Japonia într-o ceaşcă de ceai aburindă (Sporovăind despre Japonia cu Roland Barthes, Nicolae Steinhardt, Okakura Tenshin, Claudia Golea şi Mircea Eliade)

Citind romanul Claudiei Golea, Planeta Tokyo, am descoperit cu surprindere că mottoul acestuia a fost preluat din cartea amicului meu, Roland Barthes1, unul din criticii literari care mi-au marcat anii de formaţie, vorba lui Stephane Mallarmé2, şi carnea mea e tristă pentru că i-am citit toate cărţile, dintr-un eseu absolut senzaţional care se numeşte Imperiul semnelor. În acest text semioticianul francez demonstrează că societatea japoneză e un soi de paradis semiotic, rezultând astfel poate cea mai frumoasă carte scrisă vreodată despre cultura japoneză de către un european. Roland Barthes, invitat fiind la un congres în această ţară, se interesează de absolut tot, întreabă, caută – o face cu curiozitatea specifică unui antropolog. Va include în cartea scrisă la revenirea în Franţa analize detaliate şi foarte rafinate despre profilul semantico-logic al limbii japoneze, va include platourile cu mâncare şi mâncarea descentrată3, hashi4, celebrele beţişoare din lemn, tempura5, pachinko6, un soi de jocuri mecanice cu bile, oraşele fără adrese, descentrate şi organizate în jurul gărilor („eki mae” - zona limitrofă a gării, unul din punctele nodale ale unui oraş), va include arta împachetatului şi modul de împachetare, casele fără mobilier şi fără paturi, căci japonezii dorm direct pe tatami7, arta păpuşilor bunraku, politeţea japoneză, haiku, legătura dintre limbaj şi filosofia Zen, admiră modul de organizare al papetăriilor, vorbeşte despre cele 100 de milioane de corpuri care formează un uriaş continuum, un corp colectiv, Roland Barthes8 se referă la faptul că în Japonia există o singură rasă, endogenă, care a evoluat separat de celelalte populaţii din Asia – o prelungire a obsesiei corpului textual din eseul său Plăcerea textului:

„Descoperirea e extraordinară: străzile, magazinele, barurile, cinematografele, trenurile, desfăşoară imensul dicţionar al chipurilor şi al siluetelor, în care fiecare corp (fiecare cuvînt) nu vrea să se spună decît pe el însuşi şi totuşi trimite la o clasă; astfel avem în acelaşi timp voluptatea unei întâlniri (cu fragilitatea, cu singularitatea) şi eliminarea unui tip (felinul, ţăranul, dolofanul ca un măr roşu, sălbaticul, laponul, intelectualul, adormitul, visătorul, bucurosul, contemplativul), sursă de jubilaţie intelectuală, întrucît nestăpînitul e stăpînit”.

Venind din Franţa, ţara unde diversitatea socio-regională şi rasială este foarte mare şi fiind scufundat într-o mare de corpuri aparent asemănătoare, pe care cu greu ochiul său occidental le poate ordona într-o tipologie, criticul literar crede că a descoperit secretul acestei populaţii, uniformitatea. Dacă ar fi rămas mai mult în Japonia, ar fi observat că există totuşi corpuri diferite, au şi ei aceleaşi diferenţe între sat şi oraş, între pescarii de pe coasta oceanului şi crescătorii de vite din Nord, între meşteşugari şi intelectuali, exact ca în orice regiune a lumii. Criticul îşi alege apoi drept element al analizei un amănunt anatomic, pleoapa femeilor japoneze, un semn specific al frumuseţii nipone. Cred că eseul său este un must read pentru toţi iubitorii culturii nipone.

Totul în societatea japoneză a fost codificat timp de două milenii, de fapt, chiar japonezii înşişi devin în Imperiul semnelor nişte semne, apud scenaristul filmului Lost in translation, care a transpus în imagini ideea cărţii lui Roland Barthes. Nicolae Steinhardt9 va formula o serie de obiecţii la fel interesante într-o recenzie a sa la versiunea franceză a volumului. Astfel, dacă autorul articolului, devenit între timp călugăr şi scriitor freelancer, subscrie la unele observaţii privind modul de alimentaţie sincronă şi absenţa mobilierului din casele japoneze, cu altele nu se împacă deloc. Îi reproşează, în primul rând, lui Roland Barthes faptul că nu se ocupă suficient de mult de ceremonia ceaiului, descrisă pe larg de Okakura Kakuzo10, volumul de popularizare al acestuia din urmă fiind tradus la noi de Emanoil Bucuţa în 1937. Emanoil Bucuţa e un poet interbelic minor, pe care George Călinescu11 îl introduce în Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent în categoria „intimiştilor”, poet care descria tocmai universul acesta casnic, iar filosofia teismului japonez (în limba japoneză chado sau chanoyu12, înseamnă ceremonia ceaiului13) a fost tradusă de Okakura Kakuzo pentru prima oară pe înţelesul occidentalilor, şi nu avea cum să nu-i atragă atenţia.

 În literatura română Japonia a pătruns prin medierea simbolismului sau a poeţilor tradiţionalişti, importul stampei japoneze în cultura occidentală datorându-se impresionismului francez. Mă gândesc, bunăoară, la rondelurile pe teme japoneze ale lui Al. Macedonski, din ciclul de porţelan, sau la poemele într-un vers ale lui Ion Pillat, care emulau celebrele hai-ku.

Okakura Kakuzo, cunoscut de japonezi sub numele Tenshin, a deţinut diferite posturi, inclusiv pe cel de curator al Muzeului Imperial de Arte Frumoase din Tokyo, pentru ca, ulterior, să devină chiar consultant al departamentului sino-japonez din cadrul Muzeului de arte frumoase din Boston. Tenshin a scris Cartea ceaiului într-o vacanţă petrecută în ţara natală în anul 1906 şi s-a bucurat de un succes uriaş în lumea întreagă, astfel încât cartea sa nu a trecut neobservată nici în România.

De altfel, trebuie să-i dăm Cezarului ce e al Cezarului, Mircea Eliade14 a semnalat pentru prima oară traducerea cărţii lui Okakura Kakuzo, în versiunea lui Bucuţa, într-o tălmăcire foarte frumoasă, într-o recenzie publicată în ziarul Cuvântul pe data de 13 februarie 1927. Astfel, Okakura dovedeşte foarte sugestiv, în opinia lui Eliade, că sub filosofia teismului15 se ascunde de fapt taoism şi zenism în stare pură. Recenzentul sintetizează cu talent de romancier:

„Ceremonia era o dramă improvizată cu acţiunea ţesută în jurul ceaiului, florilor şi picturilor. Nicio culoare care să tulbure lumina odăii, niciun sunet care să strice ritmul lucrurilor, niciun gest care să spargă unitatea înconjurimii, toate mişcările săvârşite simplu şi firesc - acestea erau scopurile filosofiei ceaiului (...) O filosofie adâncă sălăşluia îndărătul tuturor acestor lucruri. Ceismul era taoism sub mască”.

Nicolae Steinhardt menţionează în recenzia sa la ediţia franceză a eseului lui Roland Barthes chiar faptul că ar fi pregătit o nouă ediţie a cărţii, îngrijită în echipă cu un faimos indianist, discipol al lui Mircea Eliade, Sergiu Al. George, dar se pare că editura nenumită în text, căreia i-a fost predată cartea, a refuzat-o. Ceva mai târziu, la maturitate, Mircea Eliade16 însuşi va reveni într-o notă din Jurnal din 1973 asupra simbolisticii foarte complexe a acestei ceremonii a ceaiului, dar evident discutând-o de pe alte poziţii. Astfel acum Mircea Eliade, care se iniţiase la faţa locului în teism, chiar în timpul unor repetate călătorii în Japonia, se ocupă de filosofia lui Rikyu, citând o tanka, o poezie a acestuia care ar fi un soi de ars poetica a ceremoniei ceaiului, de fapt, un kōan17 adresat învăţăceilor săi, enigmatic şi eliptic ca orice distih din filosofia taoistă:

„Esenţa ceremoniei ceaiului

Este pur şi simplu a fierbe apa

A face ceaiul

Şi a-l bea-nimic altceva!

Fii sigur că înţelegi asta”.

Estetica lui Rikyu, a cărui moarte este descrisă în finalul eseului lui Okakura Tenshin, Cartea ceaiului - episod care ar fi putut să-i inspire laureatului Nobel pentru literatură Yasunari Kawabata18 un roman absolut extraordinar, Stol de păsări albe – se bazează pe două principii separate, sabi şi wabi, explicate cu ajutorul unor parafraze. Fără să citeşti eseul lui Okakura Tenshin nu poţi înţelege, de pildă, semnificaţia tragică a romanului lui Yasunari Kawabata şi legătura dintre chanoyu şi moarte în cultura niponă. Se pare că Rikyu şi-a convocat înainte de moarte învăţăceii la o ultimă ceremonie a ceaiului – un „corespondent” al Cinei cea de taină – la care a participat şi samuraiul pe care îl slujea. Dacă sabi se traduce prin „viguroasa frumuseţe a ceea ce e bătrân şi zdravăn”, cel de-al doilea, wabi, ar fi echivalent cu „frumuseţea de la sine dobândită a ceea ce e sărăcăcios”. Rikyu credea că cu ajutorul lui sabi şi wabi poţi atinge desăvârşirea spirituală care să te propulseze în Nirvana budistă. Pentru a-i sublinia trăsăturile, Rikyu enumera câteva cuvinte-cheie. Astfel, filosofia ceaiului s-ar baza pe doar patru principii diferite, pe „armonie, respect, puritate sau linişte”. Cele patru principii nu erau o creaţie pur japoneză, ci defineau chiar literatura Zen din China, chiar ţara de origine a ceremoniei ceaiului. Pentru că am avut ocazia să asist la ambele tipuri de ceremonii ale ceaiului, şi la cea chineză, şi la cea japoneză, aş putea spune că ele diferă foarte mult, deşi principiile sunt similare, şi că japonezii au rafinat această tradiţie culturală, preluată de la vecinii lor. Astfel, ea s-ar putea traduce prin chiar ceremonia ceaiului: poţi avea acces la Nirvana prin operaţiunile simple, aproape automatizate, de fierbere a apei şi de preparare a ceaiului verde. Există chiar şi o ceremonie a ceaiului coreeană, intitulată darye19, se ştie că budismul a trecut din China în Japonia prin intermediul coreenilor, dar învăţaţii japonezi consideră că tradiţia lor îşi are rădăcini directe în cultura chineză. În timpul acesteia se servesc prăjituri din orez, ca la japonezi dar fierberea apei aminteşte mai curînd de tehnicile importate din China.

Pe undeva, povestea aceasta este oarecum similară cu celebra practică isihastă a „rugăciunii inimii”, descrisă printre alţii şi de părintele André Scrima20 sau de Valeriu Anania21, în care băutul ceaiului a fost înlocuit de rugăciune. Practic, interesul lui Nicolae Steinhardt pentru ceremonia ceaiului porneşte chiar din acest punct de confluenţă, fiind ştiut faptul că domnia sa era un călugăr atipic, foarte puţin dogmatic, un ecumenist declarat, care a împrumutat foarte multe teme din religii extrem de îndepărtate de creştinism, căci taoismul şi budismul sunt totuşi religii extrem orientale. Dar, în eseul său, Nicolae Steinhardt22 subliniază, în primul rând, faptul că gestica niponă se desfăşoară în două planuri paralele: cel sacru, al semnificatului, şi cel profan, al semnificantului. Orice gest trimite la un sens, atât în viaţă, cât şi în formele de teatru popular, în kabuki, teatrul Nô sau bunraku. Extrema ritualizare a societăţii japoneze, acest ceremonial coborât de la elitele conducătoare la mase prin vulgarizarea culturii samurailor din epoca Heian şi din cultura proprie provinciei Kyoto, a ridicat vulgul la nivelul elitei, nu a coborât elita la nivelul vulgului, cum se întâmplă pe la noi. Mircea Eliade23 atrăgea atenţia asupra acestui proces de ceremonializare excesivă a societăţii japoneze într-o recenzie la romanul lui Sei Shonagon, Însemnări de căpătâi, subliniind amestecul de luciditate, de cruzime al ritualului amintit, cu înclinaţia spre artistic, spre artificial. Practic, consideraţiile filozofului român coincid cu observaţia fundamentală conţinută în studiul celebrului antropolog american Ruth Benedict24 din eseul Crizantema şi sabia – un soi de „spaţiul mioritic” al culturii japoneze –, în care am văzut întotdeauna o pre­cursoare feminină a lui Marcel Proust, relevând tocmai această valoare magică a ceremonialului. Citatul din Mircea Eliade înlocuieşte orice comentariu: „Pasiunea ei pentru frumos îi transfigurează întreaga viaţă. Fiecare pas şi fiecare cuvânt îi evocă imense rezerve de emoţie estetică. Îşi face din viaţă un rezervor de emoţii rafinate, nuanţate, rarefiate, pe care le descarcă orice: un nor, un vers, un râs de fată, un zbor de pasăre, o scrisoare sau o părere”. Trăirea propriu-zisă nu este nici ea nici măcar pentru o secundă ignorată, căci tânărul Mircea Eliade e obsedat, ca întreaga lui generaţie, de conceptul de „autenticitate.”: „Bărbaţii erau pentru ea companioni pentru o scenetă sau personaje mute pentru un decor”. Decor ar trebui înţeles aici în sensul etimologic, de decorum, cel din limba latină. Deşi accentul cade cumva tot pe spectacol, pe cel teatral, şi cred că intuiţia lui Mircea Eliade e corectă, influenţa teatrului de curte asupra autoarei cărţii de pernă25  e absolut remarcabilă. În afară de portretul Împăratului, uşor idealizat, samuraii şi demnitarii curţii sunt înfăţişaţi în romanul lui Sei Shonagon cu cruzime, cu maximă luciditate, aş adăuga eu. Evadând într-o lume paralelă, cea a artei şi a ceremonialului, autoarea niponă trăieşte estetizând, după cum bine observă tânărul Mircea Eliade: „Odată scrie că luna e frumoasă noaptea, că norii sunt frumoşi, cântecele păsărilor sunt frumoase: „orice sunet e admirabil noaptea, afară de ţipetele pruncilor”. O mărturisire care preţuieşte cât un manifest. Căci pe Sei Shonagon o jigneşte suferinţa, pentru că e individuală, e în afară de ritmul mulţumirii generale, e anarhică şi urâtă. De câte ori nu râde de bieţii cerşetori sau ţăranii simpli pentru că sunt copleşiţi de ursita lor urâtă, păgubiţi de lumina frumosului. Atunci se întoarce cu mai multă pasiune la viaţa ei de risipă şi emoţie rară, viaţă fascinantă într-un palat de sticlă.”

 O superbă lecţie de luciditate, administrată de o femeie care a trăit cu mult timp înainte de Marcel Proust, dar care ar putea fi o precursoare desăvârşită pentru marele prozator francez, strămoaşa lui literară perfectă.

 Lui Nicolae Steinhardt i se mai pare ciudat şi faptul că Roland Barthes declară în cartea lui că se simte atras de această lume de semne, de hieroglife care îşi exhibă arbitrarul specific semnului lingvistic, declarând că senzaţia creată lui de o asemenea situaţie seamănă mai mult cu cea de alienare dintr-un roman de Albert Camus, în care lumea aceasta a semnificanţilor fără sens se transformă într-o lume de coşmar. Observaţia lui N. Steinhardt anticipează puţin tema din scenariul filmului Lost in translation, dar cred că un semiolog ca Roland Barthes are tot dreptul să fie atras de Japonia, acest paradis al semnelor culturale.

 Francezii au, de altfel, o foarte lungă tradiţie a niponologiei, traducerile franţuzeşti ale romanelor şi poemelor japoneze sunt excelente, ceea ce nu e întotdeauna cazul la noi, de altfel, multe dintre romanele publicate de editurile româneşti au fost traduse în trecut nu direct din japoneză, ci prin mijlocirea unui intermediar englezesc, francez sau german – îmi vin la întâmplare câteva nume foarte populare de francezi în Japonia, cum ar fi actorul Jean Renaud, prozatoarele Amelie Nothomb, sau Marguerite Duras, sau monografia despre Yukio Mishima scrisă de Marguerite Yourcenar.

Pentru că în textul celor două romane ale Claudiei Golea, Planeta Tokyo şi Tokyo, by night, există şi multe locuri comune, stereotipuri literare, aş vrea să vorbesc punctual despre unul dintre ele. Şi anume naratoarea din Planeta Tokyo, romanul Claudiei Golea, reia o afirmaţie mai veche potrivit căreia un celebru cartier tokyiot Ioshiwara, descris şi într-unul din rondelurile de porţelan ale lui Al. Macedonski, ar fi un loc al prostituţiei din oraşul Edo, denumirea veche a capitalei Japoniei.

Criticul G. Călinescu26 s-a cam enervat, întâlnind în presa românească interbelică o asemenea afirmaţie, şi explică într-un articol inclus în culegerea Scriitori străini că gheişele nu erau simple prostituate, cum greşit le catalogau gai-jinii27 cei ignoranţi, ci dame de companie, şcolite şi maestre în artele tradiţionale. Şcolile de gheişe fac actualmente parte din patrimoniul naţional japonez, sunt protejate de legi speciale, iar la ceremonia de lansare în profesie a unei absolvente participă fotoreporteri de la marile ziare (shimbun) din ţară. Educaţia unei gheişe include lecţii foarte obositoare de dans tradiţional, conversaţie, ceremonia ceaiului, redactarea unor haiku, durează câţiva ani şi e foarte dură, ca un antrenament militar pentru forţele speciale. Evident, false gheişe sunt animatoare prin baruri sau alte locaţii mai deocheate sau se plimbă pe străzile din Kyoto pentru a se poza cu turiştii străini. G. Călinescu cita drept argument un roman al lui Lafcadio Hearn28, Kokoro, primul gai-jin naturalizat şi devenit scriitor japonez, profesor de engleză la Universitatea din Tokio, în care acesta descria viaţa unei asemenea gheişe, dar nici romanul recent, cu tentă de bestseller, Memoriile unei gheişe, publicat de Arthur Golden29 şi transformat în scenariul unui film hollywoodian – trebuie să remarcăm - nu e prea departe de adevăr.

P.S. Eseul lui Roland Barthes Imperiul semnelor şi traducerea lui Emanoil Bucuţa după Cartea ceaiului au fost publicate de Editura Cartier din Chişinău, în 2007.

______________

1. Roland Barthes, Imperiul semnelor, traducere din limba franceză de Alex.Cistelecan, Chişinău, Editura Cartier, 2007

2. Versul lui Stephane Mallarmé sună cam aşa: „La chair est triste, hélas! et j’ai lus tous les livres”

3. Farfuria cu mâncare în gastronomia occidentală are un centru, la japonezi eşti servit cu un platou cu mai multe feluri de mîncare, de obicei servite simultan. Ceea ce pentru un occidental reprezintă un mod de a se hrăni diacronic sau temporal, pentru japonez mîncarea are un caracter sincronic, şi postmodern.

4. Hashi, în limba japoneză, beţele de lemn cu care se mănîncă orezul. Uneori, în restaurante sunt din metal.

5. Tempura reprezintă o mîncare tradiţională, un crevete prăjit în ulei vegetal.

6. Un joc de noroc mecanic, în care prin faţa ochilor îţi curg nişte bile, apeşi pe o pedală şi în funcţie de numărul de bile cîştigat poţi cîştiga o anumită sumă în yeni japonezi.

7. Tatami este o rogojină din paie de orez care acoperă podeaua caselor, folosită pe post de parchet. Uneori japonezii tradiţionalişti dorm direct pe tatami.

8. Roland Barthes, Imperiul semnelor, op.cit., p. 106

9. Nicolae Steinhardt, Semnificat şi semnificant în Japonia lui Roland Barthes, în Prin alţii, spre sine, Bucureşti, Editura Eminescu, 1988, p. 287

10. Okakura Kakuzo, Cartea ceaiului, traducere de Emanoil Bucuţa, Bucureşti, Editura Cartea vremii, 1927; ediţia a doua, Chişinău, Editura Cartier, 2006

11. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini şi pînă în prezent, ediţia a doua, revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 848-850

12. http://ro.wikipedia.org/wiki/Ceremonia_ceaiului

13. vezi articolul de calitate Ceremonia ceaiului, http://ro.wikipedia.org/wiki/Ceremonia_ceaiului

14. Mircea Eliade, Cartea ceaiului, în Itinerariu spiritual, Scrieri de tinereţe, 1927, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 75

15. Teismul este termenul în limba engleză, derivate de la tea.  Termenul românesc ar trebui să fie ceaism, deşi Mircea Eliade foloseşte termenul ceism.

16. Mircea Eliade, Jurnal. 1970-1985, ediţie şi note de Mircea Handoca, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, pp. 138-142

17. Koanul reprezintă o formulă poetică prin care o învăţătură este transmisă de la discipol la maestru în Budismul Zen japonez.

18. Yasunari Kawabata, Stol de păsări albe, traducere de Pericle Martinescu si Stanca Cionca, Editura Minerva, 1973

19. http://en.wikipedia.org/wiki/Korean_tea_ceremony

20. André Scrima, Timpul rugului aprins, ediţia a doua, revizuită, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000 sau în Despre isihasm, traducere de Maria-Cornelia Ica, Anca Manolescu, Toader Saulea si Sorana Corneanu
2003

21. Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, în Opera literară, vol. III: Rotonda plopilor aprinşi. Pagini de memorialistică, cu prefaţa de D. C. Mihailescu, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2005

22. Nicolae Steinhardt, Semnificat şi semnificant în Japonia lui Roland Barthes, în Prin alţii, spre sine, Bucureşti, Editura Eminescu, 1988, p. 287

23. Mircea Eliade, Jurnalul doamnei Sei Shonagon  în antologia Drumul spre centru, ediţie de Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, Bucureşti, Editura Univers, 1991, p..321

24. Ruth Benedict, The Chrysathemum and the Sword, Charles E.Tuttle, Tokyo, Vermont, 1997

25. Titlul original al cărţii lui Sei Shoanagon în limba japoneză e Makura no soshi, „Însemnări de pernă”, probabil romanul avea funcţia jurnalului intim din Occident, era o literatură de alcov, cunoscută doar de autoarea ei, pentru uz personal. Traducătoarea a ales titlul „Însemnări de căpătîi”, renunţînd la substantivul pernă. În limba engleză a fost tradus prin The Pillow Book, „Cartea de pernă”, iar regizorul englez Peter Greenway a transformat cartea într-un film celebru.

26. George Călinescu, Cartierul Joshiwara, în Scriitori străini, Editura pentru literatură universală, antologie şi text îngrijit de Vasile Nicolescu şi Adrian Marino, 1967, p. 790

27. Gai-jin se traduce prin străin, non-japonez.

28. Lafcadio Hearn, Kokoro, Hints and Echoes of Japanese Inner Life, http://www.gutenberg.org/etext/8882