Fără angajamente, fără etică

Un proiect recent prezentat (1-10 aprilie) la Galeria Posibilă din Bucureşti – Found Footage, finanţat de European Cultural Fundation, şi realizat de curatorul Ştefan Rusu sub „umbrela” Centrului pentru arta contemporană din Chişinău – are datele chestionării statutului artei contemporane ca fenomen social. La baza acestei expuneri, prezentate iniţial la Chişinău, şi care va urma încă un traseu prin alte spaţii expoziţionale, a stat un workshop desfăşurat între 9-25 septembrie 2007, la sediul [ksak] din Chişinău.

Punctul de pornire de la care trebuiau să înceapă „investigaţiile” artiştii selectaţi – din Moldova, România şi Serbia, toate foste ţări comuniste, dar cu un trecut recent distinct, particular – era materialul cinematic şi documentar din „era socialismului multilateral dezvoltat”. Procedeul propus spre investigare este unul destul de cunoscut în sfera filmului experimental, şi a „apropriation art”-ei: dintr-o anume perspectivă (stabilită dinainte) se adună un material vizual şi, prin decupaje care ţin de montaj şi idee, se asamblează un nou discurs narativ-vizual. Interesant de consemnat este că poziţia „noului” artist poate fi una retroactivă, aducând în prim-plan idei şi planuri care, în operele iniţiale, erau simple inserturi sau secvenţe de grad secund, dar nu numai. În cazul proiectului de la Chişinău s-a propus regândirea experienţei totalitare, a puterii vs. individ, a propagandei vs. libertate individuală. Artişti atipici precum Martin Arnold sau Joseph Cornell, Craig Baldwin sau Bill Morrisson au „procesat” la vremea lor astfel de experimente, au lucrat cu un material pre-existent, l-au „returnat” şi „refabricat” – astfel încât rezultatele obţinute i-au proiectat într-o constelaţie a creatorilor de noi forme şi direcţii atât ideologice, cât şi estetice. Dar asta a fost într-o altă epocă.

Se ştie, propaganda vizuală a avut un rol imens în spaţiul public ex-sovietic (Lenin însuşi a pledat pentru propaganda vizuală, de aici uriaşa propensiune a cinema-ului din epoca NEP-ului), şi a jucat un rol de catalizator pentru crearea/forjarea „omului nou”; acesta era mobilul prin care se transmiteau comunităţii informaţiile, dar şi gradul necesar de divertisment, de gândire. Prin grila propagandei s-a epurat şi filtrat accesul la artă; propaganda „ştia” cel mai bine ce anume e necesar cetăţeanului, şi ce anume trebuie ţinut mai departe. Bunăoară, romanele poliţiste erau acceptate şi ecranizate, la mare căutare era The Hound of the Baskervilles („Câinele din Baskervilles”), dar şi întreaga serie de romane semnate de legendarul grafoman Arthur Conan Doyle. Sau, în cazul moldovenilor din RSS Moldovenească, mai ales după 1964-1965, se accepta „apetitul” pentru folclor, dar nu pentru versiunea lui „reacţionară”, insondabilă, abisală, ci pentru felia pervertită a acestuia – cultura adusă zgomotos pe scenă şi „şamponată”. Veaceslav Druţă este unul dintre artiştii actuali care lucrează cu acest material de multă vreme. E drept că Druţă sondează partea brută, „inexprimabilă” a sufletului ţărănesc, şi tocmai de aceea – prin contrast – „reciclarea” materialelor TV-difuzate devine un prilej de deriziune şi distanţare. Apele se separă. De aici împărţirea ecranului în două „ferestre” vecine, căci rularea în paralel a două materiale distincte face să iasă la suprafaţă tensiunea care se creează între entităţi diferite, iar scurtcircuitarea se face în ochii şi mintea privitorului.