Despre idei şi blocaje: parcursul unui eseu (Horia-Roman Patapievici, Despre idei & blocaje)

Firul argumentativ al lucrării Despre idei & blocaje, semnată de Horia-Roman Patapievici, porneşte de la o întrebare ce-i va ghida întregul demers. „De ce, avînd filozofi, nu avem şi o istorie a filozofiei româneşti?”, se întreabă autorul pe urma lui Gabriel Liiceanu. Astfel formulată, întrebarea îşi trage seva din realitatea culturii româneşti care, după cum notează H.-R. Patapievici, suferă de anomalia non sequitur. Să insistăm mai pe îndelete asupra acestei din urmă constatări, oferind un orizont explicativ în lumina rîndurilor ce urmează.

Vom începe prin a spune că mersul culturii româneşti, în viziunea autorului discutat aici, nu este tocmai articulat. Formulele cel mai des utilizate pentru a înfăţişa această realitate regretabilă sunt cele de cultură generală sau anomalia de non sequitur (ceea ce înseamnă „nu urmează”, „nu decurge”). Ce vor să spună aceste sintagme, ce orizont semantic ascund în spatele lor? Folosind expresiile amintite anterior, autorul va încerca să descrie o Românie în care spaţiul cultural suferă de fracturi multiple, de o lipsă continuă şi consecventă de dialog specializat. Cu greu putem repera, în cuprinsul culturii româneşti, tradiţii specializate de cercetare (indiferent de domeniul la care ne referim) sau o continuitate între gîndirea originală a unor autori notorii (precum Constantin Noica, Lucian Blaga sau Mircea Eliade) şi o posteritate prolifică. Chiar şi atunci cînd au existat, marii gînditori au rămas mai degrabă izolaţi în domeniile proprii de cercetare, ideile lor neputînd să-şi găsească mediul unui dialog rodnic şi sol fertil: „Cultura noastră este endemic caracterizată de un non sequitur sistematic între opera de idei şi recepţia specializată”.

Astfel, putem sublinia, o dată în plus, că ideile, atît dincoace, cît şi dincolo, nu se îmbogăţesc în mediul unui dialog fecund, ci se izolează, rămînînd solitare pe spaţiul unor „insule” îndepărtate: „Cultura română a rămas o cultură generală, o cultură de literaţi, animată de o sensibilitate de literatori. S-a specializat, aşa zicînd, în cultură generală [...] La noi, în spaţiul public, specializările nu comunică, oamenii dintr-o disciplină refuză să discute, grupările intelectuale se detestă, personalităţile se suspectează...” (pp. 95, 97). Avînd în memorie imaginea acestei stări de fapt, vom fi îndreptăţiţi să spunem că România culturală poate fi comparată cu suprafaţa unui tablou pe care sunt pictate imagini difuze, acestea topindu-se în ceaţa nedesluşită a incertitudinii. Cultura generală sugerează acest peisaj al confuziei extinse, unde nimic nu prinde conturul specializării şi unde dialogul este blocat de un refuz ferm al non-comunicării1. Preluînd o sintagmă utilizată de Mircea Cărtărescu, H.-R. Patapievici va descrie realitatea culturală din România ca fiind asemenea „maionezei tăiate” – o altă imagine sugestivă, care reflectă acelaşi spirit al lipsei de specializare şi al dialogului eşuat.

Dar dacă „modelul” culturii româneşti nu reflectă un circuit normal al ideilor, atunci ne putem întreba, prin contrast, cum ar trebui să arate un asemenea schimb de idei şi ce criterii trebuie îndeplinite pentru a putea vorbi de o „piaţă a ideilor”? Raportîndu-se la Metafizica lui Aristotel, H.-R. Patapievici va repera, ulterior, cîteva condiţii minimale pornind de la care o piaţă de idei poate în genere să existe. Le vom enumera şi noi, în chip sumar: α) Criteriul continuităţii schimburilor: ceea ce vrea să spună că, în lipsa continuităţii, nimic nu se poate coagula într-o ordine pe baza căreia să poţi construi noi teorii; β) Criteriul obiectivităţii schimburilor: fără stabilirea prealabilă a unor standarde de comunicare cărora se vor supune toţi participanţii la dezbatere, schimbul ideilor devine arbitrar, astfel încît nu mai putem vorbi de o comunicare ordonată în mod obiectiv; γ) Criteriul libertăţii schimburilor: primele două criterii trebuie să fie însoţite de acest terţ criteriu, astfel încît adevărul să nu fie eclipsat de „voalul” propagandei sau de refuzul cenzurei; δ) Criteriul impredictibilităţii: putem vorbi de un spor în cunoaştere doar atunci cînd discuţia sau, în general, schimbul de idei nu este pre-determinat de un centru dominant; ε) Criteriul masei critice: pentru a avea sens, toate criteriile enunţate mai sus (cu excepţia condiţiei libertăţii) trebuie să-l realizeze şi pe acesta din urmă, care stipulează că numărul participanţilor la schimbul de idei trebuie să fie suficient de mare, astfel încît să putem vorbi de o comunitate (pp. 45-47). Astfel formulate, toate criteriile formează un sistem care face cu putinţă atît existenţa unei pieţe de idei, cît şi „declanşarea mecanismului care îi asigura fertilitatea cognitivă”.

În urma acestui survol schematic, cred că se cuvine să subliniem, o dată în plus, conceptele de sistem şi ordine (chiar dacă acestea două nu au fost atît de prezente în mod explicit pe parcursul discursului nostru). În fond, unul dintre momentele slabe ale culturii româneşti este tocmai lipsa de ordine, de succesiune ordonată şi critică a ideilor. Faptul că teoriile marilor gînditori români au fost lipsite de o continuitate rodnică relevă afirmaţia anterioară. Poate că situaţia de fapt a pieţei de idei din cultura română, raportată la un model de piaţă a ideilor, ar putea fi înfăţişată sub forma următorului cuplu conceptual, de un contrast sugestiv: juxta-punere vs. justă-punere. Urmînd firul acestei perechi de concepte, am putea spune că mediul cultural din România s-a format mai degrabă printr-o juxta-punere (o însumare neordonată) de idei, şi nu printr-o justă-punere – adică printr-o succesiune ordonată şi care ar urma un set de criterii bine definite (după cum s-a încercat a se arăta puţin mai sus).

Deşi diagnosticul stabilit de autor pare a fi limpede, rămîne în picioare întrebarea care chestionează lipsa de succesiune şi ordine în cultura română (deci anomalia de non sequitur). Într-adevăr, cum putem explica situaţia generală prezentată pînă aici? Ipoteza centrală lansată de Patapievici „este că la originea anomaliei de non sequitur se află chiar modul în care s-a constituit cultura noastră. Culturile de tip occidental s-au construit pe o structură funcţională de tip piaţă. Cultura noastră s‑a constituit pe un alt tip de structură funcţională – cel mai probabil, pe o structură funcţională de tip „arta spectacolului”, a „înscenării” (la noi, valoarea se arată, nu se dovedeşte; se plimbă pentru a fi pusă în valoare, nu se schimbă pentru a-i cunoaşte valoarea).” (pp. 99-100).

Cu toate că pe parcursul întregului eseu asistăm mai degrabă la o depreciere a realităţii culturale din România (care ia forma unei culturi generale), autorul îşi va schimba optica analizei spre finele demersului său, propunînd un model al „culturii bine rînduite”, în care „cultura generală” va ocupa un loc central. Cum arată un asemenea model al culturii bine rînduite? H.-R. Patapievici analizează două modele de ordonare a culturii, şi anume cel al scării şi cel al roţii.  Primul exemplu, preluat de la François Bourricaud, are o structură ierarhică,  la baza căreia se află cultura de masă, urmată de cultura jurnalistică, apoi de cultura generală şi cea universitară. „Toate straturile sînt comunicante: fiecare strat superior controlează stilistic şi profesional stratul inferior, iar straturile de jos fixează cadrele de acceptabilitate morală straturilor de sus. În metaforă politică, modelul culturii stratificate este monarhic, fără a fi şi organic.” (p. 117). Cel de-al doilea model (al roţii) stabileşte un raport conform căruia culturile de specialitate se desprind din cultura comună, precum spiţele din butucul unei roţi. Mai exact, în mijlocul acestui model sunt plasate filozofia şi cultura generală: „În mod structural, în centrul cunoaşterii se află căpăţîna filozofiei, din care pleacă radial, ca nişte spiţe, toate formele speciale de cunoaştere” şi „cultura generală ocupă locul butucului şi al căpăţînei; formele particulare de cultură (artele plastice, literatura, ştiinţele umaniste) se distribuie de-a lungul spiţelor care pleacă, prin autonomizare disciplinară, din căpăţîna culturii” (pp. 133, 135).

Observăm, aşadar, că, deşi desconsiderată la început, cultura generală va ocupa un loc central într-un model al culturii bine rînduite, după  cum s-a văzut puţin mai sus.

În loc de încheiere, mi-ar plăcea doar să notez că, în ciuda situaţiei regretabile desprinse din spaţiul cultural din România, eseul Despre idei & blocaje a suscitat comentarii interesante şi dialoguri vii (a se vedea, mai cu seamă, consistentul dialog dintre H.-R. Patapievici şi Andrei Cornea din cuprinsul revistei Idei în dialog, numerele 39, 40, 41 şi 42). Pe urmele acestor paşi, poate că nu ar fi tocmai nepotrivit să gîndim, pe cont propriu, tezele şi consecinţele lucrării discutate aici, astfel intrînd într-un dialog fertil cu ideile autorului.

____________

Horia-Roman Patapievici, Despre idei & blocaje, Editura Humanitas, 248 pagini.

Note: