Şi în Polonia Amalia respiră adânc

Sala mică, dar arhiplină. Se află în subsolul unei cafenele – „Chłodna 25”. Cei mai mulţi spectatori sunt tineri. Îi privesc şi mi se pare că mă aflu într‑o atmosferă căuzaşă, vie. Sunt aduse scaune pliante ca să fie de rezervă. Se va juca piesa Amalia respiră adânc, în regia Nataliei Sołtysik, şi produsă de Institutul Cultural Român din Varşovia. Se va citi, mai bine zis. În polonă. De fapt, e un monolog. Autoarea textului original în limba română, Alina Nelega, se află undeva prin sală. În loc de cortină, o proiecţie statică, ca un tapet urât. Privesc scena, şi toată degajarea se scurge într-o tensiune de supradozare cu cafea şi o noapte petrecută în faţa computerului. Bine că sunt în rândul trei şi umerii falnici ai spectatorilor din primele două rânduri îmi acoperă aproape în întregime scena. Totuşi, apuc ceva mai târziu, pe parcursul piesei, torsionându-mă la dreapta sau la stânga, să observ pe acest tapet digital imaginea unui godac rozaliu. La început vor fi imagini cu un porculeţ mititel, apoi acelaşi porculeţ mai măricel şi în sfârşit - porcul mare. Înregistrez şi scenografia: o masă, un scaun şi un frigider vechi (gol, dar vorbitor, ca în „Recviem pentru un vis” de Aronofsky).

Piesa Amalia respiră adânc e o viziune a istoriei contemporane a României înregistrată şi întrepătrunsă de episoade individuale din viaţa unei femei.

Citeşte Małgorzata Lipmann. Are o voce adâncă şi răsunătoare. Nefiind în stare să urmăresc vizual cititoarea, mă delectez, ascultând-o. Am apucat să văd doar că e o blondă parcă coborâtă din picturile şcolii italiene renascentiste, doar că în loc de rochie avea pe ea o bluză strâmtă verdungă. Joacă rolul unei eroine care a rezistat, în pofida a ceea ce se va întâmpla, în pofida scenariului întortocheat şi storcător de lacrimi, pe care i l-a furnizat Alina Nelega.

Primul capitol. Un fel de amintire a unei rugăciuni, de pe când era fetiţă cu cravată de pionier. Se roagă pentru sufletele celor din familie. Se ştie că cei mari şi-au vândut bijuteriile ca să-şi cumpere toate cele necesare de-ale gurii. Cumpără şi un porculeţ. Îi zic Arhimede. Ea, împreună cu frăţiorul ei, şi-l fac coleg de joacă. La sfârşitul capitolului „copilărie”, porculeţul e înjunghiat şi mâncat. Bunica fetiţei, sau cum îi zice ea - Babuşka (probabil, o aluzie la faptul că Amalia provine dintr-o familie din Basarabia, poate chiar cu rădăcini ruseşti) plânge de scârba porculeţului, dar bunica îl strigă altfel: Iosif Vissarionovici. Babuşka zice prin gura micuţei Amalia: „Ardeţi-l, arde-l-ar focul iadului.” Godacii, după ce-s înjunghiaţi, sunt şi pârliţi, ca să precizez. Tot atunci încep şi exerciţiile de respiraţie. Mama-şi învaţă fiica cum să devină înger... prin respiraţii adânci.

Urmează capitolul adolescenţa. E o scrisoare pe care Amalia o scrie din spital. E adresată unui Comandant de la biroul de îngrijire a spaţiilor verzi, altfel spus – de la Securitate. Fata i se jeluia că miliţienii i-au luat-o pe Fani, scrofiţa ei de casă. Purceluşa Fani a crescut la bloc. Din ordinul partidului, câinii şi pisicile erau interzise, dar partidul nu s-a gândit la porci. Respectiv, ce nu e interzis – era permis.

Iar Amaliei, i-au făcut „percheziţie”. Amalia îi scrie Comandantului că nu ştia că „asta” se cheamă „percheziţie” şi că speră ca miliţienii să n-o fi percheziţionat-o şi pe scroafa Fani, că-i tare dureros. (Şi cu consecinţe drastice, pentru că a devenit însărcinată. Dar, aflăm asta de-abia în scena următoare.) Diferenţa nu a fost până la urmă prea mare dintre ce i-au făcut miliţienii, şi ce i-au făcut soldaţii care stau de pază la ambasade. Amalia o face cu soldaţii, ca s-o lase să culeagă informaţii, şi de ale gurii... din lăzile de gunoi. Avea însărcinare de la Comandantul spaţiilor verzi să facă asta De la cel căruia tocmai îi scrie.

Numai că miliţienii nu erau frumoşi şi blonzi, ca militarii străini, şi nici nu i-au dat de mâncare după aceea, dar poate că nici n-aveau...

Fani s-a prăpădit. Au mâncat-o probabil miliţienii.

Scena următoare e un monolog la mormântul fiului protagonistei. Amalia are vreo 30 de ani. Povesteşte mai mult despre dragoste. Dragoste şi frustrările legate de ea, bat-o norocul.

Fratele ei e plecat din ţară. E dansator.

Alt act. Amalia e la aeroportul Otopeni. E trecut de revoluţie. Are vreo 50 de ani. Îi dibuie cu ochii pe pasageri. Îl caută pe unul anume, pe frate-său... Dar el tot nu mai vine. Iar Amalia revine la munca ei de deridicătoare în aeroport. Spălând un veceu, întâlneşte întâmplător un bărbat, care-i spune că seamănă cu cineva. Şi el seamănă cu cineva, îi răspunde ea. Spuneţi că sora dumneavoastră n-ar fi putut deveni femeie de serviciu în Otopeni? A, desigur, noi astea, suntem surori doar cu mopul şi verişoare cu lichidul de curăţat faianţa... Sora dumneavoastră avea, cum spuneţi, o inimă de aur? Atunci precis nu sunt eu aia. Noi, în ţara asta, n-avem inimă. Patru din cinci n-au. Ştiţi de ce? Într-o iarnă, când era foarte frig, trebuia să alegem, ori o mâncăm, ori muream.

...

După spectacol, ieşim afară. Trebuia să mergem la nişte prieteni la o petrecere. În stradă e frig. Însoţitoarea mea e năucită de ce a auzit, de ce a simţit în timpul spectacolului. Mă roagă să o dumeresc: „Chiar aşa a fost de rău în România? Aşa a fost realitatea de crudă pe acolo? Aşa-s de maltratate femeile?”

Nu ştiam ce să-i răspund.

Amalia zicea Babuşka şi Deduşka, mai cânta şi cântece ruseşti, o fi fost dintr-o familie din Basarabia. Ce să-i răspund? Că ţăranii moldoveni îşi cheamă uneori porcii cu nume de preşedinţi de colhoz, de raion sau de partid? Sau, cel puţin, că aşa şi-i numeau pe vremuri, mai ales în zona Dunării, pe când eram şi eu mai mic. Şi că se răzbunau pe sistem înjunghiindu-şi godacii de Crăciun? Dar preşedinţii au murit şi ei. Nu-i bine să-i vorbeşti de rău pe cei duşi pe lumea cealaltă. Un fenomen ciudat, dacă stau şi mă gândesc, poate-i un fel de voodoo moldovenesc. Înjunghii porcul şi aştepţi să moară preşedintele. Oare se mai practică? O fi studiat oare cineva fenomenul, cel puţin, din punct de vedere etnologic? N-am de unde să ştiu.

Mă întreabă dacă mai mor şi azi copiii înaintea părinţilor? Ultima dată am călătorit în Moldova în compartiment cu o rusoaică. Venea la Chişinău pentru un singur lucru: să vadă piatra de pe mormântul feciorului său. Nu-mi păsa că-i rusoaică. Chişinăul era oraşul nostru natal. Mi-a arătat şi poza băiatului în uniformă militară. Dacă calculam bine, trebuia să aibă vârsta mea. L-a înmormântat când fusese la Chişinău ultima dată. Apucase să dea şi comandă de „monument”. Băiatul a murit de tuberculoză, în spital. Aşa mi-a spus doamna aceea. Mi-a mai spus că ea spală vasele în două schimburi, în nu ştiu ce restaurant din centrul Varşoviei... Iar mie nu-mi prea păsa nici de asta. Mi-am ascuns nasul în cartea pe care o aveam cu mine.