Întâlnirea artelor scenice la BITEI, 2008

Astăzi, când teatrul se află la Intersecţii cu diferite forme şi genuri de artă, e din ce în ce mai dificil să le dispersezi, să le găseşti puritatea, autenticitatea originară. Totuşi, marea calitate a Festivalului Internaţional de Teatru BITEI (Bienala Internaţională a Teatrului Eugene Ionesco) manifestată implicit prin persoana dlui Petru Vutcărău, director artistic al Festivalului, este de a ne fi facilitat nouă, publicul larg, întâlnirea cu specificul artei dramatice din diferite colţuri ale lumii, precum: România, Rusia, Ucraina, Polonia, Spania, Croaţia, Franţa, Irlanda, Turcia, Japonia, India. Astfel, din perspectiva pe care o oferă, Intersecţiile Bienalei ne-au permis, timp de o săptămână (23 mai-1 iunie a.c.), să intrăm în contact cu mai multe culturi, tradiţii, toate „cooperând” sub acoperişul artelor scenice, care şi-au căutat armonia. Ne-am obişnuit deja să ne intersectăm cu formule care pornesc de la Teatrul dramatic, ajungând la Teatru-dans, făcând un mic popas prin Teatrul de stradă sau cel de păpuşi. Azi, ca tendinţă generală, e din ce în ce mai complicat să evidenţiezi importanţa unui gen în detrimentul altuia. Ca o stilistică generală am putea considera că Festivalul a „purtat” amprenta unui eclectism accentuat, unde toate formele de artă s-au aflat într-o simbioză sui generis.

Un astfel de eveniment, oferă totodată un test, un revelator al problemelor cu care se confruntă teatrul basarabean, între acestea de departe se remarcă lipsa unei sincronizări cu tendinţele existente în Europa.

Una din formele de artă cele mai răspândite şi mai populare, care la noi nu are nici o reprezentare, este fenomenul teatru-dans. Acesta s-a bucurat de o sporită receptivitate din partea publicului din Chişinău, mai cu seamă reprezentaţiile Teatr Kyev Modern-Ballet, ale cărui spectacole poartă semnătura coregrafului Radu Poklitaru – tot el şi fondatorul trupei. Această companie de teatru-dans poate fi caracterizată ca una dintre cele mai neobişnuite şi excentrice experimente din istoria artei dramatice ucrainene. Kyev Modern-Ballet este una dintre cele mai apreciate şi prestigioase companii de teatru-dans din câte există la ora actuală, lucrând în cele mai diverse genuri, stiluri, construindu-şi o identitate originală prin modul în care abordează valorile clasice. Paradoxul rezidă mai cu seamă în faptul că, fiind originar din Chişinău, Poclitaru este un nume mai puţin cunoscut publicului de la noi, şi – ca o consecinţă aproape firească - foarte apreciat în Europa. Trupa lui Radu Poklitaru a prezentat spectacole de teatru-dans, precum Bolero, Ploaia şi Carmen TV.

Arta lui Poclitaru reflectă ecourile propriilor emoţii, căutările creatorului pe care acesta încearcă să le împărtăşească publicului larg. Tehnica clasică pe care au însuşit-o dansatorii este pusă în „serviciul” tendinţelor inovatoare, de avangardă prin care se defineşte dansul contemporan. Poklitaru a sfărâmat rigorile impuse de baletul clasic (el însuşi fiind un exponent  al acestei şcoli), devenind parte integrantă a avangardei contemporane. Predispoziţia pentru noutate pe care o manifestă arta teatrală o determină să se alimenteze şi să pătrundă pe acel teritoriu al interferenţelor care duce la formarea şi re-formarea unei noi constelaţii a schimbării, un caleidoscop care întrupează toate artele scenice. Fascinant este modul în care fiecare cuvânt este corporalizat, fiecare mişcare este orchestrată de către interpret, declanşând o gamă diversă de senzaţii. Sunt exploatate toate posibilităţile dansatorului, reprezentând o dimensiune sculpturală în care fiecare corp este evidenţiat, evoluţia sa fiind reflectată într-o cheie mult mai dramatică.

Meditaţie şi misticism ar putea să caracterizeze Bolero-ul care prezintă strigătul unei generaţii ce se simte neputincioasă faţă de forţa unui destin implacabil. Într-o manieră proprie, lumea redată prin mişcare, gest şi simbol reuşeşte să transforme prozaicul într-o magie, care este recuperată de spaţiul scenic. Ploaia – metaforă a stării de purificare, o accedere spre acea dimensiune unde nu mai există limite impuse de spaţiu şi timp, oferind o deschidere mai mare prin stilizarea şi multitudinea de semnificaţii. Interpretat într-o manieră teatralizată, dansul ritmic şi plin de mişcare se distinge prin căldura şi senzualitatea emanată, oferită publicului. Iar prin corpurile agitate se degajă o energie deosebită.

La extrema cealaltă s-a situat Teatr Okazjonalny din Polonia, care a supus publicul la un test de rezistenţă care a durat mai bine de 45 min, prin reprezentarea spectacolului oniric Alchimistul halucinaţiilor, inspirat de poemul lui Zbigniew Herbert Dl Cogito. Oricât de ambiţioase ar fi intenţiile şi o „halucinaţie” are nevoie în reprezentarea sa de un conţinut cât de cât perceptibil, de un fir logic al acţiunilor, elemente imposibil de depistat în acest spectacol. Mişcarea eşua în nişte circumstanţe psihologizante, într-o căutare continuă dintre El şi Ea, care se aflau în imposibilitate de a se găsi reciproc. Conceptul coregrafic minimalizat şi rudimentar scotea în evidenţă o discrepanţă între discursul scenic „oferit” de interpreţi şi sonoritatea muzicii. Nu a fost decât o simplă ilustrare a tehnicii pe care o posedau actorii Joanna Czajkowska şi Jacek Krawczyk, totul trecând mai degrabă printr-o interpretare viscerală, al cărei mesaj nu era doar o problemă de comprehensiune, dar şi de lipsă propriu-zisă a unui conţinut de idei.

Ca o constantă a prezenţei în cadrul BITEI-ului, participarea teatrului asiatic anul acesta s-a realizat prin intermediul Teatrului KAZE din Japonia, dar şi a lui Navtej Johar şi Anil din India. Prezenţa acestora s-a polarizat în jurul a două dimensiuni total opuse: una a teatrului vorbit, mai mult specifică spaţiului european, şi alta de tip ritual, care este plină de semnificaţie şi misticism, caracteristică teatrului indian, însumând mai multe limbaje ale dansului tradiţional: Bharatanatyam, Chhau, yoga, dar şi unele elemente ale dansului modern, - toate acestea  integrându-se organic în conceptul scenic. Fiind o formă de teatru tradiţional, dacă vreţi un act de magie, acesta reprezintă încropirea unui mod de gândire şi reacţie, care încerca să emane, emoţional şi artistic, toate sentimentele, frustrările, decepţiile „turnate” într-un act ritualic. Spectacolul de teatru-dans Fana’a: Revenire la Ranja, pe care l-au urmărit în cadrul BITEI, pornea de la două legende de dragoste, unde nu există un fir narativ fix. Reprezentaţia s-a distins printr-un limbaj fizic în care  gestul, respiraţia, mişcarea, corpul au o valoare egală cu dimensiunea metafizică specifică spiritualităţii indiene. Totuşi spectacolul indienilor a reuşit să fascineze publicul mai mult la nivel senzorial, având în vedere că multe din semnele, gesturile simbolice dictate de tradiţie au rămas imperceptibile capacităţii cognitive a europeanului pragmatic (o categorie în care, cu oarecare generozitate, îi putem include şi pe românii basarabeni).

Din păcate, această latură mai puţin accesibilă publicului european a fost ratată de reprezentaţiile japonezilor, care au exploatat acel teatru psihologic aflat sub tirania cuvântului – un princiu de creaţie cu care europenii luptă mai bine de un secol –, ele situându-se prea departe de ceea ce înseamnă teatrul tradiţional japonez. Atât Lecţia de Eugen Ionesco, cât şi Minunata călătorie a urşilor panda... de Matei Vişniec au fost de fapt două spectacole europene prin jocul actorilor, stil şi formă, caracterul nipon fiind trădat doar de trăsăturile particulare ale feţelor interpreţilor şi, fireşte, prin limbă.

Salonul nr. 6 de A.P. Cehov, de la Teatrul de Stat din Oradea, a cărui regie a fost semnată de Petru Vutcărău, a fost spectacolul dramatic care a reuşit să recupereze din terenul pierdut în faţa teatrului-dans sau a altor forme de arte spectaculare. În acest spectacol, P. Vutcărău a reuşit să redimensioneze relaţiile şi situaţiile existente în nuvela cehoviană. Mesajul a fost transpus scenic printr-un discurs artistic original şi totodată şocant. Spectacolul se identifica cu stilul creator de emoţie artistică specifică regizorului basarabean. Expresivitatea acestui stil provine din contrastele puternice pe care le însumează realităţile de coşmar resimţite de protagonişti.