar pe felceriţa Cristina. Doctorul plecase de dimineaţă cu treburi administrative la Herţa, iar felceriţa nici idee nu avea de unde să-l ia. Gata, s-a gândit Frozica, Ionel al ei moare. Doctorul lipseşte. Felceriţa nici nu ştia cu ce să înceapă. Băiatul era tot numai sânge, care, uscându-se, avea o culoare ca de cerneală chimică. Se făcuse ca şi cărţile după ce le citea ea. Ionel nu mai plângea, ceea ce o făcea pe Frozica să creadă că e pe moarte. Că nu are putere nici măcar să plângă. I s-a scurs tot sângele şi-acum moare. Că doar n-are omul o tonă de sânge. Acest lucru o înspăimânta. O înnebunea. Tremura toată. A plâns tot drumul şi acum nu mai avea lacrimi. Faţa îi încremenise. Muşchii feţei i se blocaseră. Ce va crede felceriţa? Că nu-i pasă de propriul ei copil. Că n-o interesează viaţa lui. Cât de rea poate să fie lumea! Felceriţa a luat repede puţină apă călduţă din ceainicul de pe plita electrică şi a început cu mare atenţie să-i spele plăgile şi când colo... felceriţa n-a putut să se stăpânească şi a pufnit în hohote de râs. Şi avea nesimţita un râs convulsiv, de parcă s-ar fi ştiut în mijlocul pădurii. Frozica se uita îngrozită la ea şi nu înţelegea ce se întâmplă. Ce-i cu ea, se întreba Frozica, fata asta a înnebunit. Copilul ei moare, iar pe ea o apucă veselia. Fata asta s-a stricat rău de tot. Vezi ce-nseamnă să rămâi nemăritată şi la treizeci de ani.

- Ţaţă Frozica, copilul matale nu are nimic, absolut nimic, e sănătos tun.

- Cum nu are nimic. Ce îndrugi tu acolo, fetiţo! De unde atunci atâta sânge?

- Da’ nu este sânge…

- Fetiţo, ştii ceva… Ai impresia că-mi arde de glume? Mă crezi o proastă? Scrie pe fruntea mea că-s o proastă? Ai, spune!

- Ţaţă Frozica, nu te supăra, dar ăsta nu-i sânge.

- Dar ce-i? Spune-odată: ce-i? Spune-mi şi mie! Luminează-mă, dragă, ca să nu mor cumva proastă!

- Pare să fie suc de cireşe. E chiar suc de cireşe. Vezi? S-a murdărit de la cireşe. Uită-te şi mata. Vezi aici vreo rană ceva? N-are nici măcar o zgârietură. Cât de mică. N-are nimic.

Frozica se uita ba la Ionel, ba la felceriţă şi nu putea să înţeleagă nimic. Se simţea de parcă ar fi lovit-o cineva cu maiul drept în moalele capului, ca şi cum ar sta dezbrăcată în faţa întregului sat:

- Vai de mine şi de mine… Apoi, dragul mamei, să-mi faci tu mie una ca asta. Te omor acasă în bătaie. Te spânzur! Mă auzi ce-ţi spun eu? Te spânzur! Ai înţeles? Şi numai să-ncerci să nu te dai la spânzurat, că te omor în bătaie...

Şi-a cerut iertare de la felceriţă şi-a luat-o ruşinată spre casă. Abia pe drum Ionel, venindu-şi în fire, i-a povestit tot ce i s-a întâmplat. Cum s-a dus şi el la cules de cireşe în pometul părăsit al Margarintei. Acolo mai erau şi alţi copii. Cum Florin al lui Jenică Muraru şi cu Vasilică al lui Fănel Horbovanu au aruncat în el toate cireşele pe care apucaseră să le culeagă până la acea oră. Cum el s-a apărat cu înverşunare cât a putut, iar când n-a mai putut (Florin îl împuşca din faţă, celălalt, Vasilică, din spate, adică ataca din spatele frontului) s-a ghemuit jos, acoperindu-şi capul cu palmele. Şi ei l-au bombardat până au terminat muniţia, adică cireşele. Noroc că în acel moment trecea cu căruţa pe acolo Toadere al lui Iacobuţă. La vederea lui, atacatorii s-au speriat şi-au tulit-o pe şfârlac în sus, dispărând repede în stufăriş. Ameţit şi tremurând tot ca varga, Ionel a ţinut-o tot o fugă până acasă.

- Lasă, dragul mamei, că-i învăţ eu minte. Pun eu gheara pe ei. Le arăt eu pe unde se pişă găina. Şi-au găsit cu cine să facă glume! O să mă pomenească cât vor avea de trăit pe lumea asta. Blestemaţii dracului.