Cutremur de timp (fragmente)

Kurt Vonnegut jr. (1922-2007) nu mai are nevoie de nici o prezentare. Martor ocular al uneia din marile orori ale celui de-al Doilea Război Mondial (bombardarea oraşului Dresda şi ştergerea lui de pe faţa pământului, eveniment central în clasicul său  roman Abatorul cinci), Vonnegut nu a fost doar maestrul inegalabil al umorului negru american, ci şi una din conştiinţele lucide care s-au opus marilor crime ale secolului trecut, genocidului, totalitarismului, oricărei forme de dictatură politică. Crimele de la Hiroşima şi Nagasaki, ca şi activitatea ocultă a unor instituţii precum CIA şi FBI, au fost ţinta atacurilor de-o viaţă ale marelui romancier recent dispărut.

Scris în 1997, Timequake (Cutremur de timp), în curs de apariţie la Editura Humanitas, este ultimul roman al lui Vonnegut, o încântătoare ţesătură de ficţiune (science-fiction ce îl readuce în prim-plan pe Kilgore Trout, scriitorul-vagabond din romanele anterioare), elemente autobiografice (aici confesiunea devine dominantă) şi intertext (autorul preluând citate din 38 de cărţi, inclusiv din romanele sale anterioare).

Stilul direct, sfătos, cu care se adresează autorul cititorilor, anecdotele şi glumele, tonul când comic, când sarcastic cu care sunt discutate teme dintre cele mai grave fac din Cutremurul de timp o lectură tulburătoare şi plăcută în acelaşi timp.

Prolog

În anul 1952, Ernest Hemingway a publicat în revista Life o lungă proză scurtă intitulată Bătrânul şi marea. În ea era vorba despre un pescar cubanez care nu mai pescuise nimic de optzeci şi patru de zile. Cubanezul acesta a prins cu harponul un marlin uriaş. L-a omorât şi l-a legat de bărcuţa lui. Până să ajungă, însă, cu el la mal, rechinii i-au smuls de pe schelet toată carnea.

La data când a fost publicată povestirea aceasta, locuiam la Barnstable Village, pe Cape Cod. L-am întrebat pe un pescar profesionist din vecini cum i se pare. El mi-a spus că eroul e un idiot. Ar fi trebuit să taie cele mai bune hălci de carne şi să le aşeze pe fundul bărcii, iar restul stârvului să-l lase rechinilor.

Se prea poate ca rechinii la care se gândea Hemingway să fie criticii cărora nu prea le plăcuse primul roman scris de el după o pauză de zece ani, Dincolo de râu şi sus în copaci, publicat cu doi ani mai devreme. Din câte ştiu eu, n-a afirmat niciodată aşa ceva. Este însă posibil ca marlinul să fi fost romanul acela.

Peste ani, în iarna anului 1996, m-am trezit în postura de creator al unui roman care nu mergea nicicum, care nu avea nicio noimă, care nu se voise scris din capul locului. Merde! Mă chinuisem vreme de aproape un deceniu cu peştele ăsta ingrat, să zic aşa. Nu era bun nici măcar de momeală pentru atragerea rechinilor.

Puţin mai devreme împlinisem vârsta de şaptezeci şi trei de ani. Maică-mea a apucat să trăiască cincizeci şi doi de ani, iar taică-meu şaptezeci şi doi. Hemingway a apucat aproape şaizeci şi doi. Trăisem prea mult! Ce era să fac?

Răspuns: Taie fileuri de peşte. Aruncă restul.

Asta am şi făcut în vara şi toamna lui 1996. Ieri, în data de 11 noiembrie a acestui an, am împlinit şaptezeci şi patru de ani!

Johannes Brahms a renunţat să mai compună simfonii la vârsta de cincizeci şi cinci de ani. Destul! Tatăl meu, de meserie arhitect, era sătul şi plictisit de arhitectură la cincizeci şi cinci de ani. Destul! Romancierii americani de sex bărbătesc şi-au cam scris cele mai bune opere până la această vârstă. Destul! Pentru mine, vârsta de cincizeci şi cinci de ani înseamnă un moment îndepărtat. Destul! Fie-vă milă!

Peştele meu uriaş, care puţea aşa de îngrozitor, se intitula Cutremur de timp. Haideţi să-i zicem Cutremur de timp unu. Iar celui de-acum, o mâncărică făcută din cele mai bune părţi ale lui amestecate cu gânduri şi întâmplări din ultimele circa şapte luni, să-i zicem Cutremur de timp doi.

Hochei?

Premisa Cutremurului de timp unu a fost ideea că un cutremur de timp, o disfuncţie în continuitatea spaţio-temporală, ar face ca toată lumea să treacă încă o dată, că de bine sau de rău, prin exact ceea ce a trecut în deceniul anterior. Ar fi un déjà vu care ar ţine timp de zece ani încheiaţi. Nu te-ai putea plânge că viaţa nu-i decât aceeaşi veche poveste, după cum nu te-ai întreba dacă, de fapt, tu eşti cel care o ia razna sau toată lumea.

În timpul reluării evenimentelor nu ai putea spune absolut nimic din ce n-ai spus în deceniul dinainte. Nici măcar nu ţi-ai putea salva viaţa, dacă n-ai izbutit de prima dată.

Am preconizat un cutremur de timp care să ne propulseze pe toţi şi toate, într-o clipită, din 13 februarie 2001 înapoi în data de 17 februarie 1991. Pe urmă, trebuia să revenim cu toţii înapoi în 2001 pe calea anevoioasă, retrăind clipă de clipă, ceas de ceas, an de an, pariind din nou pe calul necâştigător, căsătorindu-ne din nou cu cine n-ar fi trebuit, umplându-ne din nou de sculament. Ştiţi voi mai bine!

Doar reîntorşi la data când s-a produs cutremurul de timp ar înceta oamenii să mai fie roboţii propriului lor trecut. După cum zicea bătrânul autor de science fiction Kilgore Trout:

– Doar atunci când o să acţioneze din nou liberul arbitru vor înceta ei să-şi urmeze traseul anevoios datorat propriilor lor decizii.

Trout nu există de-adevăratelea. A fost alter egou-ul meu în mai multe romane de-ale mele. Totuşi, cea mai mare parte din ceea ce m-am decis să păstrez din Cutremur de timp unu are de-a face cu aventurile şi părerile lui. Am reuşit să salvez câteva dintre miile de povestiri pe care le-a scris între 1931, când avea paisprezece ani, şi 2001, când a murit la vârsta de optzeci şi patru de ani. Vagabond în cea mai mare parte a vieţii lui, şi-a dat obştescul sfârşit în luxosul apartament Ernest Hemingway, din azilul scriitorilor Xanadu, de la Point Zion, statul Rhode Island. E bine să ştim asta.

Pe patul de moarte mi-a povestit că acţiunea primei lui povestiri era plasată în Camelot, la curtea regelui Arthur, în Britania: Merlin, vrăjitorul curţii regale, face o vrajă prin care îi înarmează pe Cavalerii Mesei Rotunde cu automate uşoare Thompson şi cu încărcătoare cu gloanţe dumdum de calibrul 45.

Sir Galahad, cel cu inima şi cugetul neprihănit, învaţă să folosească noul echipament din dotare făcut să-ndemne la virtute. În acest timp, bagă un glonţ în Potirul Sfântului Graal şi o face şvaiţer pe regina Guinevra.

Iată ce mi-a povestit Trout când şi-a dat seama că reluarea evenimentelor din ultimii zece ani a luat sfârşit, că el şi toţi semenii lui sunt brusc nevoiţi să se gândească la noile chestii pe care vor să le facă, să redevină creativi:

– Doamne sfinte! Sunt mult prea bătrân şi am trecut prin prea mult la viaţa mea ca să mă joc din nou de-a ruleta rusească cu liberul arbitru.

Da, iar eu însumi eram un personaj din Cutremur de timp unu, aveam o scurtă apariţie la o petrecere de pe plajă, cu scoici la grătar, de la azilul scriitorilor Xanadu, în vara anului 2001, la şase luni după terminarea rederulării evenimentelor, la şase luni după ce liberul arbitru a început să acţioneze din nou.

Mă aflam acolo în compania mai multor personaje fictive din carte, inclusiv a lui Kilgore Trout. Am avut privilegiul să-l aud pe bătrânul scriitor de science fiction de mult dispărut de pe piaţa cărţii explicându-ne şi, apoi, demonstrându-ne locul deosebit pe care îl ocupă pământenii în ordinea cosmică a lucrurilor.

Aşadar, ultima mea carte este gata, cu excepţia acestei prefeţe. Astăzi este 12 noiembrie 1996, cam cu vreo nouă luni înainte de publicarea ei, aş zice, înainte de-a ieşi din trompa uterină a tipografiei. Nu-i nicio grabă. Perioada de gestaţie pentru puiul de elefant indian este de peste două ori mai lungă.

Perioada de gestaţie pentru puiul de oposum, ţineţi-vă bine, prieteni şi vecini, este de douăsprezece zile.

În această carte am pretins că voi fi încă în viaţă la petrecerea de pe plajă, din 2001. În capitolul 46 îmi imaginez că sunt în viaţă şi în 2010. Uneori, îmi spun că sunt în 1996, unde şi sunt în realitate, iar alteori îmi spun că mă aflu în toiul unei reluări provocate de un cutremur de timp, fără să fac o distincţie clară între cele două situaţii.

Pesemne că am luat-o razna.

1

Spuneţi-mi Junior1. Aşa-mi spun cei şase ţânci ai mei, de-acum oameni mari. Trei din ei sunt nepoţi adoptaţi, ceilalţi trei sunt chiar ai mei. Pe la spate îmi spun Junior. Ei cred că eu nu ştiu treaba asta.

În discursurile pe care le ţin, spun că o misiune plauzibilă a artiştilor este aceea de a-i face pe oameni să aprecieze măcar un pic faptul că sunt în viaţă. Sunt întrebat dacă am cunoştinţă de vreun artist care a reuşit să îndeplinească această misiune grea. Le răspund:

– Au reuşit The Beatles.

Am senzaţia că fiinţele cele mai evoluate de pe Pământ consideră jenant, dacă nu mai rău, faptul că sunt în viaţă. Nu puneţi la socoteală cazurile de disconfort extrem, cum ar fi acelea ale idealiştilor răstigniţi. Două femei importante din viaţa mea, mama şi unica mea soră, Alice sau Allie, care se află acum în Rai, urau viaţa şi nu făceau un secret din asta. Allie striga:

– M-am săturat! M-am săturat!

Lui Mark Twain, celui mai hazos american al vremurilor sale, ajuns la şaptezeci şi ceva de ani, cum sunt eu acum, viaţa îi părea atât de stresantă, pentru sine şi toţi ceilalţi, încât a scris cele ce urmează: „Din clipa când am ajuns la maturitate, nu mi-am dorit niciodată revenirea la viaţă a niciunuia dintre prietenii mei răposaţi.” Asta se întâmplă într-un eseu despre moartea neaşteptată, cu câteva zile în urmă, a fiicei sale Jean. Printre cei pe care nu şi-i dorea reînviaţi se numărau Jean, o altă fiică, Susy, soţia lui scumpă şi cel mai bun prieten al său, Henry Rogers.

Twain n-a apucat să vadă Primul Război Mondial şi, totuşi, avea aceste sentimente.

Isus ne-a spus cât de cumplită este viaţa în Predica de pe Munte: „Fericiţi sunt cei ce plâng” şi „Fericiţi cei blânzi” şi „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate”2.

Henry David Thoreau a formulat celebra observaţie: „Marea masă a oamenilor duce o viaţă de tăcută disperare.”

Aşa că nu încape nici un dram de mister în faptul că otrăvim apa, aerul şi solul, şi construim mecanisme industriale şi militare din ce în ce mai parşive şi funeste. Hai să fim măcar o dată sinceri de tot. Practic, pentru toată lumea, sfârşitul lumii bate la poartă.

Tatăl meu, Kurt Senior, un arhitect din Indianapolis bolnav de cancer, a cărui soţie se sinucisese cu cincisprezece ani mai devreme, a fost arestat pentru că a trecut pe roşu în oraşul lui natal. S-a descoperit atunci că nu mai avea permis de conducere de douăzeci de ani!

Ştiţi ce i-a spus poliţistului care l-a arestat?

– N-ai decât să mă împuşti, aşa i-a zis.

Pianistul de jazz afro-american Fats Waller avea o vorbă a lui, pe care o spunea în gura mare în timp ce interpretarea lui era absolut strălucitoare şi ilară. Zicea:

– Împuşcaţi-mă cât sunt fericit!

Existenţa atâtor mecanisme cum sunt armele de foc, la fel de uşor utilizabile ca şi brichetele şi la fel de ieftine ca prăjitoarele de pâine, în stare să ucidă, din capriciul cuiva, pe Tata sau Fats3 sau Abraham Lincoln sau John Lennon sau Martin Luther King Jr., sau pe-o femeie ce împinge un cărucior cu un bebeluş, ar trebui să ne ofere tuturor dovada convingătoare că, să-l cităm pe bătrânul autor de science fiction Kilgore Trout, „viaţa este un rahat cu perje”.

2

Închipuiţi-vă: o mare universitate americană renunţă la fotbal în numele sănătăţii. Îşi transformă stadionul rămas pustiu într-o fabrică de bombe. Şi cu asta basta. Zici că-i o filă din creaţia lui Kilgore Trout.

Mă refer la propria mea alma mater, Universitatea din Chicago. În decembrie 1942, cu mult înainte de sosirea mea acolo savanţii au provocat prima reacţie în lanţ a izotopilor de uraniu de pe Pământ, sub tribunele Stadionului Stagg. Intenţia lor a fost aceea de a demonstra fezabilitatea unei bombe atomice. Eram în război cu Germania şi Japonia.

Cincizeci şi trei de ani mai târziu, pe data de 6 august 1995, în capela universităţii mele a avut loc o întrunire pentru comemorarea celei de-a cincizecea aniversări a detonării primei bombe atomice asupra oraşului Hiroşima din Japonia. Am fost şi eu de faţă.

Unul dintre vorbitori a fost fizicianul Leo Seren. Participase la experimentul încununat cu succes sub stadionul pustiu cu atâta timp în urmă. Ia ascultaţi aici: Şi-a cerut scuze pentru ceea ce făcuse!

Cineva ar fi trebuit să-i spună că a fi fizician pe o planetă unde cele mai inteligente animale detestă să trăiască atât de mult înseamnă că nu trebuie să spună niciodată că-i pare rău.

Şi-acum, închipuiţi-vă altă treabă: un om născoceşte bomba cu hidrogen pentru paranoica Uniune Sovietică, se asigură că o să funcţioneze, iar apoi câştigă Premiul Nobel pentru Pace! Acest personaj real, demn de-o ficţiune de-a lui Kilgore Trout, a fost regretatul fizician Andrei Saharov.

Şi-a câştigat Nobelul în 1975, pentru că ceruse să se pună capăt testelor cu arme nucleare. A lui, bineînţeles, fusese deja testată. Soţia lui era medic pediatru! Ce fel de om putea să perfecţioneze o bombă cu hidrogen fiind însurat cu un specialist în pediatrie? Ce fel de medic putea trăi alături de un partener sărit de pe fix?

– S-a întâmplat ceva interesant azi la serviciu, Iubiţel?

– Da. Bomba mea o să funcţioneze brici. Şi tu cum te mai descurci cu copilaşul ăla bolnav de varicelă?

În 1975, Andrei Saharov era un fel de sfânt, genul care nu mai este la mare cinste acum, că Războiul Rece a luat sfârşit. A fost disident în Uniunea Sovietică. A cerut public să se pună capăt dezvoltării şi testării armamentului nuclear, şi să se acorde mai multe libertăţi poporului său. A fost dat afară din Academia de Ştiinţe a URSS. A fost exilat din Moscova într-un cătun din ţinuturile subarctice.

Nu i s-a îngăduit să meargă la Oslo, să-şi primească Premiul Nobel pentru Pace. Soţia lui, medicul pediatru Elena Bonner, l-a acceptat în numele său. N-ar fi însă timpul să ne întrebăm dacă ea sau orice alt pediatru sau tămăduitor n-ar fi meritat în mai mare măsură Premiul pentru Pace decât oricine a contribuit în vreun fel la crearea unei bombe cu hidrogen pentru orice fel de guvern, de oriunde?

Drepturile omului? Ce-ar putea fi mai indiferent faţă de drepturile oricărei forme de viaţă decât o bombă cu hidrogen?

În iunie 1987, Saharov a primit titlul de doctor honoris causa al Colegiului Staten Island din New York City. Guvernul său i-a interzis încă o dată să accepte titlul în persoană. Aşa se face că am fost rugat să-i ţin locul.

Nu trebuia decât să dau citire mesajului transmis de el. Iată cum suna acesta: „Nu vă pierdeţi speranţele legate de energia nucleară.” L-am rostit ca un robot.

Am fost tare politicos! Dar asta se întâmpla la un an după cea mai distrugătoare calamitate nucleară înregistrată până în prezent pe această planetă nebună, cea de la Cernobîl, din Ucraina. Copiii din întreaga Europă de Nord vor fi bolnavi, dacă nu şi mai rău, ani mulţi de-acum încolo, din cauza emisiei de radiaţii. Pediatrii vor avea de lucru, nu glumă!

Mai mult decât îndemnul ridicol al lui Saharov mi-a mers la suflet comportamentul pompierilor din Schenectady, statul New York, după catastrofa de la Cernobîl. Pe vremea aia lucram în Schenectady. Pompierii au trimis o scrisoare confraţilor ucraineni, felicitându-i pentru curajul şi altruismul dovedit în încercarea lor de a salva bunuri şi vieţi omeneşti.

Trăiască pompierii!

Chiar dacă unii dintre ei sunt ultimele scursori de pe faţa pământului în viaţa de zi cu zi, cu toţii pot fi nişte îngeri în situaţiile de urgenţă.

Trăiască pompierii.

___________

Note

1. Aluzie la celebrele cuvinte cu care îşi începe povestirea naratorul lui Herman Melville din romanul-fluviu Moby Dick: „Spuneţi-mi Ishmael.”

2. Citate din Evanghelia după Matei, 5, 4-6.

3. Fats Waller (1904-1943) a murit nu împuşcat, ci de pneumonie.