El comandante pe motocicletă (Ernesto Che Guevara, Jurnal pe motocicletă – însemnări dintr-o călătorie prin America Latină)

Nu puţine sunt cazurile în care autorul e umbrit de figura publică, în care stereotipurile şi locurile comune pun în plan secund figura omului care stă în spatele lor. Einstein e cunoscut pentru formule nu pentru cărţi, Hitler e „dictatorul” crud şi diabolic, nicidecum autorul lui Mein Kampf, Kogălniceanu e mai întâi om politic şi abia apoi cel ce ne-a descifrat tainele inimii. Nu de puţine ori figura rămasă în umbră, nedreptăţită de istorie şi de public e cel puţin la fel de spectaculoasă ca cea recunoscută de o lume întreagă. Aşa stau lucrurile şi cu Ernesto Guevara, pe care cu mare bucurie l-am descoperit recent, ca autor, în biblioteca Polirom, după ce ani de-a rândul nu mi s-a părut decât o paiaţă politică numai bună de a încinge minţile tinerilor furioşi.

Jurnal pe motocicletă e o carte de tinereţe, cu atât mai preţioasă, cu cât, în paginile ei, nu se vede încă iluzia omului nou, nici nu prind contur derapaje de gherilă. Pe scurt, e un „road novel” curat şi captivant, scris cu multă pasiune, şi întru totul autentic. Cartea înfăţişează traseul, nicidecum lin, al lui Ernesto Guevara şi Alberto Granada prin (mai toate) ţările Americii Latine. Doi studenţi la medicină, specialişti în tratamentul leprei, pornesc să colinde în lung şi-n lat, pe motocicleta „la Poderosa a II-a” statele Americii Latine. Idolul cu părul lung, barbă oarecum neîngrijită, beretă militară şi stea, e aici doar un tânăr entuziast, visător, care absoarbe ca un burete realităţile uneori prea dure ale lumii cu care e contemporan.

Capitolele sunt scurte şi, în general, înfăţişează etape de călătorie, borne ale unui traiect de aproape doi ani. Alături de prietenul său, Guevara porneşte într-o călătorie care are menirea de a-i explica mecanismele unei societăţi pe care adeseori nu o înţelege sau o consideră nedreaptă. Paradoxal, fugind de lume (de universul reconfortant al familiei şi prietenilor), Guevara vine în întâmpinarea ei. Nu puţine sunt poveştile de viaţă de aici, portretele memorabile şi fermecătoare ale unor oameni simpli care se mulţumesc să funcţioneze cumsecade într-un mecanism bine determinat.

Recunosc însă că nu am citit Jurnalul lui Che Guevara ca pe o carte de stânga. Nu am căutat să descopăr nici începuturile marxismului său, nici rădăcinile unui spirit de revoltă anti-sistem. Indiciile, atâtea câte sunt, arată limpede înspre viitoarea evoluţie politică a personajului. Interesul meu a căzut, dimpotrivă, asupra părţii literare a cărţii, a descrierilor fascinante ale unei călătorii care are în ea deopotrivă o doză de înţelepciune şi una de nebunie.  Peisajele mirifice ale Anzilor cordilieri, sărăcia lucie a locuitorilor, sau vechimea obiceiurilor lor, sunt consemnate cu prospeţime de un ochi atent la detalii şi sensibil la orice nu corespunde modelelor proprii de reprezentare a lumii. Guevara notează minuţios impresii şi detalii, la prima vedere neimportante, dar care vădesc înclinaţia sa de a înregistra diferenţele culturale, specificul cultural al fiecărui popor în parte. Deşi sărăcia în Chile şi în Argentina e nemaipomenit de asemănătoare, ce îi uneşte pe locuitorii celor două ţări vecine pare să conteze mai puţin decât cele ce îi despart. Autorul pare să fie, pe multe pagini, un atent şi meticulos colecţionar de senzaţii, emoţii şi de oameni. Iată, de exemplu, un pasaj în care e descris un traseu de mare altitudine, la peste 5000 de metri, parcurs de cei doi prieteni într-un camion alături de localnici. Se face popas şi „ de-o parte a drumului creşteau nişte ciuperci semisferice enorme – singura formă de vegetaţie din zonă -, pe care noi le-am folosit pentru a face un foc amărât, la care am încălzit apa obţinută dintr-un pic de zăpadă. Spectacolul pe care îl ofeream bându-ne ciudata fiertură trebuie să fi fost cel puţin la fel de interesant pentru indieni, cum era pentru noi cel al portului lor tradiţional, fiindcă nu trecea clipă fără ca vreunul dintre ei să nu se apropie de noi ca să ne întrebe, într-o spaniolă stricată, de ce turnam apă în artefactul acela ciudat” (p. 130). Dincolo de fineţea observaţiei, Guevara mai are ceva ce îi rafinează cartea şi o salvează de la o serie întreagă de derapaje ideologice, altminteri inerente: umorul. Guevara din jurnalul pe motocicletă ştie să râdă şi să guste glume şi nu are nimic din încrâncenarea şi din permanenţa sprâncenelor obişnuite cu care posteritatea l-a blagoslovit.

Dincolo însă de consemnarea atentă a etapelor de călătorie care fac din Jurnalul pe motocicletă  un excelent roman picaresc, mai e ceva ce impresionează de-a lungul cărţii, e vorba de prietenia puternică dintre Che şi Alberto, un sentiment din care pare că întreaga carte ia fiinţă. Călătoria celor doi poate fi citită şi ca o călătorie de descoperire a lor, a resorturilor interioare ale firii omului care leagă vieţi şi îţi dau aripi. Avem aşadar de-a face cu un dublu itinerariu, care, pentru fiinţa socială Che, se sfârşeşte cu revelaţia misiunii sale revoluţionare. Autentică dar deraiată. „Îmi simt nările dilatându-se, savurând mirosul caustic de praf de puşcă şi sânge, moartea inamicului; îmi împietresc trupul, sunt gata de luptă şi mă pregătesc să devin un spaţiu sacru în care urletul bestial al proletariatului triumfător să răsune cu energie şi speranţă nouă” (p. 223).

Pentru Guevara cel profund şi detaşat, cel neîmbibat de ideologie şi de furie revoluţionară oarbă, sfârşitul călătoriei e chiar cartea de faţă, o mărturie sinceră a unei Americi Latine frământate de sărăcie şi nedreptăţi care totuşi îşi păstrează o ingenuitate impresionantă a tradiţiilor străvechi. Jurnalul pe motocicletă e o carte care se citeşte uşor şi cu drag şi care poate constitui o punte de legătură între partizanii înverşunaţi ai revoluţionarului şi adversarii săi cei mai aprigi. Toţi fanaticii, pro şi contra Che Guevara, vor putea găsi aici un limbaj comun, bun simţ, calm şi omenie. Ceea ce nu-i tocmai puţin lucru.

___________