„Răsare curând întunericul” (Mariana Codruţ, Ultima patrie, poezie)

Cum arată ea, ultima patrie, prin „măruntaiele” căreia ne propune să ne poarte Mariana Codruţ, ca printr-o Atlantidă încă neacoperită în întregime de apă? Ultima patrie este cel mai recent volum de versuri al cunoscutei scriitoare de la Iaşi, aflată la a şasea plachetă. Mariana Codruţ nu este o poetă prolifică - aşa se întâmplă cu toţi autorii interesaţi mai mult de esenţa lucrurilor decât de o cronografie punctuală a lor.

Câteva constante ale poeziei, desprinse din referinţele critice anexate la sfârşitul volumului, dar şi din cronicile de întâmpinare sunt confirmate pe deplin – vom vedea – de poemele inserate în volumul actual: „…o poezie profund nefeminină (nu este o obiecţie): combativă, voluntară, tensionată, dedublată, fascinată şi totodată revoltată de existenţa Himerei” – Adrian Marino despre volumul Schiţă de autoportret (Junimea, 1986); „În această poezie tensionată, vizitată rareori de bucurii, de metafore senine, vocea comunică ceva de urgenţă, de existenţă acută, istoria dincolo de limitele suportabilului” – Florenţa Albu despre volumul Existenţa acută (Cartea Românească, 1994).

Trebuie spus că referinţele critice de la sfârşitul plachetelor sunt destinate în fond unor începători şi amatori cu scopul de a le indica un reper, de aceea informaţia din ele are un caracter cât se poate de sumar (de exemplu, lipseşte sursa exactă sau uneori şi volumul (volumele) la care se face aprecierea critică). Nici Ultima patrie nu reprezintă o excepţie în această ordine de idei.

Ca să revenim la temele şi motivele recurente în poezia Marianei Codruţ, teza lui Mircea Iorgulescu despre „o lirică prin care eul individual se defineşte ca purtător de esenţe” este susţinută din primele versuri ale cărţii: „lumee, lumeee, soro lumeeeeeeeee, Biblia însăşi/ sunt eu pentru mine: buchisesc la ea zi şi noapte” (Biblioteca).

Volumul este uşor heteroclit. Mai întâi avem, ex abrupto, o incursiune în existenţial, în care scenele unui real frust alternează cu scurte comentarii poetice. Realitatea crudă a inspirat şi un limbaj dur, altminteri, conştientizat: „când un cuvânt, mai real decât toate,/ dar crud şi cu instinctele vraişte/ ca leoaica Niobe, îmi iese înainte” (uneori). Ţinuta pe care o adop­tă autoarea este de mirare calmă în faţa paradoxurilor şi oximoroanelor existenţiale. Des­criptivismul scenelor de viaţă intră în uşoară contradicţie cu angajamentul, coparticiparea şi dicţiunea promptă a poetei. Persoana I este exprimată direct, necamuflat. Patria la care face referinţă este oraşul în care locuieşte, cartierul, blocul, etajul, propriul stabiliment sau, în alţi termeni, ghetoul: „stau sub pături în halat şi-mi spun că citesc/ în timp ce grasul sforăie virulent la etajul de jos” (de ziua naţională). Dar cea mai reală pare a fi „fereastra patriei”, prin care eul liric contemplă pe (ne)săturate. Fereastra este ecranul pe care este proiectată realitatea nemediată de nimeni şi nimic: „ca şi acum, îmi puneam/ faţa pe geamurile aburite/ şi apoi comparam urmele ei,/ să mă recunosc” (la fereastră (variantă)). Dar bineînţeles că există şi o realitate interioară (peisaj interior) şi între aceste două dimensiuni „înguste cât o lamă de cuţit” stai tu închis. Nu eşti decât o membrană receptivă, subţire de tot.

Poeta nu are un program anume pe care să-l urmeze măcar şi până la un punct. Dacă trecem de aceste poeme de un social când pronunţat, tempestiv, când înăbuşit, moderat, ajungem la poemele cu un caracter mai intim, de un lirism pur. Intensitatea e adusă la nivelul senzaţiilor, temerilor, obsesiilor şi interogaţiilor.

Totuşi ce este şi unde este această ultimă patrie a Marianei Codruţ? Răspunsul, destul de univoc, îl găsim în poemul omonim. Ultima patrie e de fapt „insula cuvintelor”, pe ale cărei întinderi eul liric al autoarei Existenţei acute este un Robinson. Poemul, situat pe la mijlocul cărţii, este şi piesa cea mai rezistentă. Merită a fi reprodus integral pentru a vedea unduirile unui organism viu precum este acest text: „sunt un Robinson,/ de insula cuvintelor salvat, ultima patrie./ cele poroase şi reci, recifuri neprimitoare,/ nici de foame nu ţin, nici setea n-o taie./ altele însă zvâcnesc viu ca peştii:/ incizii le fac la-ncheieturile moi,/ pe întuneric, pe-ascuns, ca hoţii, ca drogaţii/ şi viaţa în venele mele o picur.// în lumea irigată de sângele lor/ arborii roşii cresc dintr-un punct/ şi-n ramuri explodează, atât de subţiri,/ de pot cu firul de păr să-i despic:/ pădure jilavă cu mirosul tare,/ ohè, ohè, strig prin ea rătăcind/ cu ecoul pe urme.// ohè, ohè, acasă al meu sălbatic,/ sap cu mâinile, cu ochii, cu nările/ în pământul în veşnică schimbare din tine./ ohè, ohè, ţară de sensuri hăcuite/ şi mirabile, eu sunt slab, tu fă-mă tare –/ de nu,/ primeşte-mă, hrăneşte-mă şi mă ascunde/ sub poalele tale de vivandieră”. Ultima patrie ca tărâm al texistenţei. „Poezia ca ultimă patrie este o limită a existenţei: nu un refugiu, ci un abis” (Doris Mironescu).

Dedublarea ca temă ocupă un loc important în materia cărţii (Cu degete negre, pe dinafară, nocturnă). Cu degete negre poate fi inclusă într-o altă suită de texte, care explorează resursele poeziei populare. Acest poem trimite la balada Monastirea Argeşului, motivele căreia au fost frecvent preluate sub o formă sau alta. Dincolo de faptul că Ana apare printre naratori, întrevedem aici un dialog consistent şi o competiţie halucinantă între cei doi protagonişti ai celebrului text, readuse la tema dedublării: meşterul Manole şi Ana sunt două perspective asupra fenomenului creaţiei. Cele două feţe ale „unului” scindat sunt narate „din afară” şi „dinăuntru”. Tot ce e din afară „mă-mbracă strâns şi strâns”, tot ce e înăuntru „luceşte foarte stins”. Dedublarea devine în primul rând o modalitate prin excelenţă de detaşare (de sine).

Imaginile selectate sunt cât se poate de terne: cerul de piatră, lumea salină şi roşie, împietrita amiază, lumina care nu germinează (m-am limitat doar la poemul şi:). Predomină autoironia amară şi sarcasmul autoflagelant. Fiinţele şi lucrurile poartă haloul coroanei de spini. Tonul evoluând de la neutru la ironic şi macabru poate fi urmărit până la dispersia sinonimelor: gât – gâtlej, cap – creştet – căpăţână – craniu, corp – trup – leş. 

Negaţia este elementul obligatoriu al definirii termenilor poematici. Negaţia face parte din instrumentarul de lucru al poetei, exigentă până la radicalism, înzestrată cu o sensibilitate acută şi gravă. Astfel, ironia este unica relaxare într-un peisaj extrem de încordat: „draga de ea, poezia, mă sapă, mă smulge,/ din adâncuri şi îmi cară ea leşul sus,/ pe platou, depunându-l în poala ierbii” (confruntarea). Uneori negaţia lasă în urma sa un imens no man’s land: „nu e noapte şi zi/ nu cade ploaia, iar câinii/ nu aleargă prin iarbă” (unde eşti tu). Poeta este concentrată exclusiv pe mesaj, de aceea în poezia Marianei Codruţ lipsesc figurile grafice sau jocul cu semnele de punctuaţie.

Tema poeziei şi a creaţiei se îmbină armonios, inseparabil cu cea a existenţei, o existenţă cam alandala, în răspăr cu tabieturile comune (un volum anterior al Marianei Codruţ se numea Tabieturile nopţii de vară (1989). Ca într-un interviu găsim răspunsuri la întrebări cu privire la viaţa şi creaţia sa: motivaţia scrisului („scriu poezie împotriva lumii din mine/ cu naşterea mereu amânată” – scriu poezie), schiţă de autoportret („uneori îmi par chiar şi mie/ o fiinţă cusută cu aţă albă” – cum merg), relaţia cu lumea înconjurătoare (dacă eu vă înfricoşez, voi nu mai puţin” – am găsit o vişină), moartea ca sursă a supremei nelinişti („moartea prin zid întindea nişte tinere ramuri” – feţele tale). Există un adevărat eşafodaj ce ţine de moarte, printre ale cărui atribute se remarcă evocarea ghionoaiei din cunoscutul basm al lui Ispirescu. Ghionoaia e un fel de perpetuum mobile al morţii: „tot timpul cu ghionoaia pe urme,/ îi simt flăcările lingându-mi ceafa:/ îmi tai părul, îl arunc peste umăr şi el se face punte pentru ea;/ las în spate ani buni de viaţă/ şi ei se fac un râu cald pentru ea;/ îi arunc soarele uriaş de sub coaste şi el se întunecă:/ fiindcă/ pe întuneric ea poate mai bine să mă atace” (scriu poezie).

Ultima patrie este mai întâi de toate un excelent volum de poezii, în care nervii poetei îşi dau întâlnire cu versurile de bună calitate. Am citat multe, dar tot atâtea sau şi mai multe am putea probabil să mai cităm: „nimeni, nimic nu mai este după salcâmi,/ doar întuneric în butelii uriaşe lichefiat” (p. 16), „un şuvoi de sânge curge atunci/ din ţevăraia spartă în mine” (p. 17), „alteori, văd fumul ţigării lui Bachmann scriind/ pe tavanul camerei de hotel un râu/ încreţit de vântul aspru al nopţii” (p. 20), „trebuie să trag/ semnalul de alarmă şi apoi să sar/ din trenul ăsta” (p. 31) etc.

Mariana Codruţ dovedeşte şi cu această plachetă că este o poetă matură, valoroasă şi angajată, făcând o poezie care o doare şi care a luat mai multe forme cărora le-a zis, hic et hunc, (ultima) patrie. Un poet bun poate scoate în titlu orice cuvânt fără să se teamă că este perimat sau desuet.

______________