Eu nu sunt dependent de ţigară

Am patruzeci şi trei de ani… vă mulţumesc… şi dv. la fel de mulţi, şi, slavă Domnului, încă n-am ajuns dependent de ţigară. Cu toate că fumez de la şapte ani. Dar mulţi au ajuns rău de tot. Şi e păcat de ei. Astăzi, stimabilii mei, sunt silit să abordez un limbaj dur. Să fiu rău. De ce, mă veţi întreba, să abordaţi un limbaj dur şi să fiţi rău (observaţi câtă politeţe?!) într-o societate atât de blândă precum este a noastră? Şi eu vă răspund: pentru că este imposibil să mai tolerăm o asemenea situaţie. Dar ce s-a întâmplat, mă veţi întreba? Ceva grav, dar grav de tot. Să nu credeţi că sunt un smintit. Că m-am dilit, ca să folosesc un foarte popular cuvânt în aceşti ani. Nu. Pur şi simplu mă deranjează faptul că, aici şi acum, la începutul mileniului trei, nu mai ai unde fuma o ţigară în linişte, pe tihnite. S-o savurezi în voie. Ni se ia cu brutalitate şi această plăcere, care, pentru mulţi oameni, poate să fie cea din urmă plăcere a vieţii lor. E revoltător. E sfidător. E strigător la cer… În avion nu se poate fuma. În maşină – nu, pe stradă – nu, în birou – nu, pe culoar – nu. Şi-atunci, mama dracului, unde?! Iată întrebarea hamletiană pe care şi-o pune astăzi un om simplu: un-de? În numele a ce atâta discriminare?

Vă repet: nu m-am dilit şi nu am nici o problemă cu fumatul. Dacă trebuie, mă conformez. Dacă nu se poate, nu fumez. Eu nu sunt dependent de ţigară. N-am ajuns până acolo şi cred, cu voia celui de sus, nici nu voi ajunge vreodată. Dacă vreau, o pot lăsa chiar astăzi, nu-i bai. Eu vreau, pur şi simplu, să fiu liber. Să fumez atunci când muşchiul meu o vrea. Înţeles? Seara mă-ntreb: am eu o ţigară la cafeaua de dimineaţă? Şi dacă constat că n-am, vai mamă, e tristeţe mare. Mă apucă un stres, o nervozitate nebună de nu-mi văd lumea. Mă ridic din pat, mă îmbrac, chiar dacă e trei de noapte, şi ies în stradă. Caut cu disperare pe la buticurile non-stop un pachet de ţigări. Ţigările mele preferate. Şi numai atunci când le găsesc (ştiţi cum e noaptea!), mă liniştesc şi mă întorc acasă. Şi nu fumez c-aş fi dependent de ţigară. Nu. Dacă vreau, o pot lăsa chiar acum. Dar nu. Ea face parte din tabieturile mele. Bag mâna în buzunar, scot o ţigară, o aprind… Şi nu pentru că eu aş dori să fumez. Nu. Pur şi simplu bag mâna în buzunar şi dau de pachetul cu ţigări, apuc una şi cu mişcări calculate până la cele mai mici detalii, aidoma unui ceasornicar elveţian, o scot afară, o aprind şi mi-o aduc la buze. Abia atunci constat că umila mea persoană fumează. E ceva magic! Şi toate acestea se întâmplă de parcă mişcările mele ar fi dirijate de o forţă supranaturală. Dar eu nu sunt dependent de ţigară. Dacă vreau… Într-o zi mi-am aprins o ţigară, trag adânc un fum şi o pun pe scrumieră. Eram la birou. În paranteze fie spus: eu sunt şefu’, aşa că-mi permit, foarte discret, să fumez la serviciu. Cu subalternii fumători sunt foarte dur. Zilele trecute am şi concediat pe unul pentru că fuma la locul de muncă… Dar să revenim la ţigara de pe scrumieră… Şi ce se-ntâmplă? Ce se-ntâmplă? Observ consternat că pe scrumieră mai era o ţigară, tot aprinsă. Abia începută. Stătea graţioasă, nemaipomenită şi-şi torcea în surdină caierele de fum. Un fum dumnezeiesc… Atunci am simţit că se rupe ceva în mine. Mi s-a înnegrit în faţa ochilor. Mi-am zis: ia stai, nene, nu cumva te-ai dilit?... Nu cumva ai luat-o razna?...

Dar eu nu sunt dependent de tutun. Dacă vreau… Acum când ies din birou, las ţigările pe masă. Umblu prin întreprindere, discut cu oamenii (c-aşa-i lucrul meu), bag mâna în buzunar şi tresar: n-am ţigări! Dar imediat se produce conexiunea: îmi aduc aminte că le-am lăsat pe masă, în birou, şi culmea! mă calmez. Şi chiar le văd cum stau pe masă. E bine, îmi zic, am ţigări. Nu le am la mine, dar asta nu e o problemă. Se poate rezolva. Mă întorc în birou şi totul e OK. Dar nu mă întorc. Important este că eu ştiu că am ţigări. Undeva ele stau cuminţi şi mă aşteaptă. Asta e important. Fumatul în sine nu contează prea mult pentru mine. Mie nu-mi tremură mâinile dacă nu fumez o oră, o zi, o săptămână… Înseamnă că aşa trebuie. Înseamnă că asta-i regula jocului. Înseamnă că nu se poate. Nu-i bai. Nu am halucinaţii, n-am tremurici, n-am nimic. Să se ştie: eu nu sunt dependent de ţigară. Dacă vreau…