Interviu cu Attila Bartis realizat de Vitalie Ciobanu

Attila Bartis este unul dintre cei mai importanţi şi mai traduşi prozatori contemporani din Ungaria. S-a născut în 1968 la Târgu-Mureş, iar din 1984 trăieşte la Budapesta. A debutat în 1995 cu romanul A séta (Plimbarea), apărut în acest an şi în versiune românească la Polirom. Au urmat: volumul de nuvele A kéklö pára (Aburul albăstriu), 1998; romanul A nyugalom (Tihna), 2001 – traducerea în limba română a apărut la Paralela 45, în 2007; drama Anyám, Kleopátra (Mama mea, Cleopatra), 2002 – versiunea scenică a romanului Tihna -, care se joacă şi în prezent cu sala plină; volumul de nuvele-foileton A Lázár apokrifek (Apocrifele lui Lazăr), 2005. I s-au acordat premii importante: Premiul Tibor DÉRY (1997), Premiul Sándor MÁRAI (2002) şi Premiul Attila József (2005). Attila Bartis este un nume de referinţă şi în arta fotografică.

Vitalie Ciobanu: Dragă Attila Bartis, eşti familiarizat cu stilul de viaţă al scriitorului european: călătoreşti mult, petreci sejururi în străinătate, eşti activ în relaţiile cu presa şi cu editurile, îţi apar traduceri în multe limbi, te implici în proiecte transfrontaliere.  Ne-am cunoscut cu prilejul unui asemenea proiect internaţional, „European Borderlands”, în iunie 2007, la Chişinău, şi ne-am revăzut, recent, în martie 2008, la târgul de carte de la Leipzig, în cadrul unui eveniment organizat de Literarisches Colloquium Berlin, cu sprijinul financiar al fundaţiei Allianz, de la München. Acum te afli cu o bursă de rezidenţă în capitala Germaniei. Poţi spune că ţi-ai dobândit statutul la care ai aspirat, ca om şi ca scriitor, ai suficientă libertate pentru a te dedica creaţiei literare?

Attila Bartis: Cred că viaţa mea pare mult mai tumultuoasă decât este de fapt. Fără îndoială că toate cele pe care le-ai enumerat sunt reale, dar eu particip destul de pasiv la aceste evenimente. În multe privinţe sunt un om norocos, de pildă, am reuşit să-mi păstrez independenţa, dar nu neapărat şi libertatea. Să petreci un an la Berlin nu este atât un privilegiu cât mai ales o posibilitate de a lucra, iar asta te poate paraliza de teama că poate nu-ţi foloseşti timpul cum trebuie.

Vit. C.: Ţi-a apărut în România, anul trecut, o primă carte – Tihna (Paralela 45) - şi un alt roman, Plimbarea, în traducerea lui Marius Tabacu, a văzut lumina tiparului la Polirom, în iunie curent. Ce valoare au pentru tine aceste cărţi apărute în România, cât de mult te interesează contactul cu publicul românesc?

A. B.: Dat fiind faptul că m-am născut în Ardeal ca maghiar, şi conflictul româno-maghiar este moştenirea mea spirituală iniţială, nu este de mirare, cred, că dintre toate traducerile, cea română este pentru mine cea mai importantă. Bineînţeles că, profesional vorbind, ediţiile germană, franceză sau americană sunt foarte importante, dar, dincolo de aşa-zisele considerente profesionale, e mult mai important să văd dacă am reuşit să des­criu această moştenire iniţială fără să jignesc, să irit pe nimeni, ci pe înţelesul tuturor, mă interesează ca cele scrise de mine să fie comprehensibile ambelor părţi. Subliniez: ambelor părţi, pentru că, în privinţa minorităţilor, sunt foarte multe confuzii nu doar de partea românilor, dar şi de partea maghiarilor. În această privinţă, o bătaie pe umăr din partea unui critic american mă lasă rece.

Vit. C.: Te-ai născut la Târgu Mureş. Un alt coleg al tău, Gyorgy Dragoman, rezident la Budapesta, este şi el ardelean. Acest interviu îl facem în limba română. Am văzut şi din eseul tău scris pentru Leipzig (îl publicăm în acelaşi număr al revistei Contrafort) că amintirile româneşti încă te mai bântuiesc, că ai o legătură foarte profundă cu locurile în care te-ai născut şi la care nu ai renunţa, afectiv, pentru nimic în lume. Cum a evoluat în ultimii ani relaţia cu ţara copilăriei şi adolescenţei tale?

A. B.: Cred că nu pot să răspund într-un singur interviu la această întrebare. Tot ce înseamnă ardelenismul meu, şi aici folosesc acest termen, Ardealul, ca o multitudine de naţionalităţi, înglobând o multitudine de culturi care, uneori, s-au completat reciproc, iar alteori (adeseori) s-au confruntat, cu întreaga sa istorie şi cu datele sale geografice, care este azi o provincie tot atât de aparte a României pe cât de aparte a fost şi pentru Ungaria sau pentru Europa, pe vremea independenţei sale, deci, însemnătatea ardelenismului meu, ca, de altfel, şi importanţa experienţei dictaturii lui Ceauşescu se reflectă în toate scrierile mele de până acum şi mai mult ca sigur că aşa va fi şi de acum înainte.

Vit. C.: Putem vorbi despre un specific – estetic, tematic, stilistic - al literaturii scriitorilor maghiari născuţi în Transilvania în contextul literaturii ungare de azi? Am pus această întrebare şi confraţilor germani din Banat, stabiliţi în Germania. Cât de mult contează această marcă inconfundabilă în destinul vostru de scriitori, pentru public şi în ochii criticii literare?

A. B.: Este o întrebare îndreptăţită pe care mi-o pun adeseori şi criticii maghiari, la care, de obicei, protestez vehement. Pur şi simplu pentru că, spre deosebire de literatura ebraică sau irlandeză, cea maghiară sau cea română sunt strâns legate de limbă şi am avut deja ocazia să vedem cât de dăunătoare poate fi împărţirea teritorială a culturilor. Pe de altă parte, e foarte greu să nu observi deosebirea experienţelor iniţiale. Cred că ceea ce, de la Marquez încoace, numim realism magic e mult mai prezent în literatura maghiară de sorginte ardeleană, decât în cea din Ungaria.

Vit. C.: Literatura maghiară şi-a celebrat acum câţiva ani propriul laureat Nobel: Imre Kertész. Literatura română nu a reuşit, deocamdată, aceeaşi performanţă şi această neîmplinire întreţine o mare frustrare. Cât de mult contează pentru voi, scriitorii maghiari, să aveţi un laureat Nobel? Apariţia lui a instaurat un anumit model, o manieră de a scrie pentru tinerii scriitori, sau poate, mai degrabă, generează contestaţii, frondă estetică, dorinţa de afirmare a unor viziuni alternative?

A. B.: Cred că atât literatura maghiară, cât şi cea română au mai mulţi scriitori demni de Nobel şi, dacă totuşi nu l-au primit, nu este nici ruşinea literaturii maghiare, nici a celei române. Revenind la Kertész, fără îndoială că el a făcut să crească foarte mult interesul pentru literatura maghiară. Cred că în lunile ulterioare premiului său au fost traduşi mai mulţi scriitori maghiari decât în mai mulţi ani de până atunci. Dar, din fericire, nu am observat ca, după Premiul Nobel, să fi încercat cineva să devină un al doilea Kertész. Nici nu ar fi fost uşor.

Vit. C.: Te rog să-mi spui cum se descurcă azi scriitorii din Ungaria. Se poate trăi decent din scris? Există o Uniune a Scriitorilor sau un alt fel de sindicat de breaslă care îi ajută pe tineri, promovându-le creaţia?

A. B.: La fel ca peste tot, şi în Ungaria sunt foarte puţini cei care, oricât de modest, dar pot să trăiască din literatură. Şi bineînţeles că există două Uniuni ale Scriitorilor, la fel cum există şi două Uniuni ale Ziariştilor. Deci nu e uşor…

Vit. C.: Am fost martori, acum un an, în Ungaria, ai unui conflict politic acut, iscat în jurul premierului Gyurcsany, căruia Opoziţia de dreapta i-a cerut într-un mod vehement demisia, nu au lipsit nici violenţele de stradă. Cum s-a reflectat această criză în mediile intelectuale? Sunt împărţiţi intelectualii maghiari pe partide, sau demersul lor este mai degrabă de natură morală şi civică?

A. B.: Pentru mine teza potrivit căreia unui politician nu i se poate imputa lipsa moralităţii, pentru că ea aparţine de esenţa politicii, este inacceptabilă. Nu vreau să intru în amănuntele a ceea ce s-a întâmplat în Ungaria, dar, pe scurt, după părerea mea, independent de revendicările zgomotoase ale dreptei, atunci prim-ministrul maghiar ar fi trebuit să demisioneze. Şi totodată aceste revendicări de dreapta, de extremă dreaptă nu ar fi trebuit să reprezinte o scuză acceptabilă pentru ca o mare parte din intelectualitatea maghiară, de altfel cu valenţe morale de netăgăduit, să se prevaleze de preferinţele sale morale sau de dispreţul ei, de altfel îndreptăţit, faţă de dreapta, în detrimentul moralităţii sale, de la care nu ar fi trebuit să abdice. Pot să spun că, în ceea ce priveşte politica actuală, această poveste este, pentru mine, etalonul lucidităţii morale a intelectualităţii maghiare.

Vit. C.: Ce dezbateri mai animă viaţa culturală din Ungaria – e „clasicul” duel al generaţiilor sau e vorba şi de aspecte privind poziţionarea culturii maghiare în raport cu europenitatea, cu globalizarea?

A. B.: Din păcate, opinia publică maghiară a devenit atât de politizată, de polarizată între dreapta şi stânga, încât în această situaţie nu poate exista o polemică eficientă.

Vit. C.: Anul trecut, venind la Chişinău, ai traversat graniţa „noii Europe”, râul Prut, nimerind într-un teritoriu – Basarabia, Republica Moldova – care aparţine spaţiului european: aici se vorbeşte româneşte! - dar care a rămas în afara frontierelor administrative ale Uniunii Europene. Ce impresie ţi-a lăsat acea călătorie?

A. B.: Cel mai important lucru a fost graniţa în sine, despre care am scris şi în eseu, iar celălalt a fost starea limbii. Adeseori nu-mi dădeam seama decât după două-trei fraze dacă negustorul din piaţa de la Chişinău îmi vorbea româneşte sau ruseşte. Ştim bine că Uniunea Sovietică a fost cea mai naţionalistă dictatură din secolul XX, chiar dacă era ambalată în sloganuri internaţionaliste – cu toate că, de la Mao la Ceauşescu, mulţi au fost cei care au aspirat la această titulatură. Pe de o parte, am fost bucuros să constat falimentul asimilării forţate a basarabenilor şi prin asta înţeleg faptul că, în ciuda tuturor vicisitudinilor, limba şi cultura română nu au putut fi distruse. Pe de altă parte, a fost cel puţin tot atât de dureros să observ rănile acestora, să văd cât de vulnerabile sunt limba şi cultura, cât de supuse sunt ele influenţei politice. Este absolut indiferent dacă e rusificată limba română, e românizată cea maghiară, este hispanizată limba bască sau turcizată limba kurdă, pentru că aceasta este cea mai mare fărădelege culturală posibilă, care bineînţeles că mergea mână în mână cu multe alte fărădelegi. Într-adevăr, la Chişinău am avut tot timpul senzaţia că mă aflu într-un loc unde tocmai s-a pus capăt unui asemenea genocid cultural.

Vit. C.: Şi o întrebare de final, Attila. La ce proiecte literare lucrezi în prezent (e vorba, între altele, şi de ideea unei cărţi comune, pe care o scrii împreună cu Filip Florian)? Unul din reperele tale culturale este Andrei Tarkovski. În ce măsură Estul, cu obsesiile şi complexele lui nevindecate, rămâne o sursă de inspiraţie pentru tine?

A. B.: Mă străduiesc să termin un roman început mai demult, ceea ce merge foarte greu. Chinul acesta este una din piedicile cele mai importante în ceea ce priveşte colaborarea proiectată cu Filip. (Cealaltă piedică este limba, pentru că eu mai înţeleg oarecum scrierile lui, dar, ca să putem lucra într-adevăr împreună, am avea nevoie de un traducător permanent, ca să-i poată tălmăci şi lui ceea ce scriu eu. Dar, repet, în clipa aceasta, cel mai mare impediment este faptul că eu sunt în întârziere cu munca mea. Şi, până ce nu voi avea o concepţie limpede asupra întregului meu roman, ar fi riscant să mă apuc de orice altceva). În ceea ce priveşte Europa de Răsărit, pentru mine ea nu a fost niciodată o sursă de inspiraţie, nu a fost ceva din afara mea. Dacă Răsăritul, ca lume mentală, sentimentală şi morală poate fi generalizat, în sensul unei legături de viaţă, timp şi spaţiu, atunci această generalizare reprezintă şi raportul meu cu mine însumi. Ea mă reprezintă în măsura în care mă pot identifica cu mine însumi, în măsura în care eul meu occidental îl poate accepta pe cel răsăritean şi e duşmanul meu în măsura în care eu sunt propriul meu duşman.

Vit. C.: Îţi mulţumesc.

1