Legile parazitismului

Când se îmbăta, şi o făcea cu regularitate, avea o singură predilecţie: îşi curăţa pistolul. Ştergea până la luciu fiecare piesă, apoi asambla la loc un Makarov, poate un Walter, nu contează. Şi de fiecare dată când auzea că cineva îi deschide uşa, ochea. Apoi rânjea. Satisfacţia că iar a speriat pe cineva îi răzbătea prin toată făptura.

Era conştient de faptul că cei din anturajul lui îi poartă frica, că tresar când îl întâlnesc accidental. În goană după plăcerea de a băga groaza, devenea şi mai dur, şi mai fioros. Astfel îşi consolida într-un mod abisal încrederea în sine, căci în subconştient se temea de toţi… şi doar prin frica indusă altora îşi depăşea teama interioară mascată şi chiar nedevelopată încă. Nu-şi conştientiza firea acerbă şi nu se întreba de ce-şi savura răutatea.

Când îşi speria victima fără prea mult efort, scăpa un rânjet de fericire, prin care îşi manifesta satisfacţia, probabil.

Aşa îi plăcea să fie. Aşa îşi concepuse el împlinirile.

Auzind paşii îndreptaţi spre uşa camerei lui, ţinti ca de fiecare dată cu răceală. Fără mare precizie. Ştia că nu va trage. Nu va trage, fiindcă vrea doar să-i sperie, el n-are nevoie de cadavrele lor împuţite.

Uşa se deschise ca de obicei şi nu se miră când o văzu pe soţie-sa. „Fosta…” gândi, căci mai recent decise să divorţeze şi chiar intenţiona să-i vorbească despre asta.

Nu-i mai convenea să fie cu ea, de ce n-ar divorţa în acest caz? E bătrână şi uzată! Şi pentru că alta, tânără şi proaspătă, i-a declarat că-i va aduce pe lume un copil.

Mai avea unul. De la prima, de pe timpul când aceea nu era atât de uzată. 

Viitorul copil nu l-a bucurat, nici întristat, doar l-a pus pe gânduri.

„Ce să facă? Nu-s prea mulţi doi?”

De dragul adevărului ar fi trebuit să recunoască că-i secaseră toate sentimentele paternale. Oare ar putea un nou copil să-i trezească instinctele de tată ratat?…

Asta ar însemna… va trebui iar să-şi legifereze relaţia?

Insuportabil!

Să divorţeze de uzată ca să se înhame cu alta?

Oare pentru divorţ are nevoie şi de consimţământul ei? Şi dacă nu i-l dă? Dacă se opune? S-o împuşte sau ce să facă cu ea?

Nu-i plăcea să-şi amintească de faptul că-şi făcuse avere folosindu-l pe socru-său, care activa pe timpuri în comitetul raional de partid. De altfel pentru asta s-a şi căsătorit cu fiică-sa.

Uitase. Vru să uite şi uitase. Iar acum era bogat. Foarte bogat. Socru-său niciodată n-ar fi ajuns la un asemenea capital. Şi nici o asemenea casă socru-său n-ar fi făcut vreodată. Trei nivele la zece kilometri de oraş. Cu jeepul îi parcurge în cincisprezece minute.

Uzata a rămas cu fiul în apartamentul vechi. De ce să-l deranjeze? El are nevoie de linişte. La întrevederile de serviciu îşi chemă doi bodygardzi. Are şi servitoare. Iată încă un motiv pentru care trebuie să divorţeze: n-are nevoie de uzata. Cât a avut – au fost împreună deşi niciodată n-a fost fericit. În schimb, tânăra – l-a captivat din prima clipă, de cum a văzut-o intrând… Fata a insistat să-i ia un interviu. I l-a dat. Apoi a angajat-o în compania lui.

Împărţitul averii! Cu împărţitul averii îl durea şi nu-l prea durea capul. Nu avea de gând să-i lase uzatei nimic. Poate puţin fiului.

De ce?

Fiindcă-şi moştenise bunicul. Suficient.

Şi dacă nu va accepta să divorţeze?

Nu prea ştia cum se procedează în asemenea cazuri. Să-şi consulte avocatul? „Dar de ce să-i dau bani avocatului, când uzata ar putea face totul de una singură?” gândi el ferm convins că trebuie s-o provoace la divorţ. Va continua s-o demoralizeze, s-o umilească şi mai rău, până nu va mai rezista şi va ceda. Nici nu bănuia că tocmai era cazul să procedeze invers.   

De ceva timp uzata lui soţie stătea calmă în cadrul uşii, în bătaia directă a pistolului ce încremenise parcă în mâna lui dură.

Ar fi fost bucuros să vadă pe oricine, numai nu pe ea… dar intuind şansa,  imediat se conformă întinzându-i provocator pistolul: 

- O! Ai picat foarte bine. Na! Trage! Se adresă el cu brutalitatea caracteristică.

- Nu pentru asta am venit, răspunse ea foarte calmă. Mai calmă ca niciodată.

- Nu-mi cere, n-am bani!

- Tu mi-ai trimis aceste hârtii?

- Acesta-i contractul de căsătorie. Îl perfectăm ca să divorţăm fără prea mare bătaie de cap. Avocatul m-a sfătuit…

- Atunci trage… de ce nu tragi, că m-am plictisit să-l tot văd îndreptat spre mine… trage!

- Ţii la mine, de nu vrei să mă laşi liber?

- La fiul tău ţin mai mult!

- Dar cum crezi, el ţine la tine?

- E problema lui… nu pentru dânsul am venit, ci pentru a elucida anumite…

- Vreau să divorţăm. M-am săturat să te întreţin, mă sufoc de capriciile tale.

- Dacă ai observat, te evit, te vizitez rar de tot... Ne-am separat de mult, ai casa ta, faci ce-ţi place, nu-ţi cer nimic decât să…

- N-ai nici un drept să-mi ceri ceva!

- Şi tu de ce-mi ceri să trag în tine?

- Să văd cât de tare mă urăşti!

- Încă nu te-ai convins?

- Atunci de ce nu tragi? Te temi?

- De cine? De tine?

- Na! Ţine-l! Sunt în temă… ştiu că faci antrenamente de tragere!… Cunosc toate mişcările tale… deşi, de mult nu mă mai interesează.

- Foarte bine! Chiar mă bucur că ţi-ai pierdut interesul... Reţine! Spionii tăi mă mai filează încă!  

- Mi s-a spus că ocheşti în copiile portretului meu de sar ţăndări. Şi se întoarse spre portretul lui atârnat pe peretele din spatele biroului la care îşi petrecea marea parte a zilei. Pozase unui tânăr fără prea mult talent, dar care reuşise să-i redea starea psihică ce exhiba grandoarea maladivă a unui invincibil.

- Ţintesc bine, fii sigur, nu prea mai nimeresc pe lângă!

- Mi-au raportat.  

- Atunci ar fi cazul să te temi, nu să-mi pui pistolul în mâin­i.

-De tine? De tine să mă tem? Eu te nimicesc cu privirea, nici n-am nevoie de armă pentru aşa ceva!

- Nu pot pricepe de ce mă provoci? Am venit absolut  cu alt scop. Din tot tămbălăul ăsta, cel mai mult are de suferit fiul nostru… Iată de ce consider că este prematur să vorbim despre divorţ. Ştiu că ai pe cineva.  Te-am şi văzut. Fii fericit! Dar fă-o aşa ca să nu afle, scuteşte-l, te rog.

- Cât ai să te mai ascunzi în spatele lui? 

Nu-l mai auzea. Revedea în memorie clipele de fericire când la club, ochea şi nimerea în portretul lui. Privindu-l cu ochii mijiţi şi-l imagina viu, şi-l imagina cum se roagă să-l ierte, să nu-l omoare. Halucinând, îl auzea cum îşi negociază restul zilelor căzut în genunchi.

Savura răceala trăgaciului până când acela se înfierbânta de la degetul arătător ce nu mai tremura şi care era gata să-i dicteze fatidica clipă. Fără vreo şansă de evadare. Cedând nervos, apăsa trăgaciul. Retrăia clipa victoriei efemere de fiecare dată tot mai intens, până îşi revenea din delir.

Delira?

De ce?

Chiar n-ar fi în stare să tragă în el, chiar n-are suficient curaj să tragă în original, nu în copia portretului dusă la club pentru a se debarasa de numeroasele ei complexe, de frica tiranului cu pistolul în mână.

De ce să nu-i demonstreze succesele obţinute în atingerea ţintei?

Sunt remarcabile. Ura o ajută să nimerească ţinta fără să ochească. Trage intuitiv. Mai ales de când l-a văzut cu o altă femeie, ura n-o mai părăseşte, are motive serioase să şi-o consume trăgând în el, apoi în femeia de lângă dânsul. N-are poza ei, din păcate. Dar de atunci trage numai în zece, să-l distrugă pe plan energetic, la fel cum a distrus-o pe dânsa pe plan moral. A demoralizat-o că nici un psiholog nu mai este în stare s-o readucă la normalitate. Doar verva tragerilor o mai calmează. Relativ. Până la următorul acces.

Ura acumulată se risipea cu fiecare glonţ nimerit în ţintă, ţinta fiind capul lui chel. La fel de mult se bucura când nimerea în ochii pe care niciodată nu i-a suferit şi care întotdeauna au emanat o perfidie persistentă. Trăgând se răzbuna, se relaxa.

Are ţinta vie în faţă. Ocheşte pe bune, ţinând strâns pistolul în ambele mâni…  Şi?

 „Dar dacă… în realitate… atunci ce?

Nu va mai suferi?”

„Când el nu va mai fi, nu va mai suferi!” Ca să vezi la ce ajunsese ea în dificilul proces de calmare şi atenuare a stării de nervozitate.

O va face!

Pentru sine!

Pentru a-şi demonstra fermitatea! Sie-şi. Are nevoie de mână tare, simte că deja-i capabilă să tragă.

Privindu-l, compara grandoarea portretului raportat la original: o mutră buhăită şi rea, insuportabil de rea. Cum de mai poate privi în direcţia lui. I se face silă. Multă silă.

Îl desluşeşte ca prin ceaţă, nu-l vede clar. Dar nu avea intenţia să-l examineze, îi era greaţă de pocitura aia înroşită de beţie. 

Ce ar fi să-l sperie cu un glonte găurind fruntea celui din portret? Să sară cioburile tocmai pe birou, unde acum câteva minute îşi curăţa în linişte pistolul… 

- Na, trage!

Nu răspunse la provocare. Nu era o provocare ci o simplă repetare… mintea ei revenită din ceaţa ce încă nu reuşise să se resoarbă pe deplin, ochii ei tulburi… privirea înţepenită, degetul încremenit pe trăgaciul dătător de libertate. Oare ce mai putea gândi în acele clipe de indecizie mixată cu greaţă şi ură?

- De ce mă provoci? Întrebarea răsună fără vlagă.  Se simţea într-adevăr vlăguită, doar întrebarea lui: te temi?, o revigoră.   

De ce se teme? De provocarea lui?

El insista.

- Ţi-i frică? 

De ce să-i fie frică? A uitat ce-i frica, poate un sentiment de ruşine faţă de fiul lor… El ce va zice? Ce vor zice prietenii? Asta o preocupa mult mai mult decât frica pe care instantaneu şi-o consumase, n-o mai simţea.

Răsună o împuşcătură şi scrumiera de pe masă sări în cioburi mărunte. Tresări. Nici ea nu se aşteptase.  

Privind aşchiile, căzu pe gânduri. A fost trezită la realitate de fraza lui insistentă: Ori tragi, ori trag! Eu niciodată nu clachez! S-o ştii! Te avertizez!

Ezită. Se speriase, dar nu se trădă. Pe moment.

Apoi simţi cum frica, emanată prin toţi porii, o sesiza şi el. Altfel n-ar mai fi insistat cu provocările lui.

Simte cum nu-şi mai stăpâneşte masca, cum se trădează. Cu fiece clipă tot mai mult se trădează. Cu greu îşi mai camuflează emoţiile, ura este gata-gata să răbufnească… şi dac-o scapă de sub control, nimeni nu va mai fi în stare să-i smulgă pistolul. Trebuie doar să-l apuce cu ambele mâini, aşa cum făcuse de atâtea ori la antrenamente, când se concentra fixând pe o linie capătul ţevii şi portretul. N-o deranja nimeni, trăgea, nimerindu-l în ochi, nas, frunte. Rar de tot rata. Riguroasă fiind, îşi considera drept ratare chiar şi vena jugulară. În realitate un astfel de glonţ ar provoca un deces subit, dar şi un havuz cu sânge. Nu dorea să-i simtă sângele cald… Asta nu şi-o dorea.

Prea departe era cu gândurile când el, continuând să-i tortureze psihicul,  pronunţă: slabo?!

- Ba deloc.

- Ai ochit bine! Drept în frunte! Râse el satisfăcut. Bravo! Şi următorul glonţ?

- Insişti?

- Chiar ţi-ar plăcea să mă vezi cu capul zdrobit?

- Te temi? Acum când ţin pistolul cu ambele mâini? Recunoaşte!

- Nu. Şi niciodată n-am să mă tem, fiindcă n-ai avut şi nici n-ai curajul s-o faci. Nu - fiindcă ai nevoie de mine şi suporţi aceste înjosiri pentru că depinzi de mine! Pentru a trage, trebuie să ai nu doar curaj, ci şi…

Glonţul ieşi fulgerător prin occipital şi, continuându-şi traiectoria, se înfipse în rama portretului din spatele biroului, împroşcându-l cu masa gelatinoasă a creierului. 

Degetul ei nu mai rezistă fierbinţelii acumulate în trăgaci şi apăsă. Fără să tremure. Fără să ezite. Fără să ochească îl nimeri în mijlocul frunţii. Antrenamentele şi-au avut rostul lor.  

Regrete?

N-avea de unde.

Uşurare?

Desigur.

Şi o eliberare. Şi o epuizare totală care o doborî. Şi bucuria că nu-i mai sunt testate rezistenţa şi stăpânirea de sine.

Trase cu sânge rece. Trase fără să se gândească la consecinţe. Consecinţele aveau să fie grave… dar ele abia urmau şi pentru moment n-aveau cum să-i roadă subconştientul.

Dac-ar fi ştiut el că parazitismul îşi are legile lui ce trebuie riguros respectate... n-ar fi parazitat-o energetic, căci un adevărat parazit niciodată nu-şi omoară gazda, el profită de ea, pentru că anume asta-i menirea lui.