Attila Bartis: Despre grăniceri şi alţi împeliţaţi (eseu)

Dacă unui scriitor i se cere să vorbească despre graniţele Europei, iar el acceptă să o facă, atunci, pe de o parte, mai mult ca sigur e un idealist, care crede că poate să influenţeze, oricât de puţin, hotarele continentului, iar, pe de altă parte, el crede că, pe lângă banalităţile, câtuşi de puţin neglijabile, mai are ceva important de spus, fiind născut, de pildă, la marginea Europei şi cine altcineva ar fi mai îndreptăţit să vorbească despre asta decât unul care cunoaşte aceste locuri nu doar din ştirile de seară sau din vreo expediţie de supravieţuire din concediu, ci este în stare să spună cu ochii închişi, numai după miros, dacă un pumn de pământ este de acolo sau nu,

aşadar, când mi s-a cerut să scriu acest eseu, am crezut că, fie şi numai datorită locului meu de baştină, nu voi avea nici o problemă, fiindcă o zonă mai mărginaşă ca Ardealul nici să o cauţi cu lumânarea nu găseşti sau cel puţin dacă, prin zonă mărginaşă înţelegem locul de întâlnire şi de confruntare a două sau mai multe culturi, puteri, interese, iar Ardealul nu a dus niciodată lipsă de aşa ceva, de români, maghiari, germani, evrei, ţigani, de arhaism şi de modernism, de balcanism şi de europenism, de papişti, calvinişti, ortodocşi

şi, chiar dacă nu a fost niciodată un Kosovo şi dacă tot aici s-a proclamat prima oară toleranţa religioasă, au fost timpuri când erau otrăvite fântânile şi tăiate capete de babe cu ferestrăul numai din considerente etnice, cu alte cuvinte, nu e o binecuvântare să te naşti aici, dar, dacă deja te-ai născut, atunci, din motive inexplicabile, nu ai da asta pentru nimic în lume,

aşadar, am crezut că am atât de multe păreri folositoare despre hotarele Europei, încât mi-am cumpărat un caiet anume pentru asta, dar mi-am dat imediat seama că nu am nici o idee eseistică în legătură cu tema în discuţie, că nici acum, nu am decât poveşti, din care nu simt nici un imbold să trag concluzii general valabile, (…) pentru că, oricât de tare s-ar lega ele de hotarele Europei, ele sunt, înainte de toate, poveştile mele,

eu am fost cel care a simţit cât de important este să fiu printre primii care trec graniţa româno-maghiară fără paşaport şi nu neapărat dintr-un sentiment de neîngrădire, ci ca răspuns pentru o palmă, fiindcă, în optzeci şi unu, un tovarăş căpitan sau colonel ne-a promis că nu vom mai putea călca niciodată pe pământ românesc cu paşapoartele noastre de apatrizi, iar Tata, în amărăciunea lui, i-a răspuns că va veni vremea când se va întoarce acasă nu cu paşaport unguresc sau de apatrid, ci fără nici un act, la care ofiţerul de interne i-a tras o palmă, de cealaltă i-a tras-o peretele şi, cum nu era în situaţia în care să-i poată răspunde cu aceeaşi monedă, iar după douăzeci de ani nici ciroza nu a ţinut cont că nu mai rămăsese decât o jumătate de an până la aderarea României la UE, am moştenit eu palma aceea, deci aveam toate motivele să fiu printre primii care i-a întins grănicerului român un simplu buletin maghiar,

eu, cel care îi cunoşteam pe toţi grănicerii ca pe buzunarele mele, ştiam care fumează Kent şi care Marlboro, care se dădea în vânt după Balantines şi care era abstinent, care credea în dolar şi care în euro şi care te aruncau din tren, dacă nu corespundeai prevederilor de el inventate, pentru că, până nu demult, aici era o graniţă dublă, pe de o parte, straşnica graniţă româno-maghiară, iar, pe de alta, cea la fel de rigidă dintre Europa şi Neeuropa, cu câte unul din domiciliile mele de o parte şi de cealaltă, de aceea îi cunoşteam eu atât de bine pe ofiţerii aceia

şi, când cizmele de grănicer au început să bubuie prin vagon şi sudoarea să-mi curgă de-a lungul spinării, ca întotdeauna, iar eu mi-am lăsat de bună voie paşaportul în buzunar şi mi-am pregătit buletinul, nu cumva să mă sperii şi să mă răzgândesc în ultima clipă, ei bine, atunci a intrat în compartiment cel mai neînduplecat grănicer, Nicu, cel care dacă inventa câte o regulă nouă, nu putea fi abătut de la ea nici cu Kent , nici cu dolari şi căruia îi plăcea să le dea jos din tren, la minus douăzeci de grade mai cu seamă pe bătrânele de peste şaptezeci de ani şi pe mămicile cu cel puţin doi copii mici, pentru că tocmai în dimineaţa aceea a scornit-o că, cei care nu au asupra lor cel puţin trei mii de euro bani lichizi şi o invitaţie tradusă şi autentificată notarial la Bucureşti în mai puţin de douăzeci şi patru de ore, trebuia să coboare din tren,

ei bine, când acel Nicu, care apăra Europa de hoardele maghiarilor cu cetăţenie română mai abitir decât o sută de birocraţi de la Bruxelles, când a intrat în compartiment acel Nicu, ofiţerul de grăniceri, mi-am rememorat întreaga viaţă, de la cetăţenia română, trecând prin ne-cetăţenie şi până la cea maghiară şi apoi europeană şi m-am hotărât, cu îndărătnicia unui copil de treisprezece ani, să nu dau înapoi şi să nu-mi scot paşaportul, nici dacă acum voi primi eu, în locul lui Tata palma aceea, pe care să o las apoi moştenire fiului meu de treisprezece ani, aşa cum mi-a lăsat-o mie Tata, căci, la urma urmei, aşa ne învaţă istoria: să lăsăm moştenire scatoalce pe care apoi le vor răzbuna fiii sau nepoţii noştri, de ce aş fi fost tocmai eu o excepţie?, de ce să fi crezut tocmai eu că toate astea sunt revoltătoare?, iar buletinul unguresc, adică deja european, era deja îmbibat de transpiraţie, când Nicu a zis: bună ziua – jó napot kívánok, az úti okmányokat kérem szépen (vă rog să prezentaţi documentele de călătorie), iar eu am înlemnit şi nu-mi venea să-mi cred urechilor, pentru că, până nu demult, omul acesta nu înţelegea o boabă ungureşte sau cel puţin a făcut tot ce i-a stat în putinţă să nu se răspândească vestea aceasta printre călători,

să nici nu vă treacă prin minte să faceţi pe unguroaica, tanti Nusi, aşa că dumneavoastră nu veniţi de la Kolozsvar, ci de la Cluj-Napoca şi nu mergeţi la Budapest, ci la Budapesta, altminteri nu numai pe dumneavoastră o să vă dea jos din tren, ci tot compartimentul, o dădăceau pe bătrână zilierii care mergeau să muncească în Pusta maghiară, iar acum Nicu pronunţa cuvintele ungureşti atât de clar şi de inteligibil ca toţi acei zeci de mii de români care, trăind aproape de graniţă, dincolo de sfera de influenţă a staţiilor de bruiaj, au crescut, în locul discursurilor lui Ceauşescu, cu programele televiziunii maghiare

şi nu doar pronunţia lui era limpede, ci şi privirea, da, se vedea pe el că era uşurat, pentru că, începând cu ziua aceea, nu mai era nevoit să fie josnic, că nu mai trebuia să înjosească pe nimeni, nu mai trebuia să-şi bată capul cu noi şi noi decrete şi, chiar dacă munca lui nu va mai fi palpitantă şi nici aducătoare de venituri, în schimb, va avea şi el acte de european în toată regula şi nu s-a legat nici de faptul că buletinul meu era ferfeniţă, ci ne-a urat călătorie plăcută şi a închis uşa după el,

iar atunci am simţit pentru câteva clipe un gol mare de tot în mine, ca narcomanii în timpul dezintoxicării, pentru că dacă nu mai există palme, ce am să-i las eu moştenire fiului meu?, dacă nu mai existau josnicii comise din obligaţii de serviciu, atunci pentru ce mă voi mai lupta eu şi cu dinţii?, dar pe cât de repede i s-a limpezit privirea lui Nicu, tot atât de repede m-am lepădat şi eu de golul meu mistuitor şi pe când trenul ieşea ţăcănind din staţia de frontieră, eu deja eram mai sigur de existenţa lui Dumnezeu decât oricând în toată viaţa mea, ba chiar ştiam şi cum îl cheamă, da pe Dumnezeu îl chema Uniunea Europeană, iar pe clădirea proaspăt văruită a gării flutura deja mulţimea aceea de steluţe galbene, ca nişte aureole şi tot acelea fluturau şi pe pichetele încă nerenovate, pe cocioabele de ţigani şi peste gropile de gunoi fumegânde,

iar aceste şiruri nesfârşite de gunoaie constituiau până nu demult graniţa Europei, dar situaţia s-a schimbat văzând cu ochii, aş exagera spunând că nu erau tot atât de puturoase ca mai deunăzi, pentru că da, puţeau tot atât de tare, iar stolurile de ciori continuau să se rotească deasupra lor, bărbaţii să cotrobăiască tot aşa prin ele după fier vechi şi femeile după coji de pâine mucegăite, dar încă comestibile, iar copiii să găsească ce le era de trebuinţă, căci şi pentru ei gropile de gunoi erau nişte mine de aur, ştiam asta din experienţă, pentru că tot dintr-o asemenea groapă de gunoi proveniseră mingea mea spartă de piele şi trotineta fără roţi, aceea fiind o groapă mai mică şi mai sărăcăcioasă, ca să zic aşa, o groapă de margine de oraş, faţă de asta, care era o groapă de margine de ţară, care, pe deasupra, până mai deunăzi reprezenta un hotar dintre mai multe culturi, totuşi se vedea oarecum, se simţea schimbarea, cum că aceasta nu mai era o graniţă, ci partea organică, aflată în descompunere, acum folositoare a lumii care va umfla mingile de piele sparte, va pune roţi la trotinetele ruginite şi va transforma în energie electrică gazele leşurilor de cai, energie care va face să funcţioneze mulgătoarele electrice cu care vor fi utilate apoi toate grajdurile ţării,

la care acasă, la Lăzarea, Pal Csabi a dat din mână a lehamite, că să nu-ţi baţi joc de mine vecine, o să am eu mulgătoare electrică când o să se desfiinţeze celibatul, sunt fericit dacă o să găsesc la primăvară pe cineva care să-mi ducă cu camio­nul vacile la stână, căci doi boi de la Bruxelles au scornit-o că e interzis să mâni vacile mai mult de zece kilometri pe zi, în timp ce eu făceam zilnic doişpe kilometri până la şcoală şi înapoi, totuşi nu m-am spetit, iar de ieri vacile trebuie duse cu taxiul, cu câte o jumătate de oră de odihnă tot la două ore, nu cumva să se zdruncine psihic, iar eu i-am răspuns că să nu fii revoltat, dragă Csabi, astea sunt greutăţile începutului, acum câţiva ani nici unul n-am fi crezut că vom putea trece graniţa dintre România şi Ungaria numai cu buletinul şi acum iată, crede-mă că e mai bine dacă vacile nu sunt zdruncinate psihic decât să lăsăm moştenire nepoţilor palmele primite, la care el mi-a răspuns că ştii ceva, eu nu le las nimic, pentru că o să-mi tai şi caii, aşa să-mi ajute Dumnezeu, mai bine toarnă încă un pahar de amestecătură, până ce nu o interzic şi pe asta,

şi acum mai bine nu vă spun ce e amestecătura, pe care nu au interzis-o numai pentru că nu ştiu ce este, dar, dacă cineva ar trimite o mostră de o fiolă la Bruxelles, atunci imediat şi zău că nu mi-ar plăcea deloc, cu toate că aia chiar că zdruncină psihicul omului

şi, peste câteva zile, doctoriţa de la casa de copii din Târgu Mureş mi-a plâns o noapte întreagă şi voia să demisioneze, fiindcă, potrivit noilor prevederi, dacă o mamă nu renunţă în scris la copilul uitat la maternitate, poate să vină oricând să-l ia, cam ca pe o umbrelă uitată în autobuz, omiţându-se să se interzică procurarea prin mită a adeverinţelor necesare pentru a fi luaţi acasă, adeverinţe potrivit cărora copiilor li se vor asigura aşa-zisele condiţii umane de viaţă, cel puţin la fel de umane precum orfelinatele pline de igrasie şi de gândaci,

chit că, în curând, condiţiile se vor îmbunătăţi fără doar şi poate, ba chiar s-au şi îmbunătăţit pe hârtie, numai că lucrările de renovare pe banii UE s-au cam poticnit, pentru că inspectorul principal al orfelinatelor îşi construia ceva,

în schimb, sumele ajutoarelor pentru creşterea copiilor sunt deja într-adevăr europene, aşa că au şi apărut avocaţii specializaţi în procurarea actelor necesare, biroul H şi Asociatul său vă ajută să obţineţi ajutorul cel mai avantajos, nu vă cerem nici un avans, doar un sfert din ajutorul primit, aşa că orfelinatul e obligat să predea mămicilor copiii uitaţi prin spitale, chiar dacă ştiu că documentele care atestă condiţiile umane de viaţă nu valorează nici un căcat şi că tocmai ieri, la vederea căpăţânii de hidrocefal cât o lubeniţă, tăticul l-a apucat pe micuţul Tamas de picioare şi l-a izbit cu capul de pereţi,

iar eu am încercat să o consolez pe iubita mea din copilărie, care a devenit doctoriţă de orfelinat, dar ea mi-a strigat în faţă, că ştii ceva, băgaţi-ai aia în Uniunea ta şi în buletinul tău unguresc, dar slavă Domnului că nu şi-a dat demisia, aşa că, peste o jumătate de an, a reuşit să renoveze orfelinatul, să facă rost pe pătuţuri speciale pentru toţi copiii şi de jucării din plastic UE-compatibile, făcute în pivniţele chinezeşti de copii UE-incompatibili,

dar asta se întâmpla departe de hotarele Europei, atât de departe, încât poate nici să fi vrut, nu am fi putut vedea până acolo, în timp ce noi acum ar fi trebuit să ne uităm la hotarele Europei, cu toate că eu trăiesc cu bănuiala că ceea ce nu există, nici nu se va putea vedea vreodată,

pentru că, oricât ar fi de neplăcut, acest continent se numeşte Eurasia şi vom hotărî întotdeauna după posibilităţile, interesele, dar mai ales după temerile noastre care râu va trebui să se învolbureze între Eur şi –asia,

deocamdată alegerea a căzut asupra Prutului, acum grănicerul care inventează condiţii de neîndeplinit şi, precum până mai deunăzi maghiarilor, acum le cere documente imposibil de obţinut românilor de peste graniţă, e de serviciu la graniţa româno-moldavă,

un ofiţer cu chipiul cât o farfurie, asudat, cu ochii injectaţi, care ne păzeşte normele etice străbune, măsurile duble şi mai strămoşeşti, cultura noastră dintotdeauna şi noţiunile noastre umanitare mai puţin încetăţenite, aşa că e de înţeles că el stă acolo, nimeni nu ne poate cere socoteală pentru una ca asta, pentru că, unde se confruntă interese, acolo e loc de teamă, iar unde există teamă, e nevoie şi de apărare,

aş putea să spun şi că ceea ce la Lisabona e un amurg încântător, la Răsărit e deja o beznă apăsătoare, probabil că aceasta este graniţa cea mai verosimilă, că Europa se întinde până la râul de pe malul căruia se mai poate întrezări amurgul de pe litoralul oceanului, iar tot ce e dincolo de acel râu, va rămâne pentru noi pururi străin, îndepărtat şi înspăimântător.