Agonia limbajului sau transgresiunea sinelui - încercări intermitente de autosuprimare -

Fiinţa ce poate fi înţeleasă este limbă

(Hans-Georg Gadamer1)

Ansamblul valorilor culturale din cadrul unei „tăieturi” istorice oarecare nu este decît un efect universalizat al agoniei limbajului. Dacă e să ne asumăm problema ce se conturează sub forma „cum e cu putinţă ceva nou în istoria culturii?”, atunci răspunsul nu poate fi decît următorul: doar pe suprafeţele fierbinţi ale plajelor discursive (nu fac diferenţă, aici, între „limbă”, „limbaj” şi „discurs”; pun semnul echivalenţei între aceste noţiuni încercînd să le definesc ca sumă a tuturor propoziţiilor existente şi conectate între ele după tehnici specifice, prin raport cu domenii particulare: matematică, fizică, filosofie, beletristică etc.).

Limbajul, în măsura în care depăşeşte temperatura limitelor banalităţii cotidiene, devine agonic: această stare, de fapt, reprezintă condiţia preliminară pentru o cultură în faşă. În lipsa acestei condiţii, ceea ce înţelegem prin cultură nu va înceta să se risipească în şoaptele sufocante ale cotidianului, „culminînd” printr-un spectacol ridicol2. Din acest motiv, ceea ce este agonic într-un limbaj este totodată şi exagerare. Exagerare prin raport cu simţul comun: sintagmă ce stabileşte frontierele normalităţii, a ceea ce este acceptat ca fiind prima evidenţă, obişnuinţă închegată de mecanismele repetării şi, prin acest fapt, nefiind decît banalitate stearpă. Iată de ce simţul comun va fi luat în răspăr ori de cîte ori se va confrunta cu agonia limbajului.

Limba, fiind pasibilă de rătăciri agonice, prefigurează zorii unei lumi noi. Din acest motiv, putem spune că Baudelaire (ca să pomenim doar unul dintre exemple) nu scrie pur şi simplu frumos, ci că odată cu scriitura sa, la limitele discursului său, agonizează o lume nouă…

Nimic autentic nu poate fi creat decît în aceste condiţii conturate de „febra discursului”, restul fiind minciună în deşertul imposturii.

Autentic sau impostor: două extremităţi ce deschid un spaţiu infinit între ele, loc de unde se aude rumoarea comentariului servil.

Date fiind aceste repere prealabile, cum putem şti că „exagerare” nu înseamnă „anomalie” sau, altfel spus, cum putem face deosebirea dintre „febra productivă” a discursului şi aberaţiile acestuia? Cum distingem între agonia baudelairiană (ca să rămînem la acelaşi exemplu) şi cea a unui nebun?

Deşi pasibilă de rătăciri agonice, limba este conservată de mecanismele firescului. Cuvintele (instanţieri atomizate ale limbajului) se cuplează în mod natural între ele3, formînd fîşii discursive ale căror unitate şi coerenţă le intuim în mod firesc. Întrucît nu posedă aceste calităţi (unitatea şi firescul cuplării cuvintelor), exagerarea ca anomalie se risipeşte în hazardul incoerenţei. În primul caz, avem de-a face cu ascensiunea edificării; în cel de-al doilea, cu derapajele halucinante ale inconsecvenţei.

O altă notă distinctivă este seducţia. Esenţial pentru limbajul agonic este faptul că ne seduce4. Suprafeţele acestor noţiuni (agonie şi seducţie) se intersectează adesea, fiindu-mi imposibil să vorbesc despre un concept în lipsa celuilalt.

Aşa cum încercam să sugerez şi mai sus, o nouă lume se face cunoscută pe plajele fierbinţi ale agoniei discursive. Dar, în agonia sa, orizontul acestei lumi ne seduce şi ne atrage de parcă nu am fi nimic mai mult decît pilitură de fier presurată pe cîmpurile invizibile emanate de o bucată de magnet. Contrar acestei dimensiuni, agonia ca anomalie ne trezeşte un sentiment de o ciudată respingere. Căci, într-adevăr, ce poate respinge cu o mai puternică forţă decît ceea ce ne este nefiresc, nebunesc de străin?

Şi totuşi, există ceva ce uneşte aceşti doi versanţi: şi anume raportul faţă de simţul comun. Căci ambii îl neagă, nemulţumindu-se cu orizontul restrîns al acestuia. Atît poezia lui Baudelaire, cît şi spitalul de nebuni, nu pot găzdui viaţa banală a simţului comun. Astfel, poate că este îndreptăţit să vorbim despre o nebunie a geniilor dar şi, prin contrast, de o genialitate a nebunilor.

Însă, tocmai pentru că presupune o răsturnare a simţului comun, agonia limbajului angajează în urma sa, ca pe o consecinţă firească, transgresiunea sinelui. A sinelui banal, anonim, bagatelizat de mecanica naturală a necesităţilor sale. Dintr-un subiect depozitar de truisme cotidiene, şlefuit după chipul şi asemănarea tuturor, vom asista, prin mijlocirea funcţiei agonice a discursului, la universalizarea prin edificare a acestuia.

Sine agonic versus sine cotidian – cu greu poate fi găsit un cuplu de un contrast mai puternic. Proeminenţa unuia presupune diminuarea celuilalt, între cele două părţi stabilindu-se o disjuncţie exclusivă. Iată de ce, agonizînd, ne autosuprimăm… Dar o facem din cînd în cînd, intermitent: căci, nu-i aşa?, doar zeii pot agoniza sub specie eternă.

În fine, poate că ni se va aduce o replică de principiu: de ce agonia limbajului? De ce o agonie discursivă? Această stare nu presupune tocmai o depăşire a structurilor lingvistice?

Ei bine, cred că răspunsul poate fi următorul: pentru că, în cele din urmă, totul este transferabil în limbaj. Lumea, dacă îmi este îngăduită această metaforă, nu este decît o suită de piruete lingvistice.

_______

Note:

1. Gadamer, Hans-Georg, Adevăr şi Metodă, Editura Teora, Bucureşti, 2001, p. 353.

2. Îndrăznesc să spun că Republica Moldova are o cultură minoră, pentru că nu a „suferit” agoniile limbajului, fapt ce a făcut cu putinţă opera unor Baudelaire, Goethe sau Dostoievski.

3. Cred că, aşa cum nota şi Wittgenstein în Tractatus-ul său, orice cuvînt posedă deja o structură interioară: fapt care îi permite să se asocieze a priori cu alte cuvinte, formînd, astfel, propoziţii cu sens.