Arma cu amortizor a Puterii. Condiţia presei în Rusia (Interviu cu Oleg Panfilov, directorul Centrului pentru Jurnalism în situaţii extreme, Moscova)

Vasile Botnaru: Deşi face parte din categoria etnicilor ruşi născuţi în zonele periferice ale fostului imperiu sovietic (1957, Tadjikistan), Oleg Panfilov este un oponent notoriu al Kremlinului în probleme de libertate de expresie şi nu numai. Centrul pentru Jurnalism în situaţii extreme, pe care l-a fondat iniţial ca o instituţie chemată să le poarte de grijă „reporterilor de război”, şi-a câştigat în timp o reputaţie similară cu cea a unei prestigioase organizaţii internaţionale –  „Reporteri fără frontiere”. Însă Centrul pentru Jurnalism a câştigat şi în mobilitate, în viteza de reacţie şi în relevanţa expertizelor pe care le face.

Oleg Panfilov are studii pedagogice în domeniul artelor. Cariera de jurnalist a început-o în anul 1974 la televiziunea din Tadjikistan, după care a practicat meseria la diverse instituţii de presă din fosta URSS şi din străinătate. În anul 2000, a inaugurat la Radio Svoboda emisiunea Vlasti i pressa (Puterea şi presa). Prin urmare, este în măsură să vorbească despre starea presei din Rusia şi din celelalte foste republici sovietice.

Comentând expulzarea din Rusia a jurnalistei de la New Times Natalia Morari, Panfilov a inclus acest incident în seria de hărţuieli şi atacuri făţişe, ce probează ura funciară a puterii faţă de jurnalişti, mai bine zis faţă de acei care refuză să se înregimenteze în „plutonul de propagandişti”. L-am întrebat pe Oleg Panfilov de ce Kremlinului nu-i pasă, câtuşi de puţin, de proasta reputaţie cu care s-a ales de pe urma acestui incident chiar înainte de rocada Putin-Medvedev.

 Oleg Panfilov: Atunci când vorbim despre Putere, ar trebui să avem în vedere nişte politicieni care au o ascendenţă, o şcolarizare firească, astfel încât aceştia să adopte un comportament de profesionişti. Oamenii care au ajuns astăzi la putere în Rusia, cea mai mare parte dintre ei, nu sunt însă profesionişti. Ei sunt veniţi din serviciile secrete. Or serviciile secrete se conduc de un singur principiu – şeful este cel care decide. În Rusia, nu a rămas nici urmă de politici publice. Nu avem pluralism de opinie, politicienii şi politologii vorbesc la unison, diversitatea şi libertatea de gândire lipsesc cu desăvârşire.

 V. B.: Pornind de la aceste premise, se poate spune oare că întreg jurnalismul din Rusia este unul practicat în condiţii extreme?

O. P.: Jurnalismul din Rusia de mult cade sub incidenţa Centrului nostru. E o „poveste” care a început în urmă cu 8 ani. Nu putem vorbi despre toţi jurnaliştii, întrucât cea mai mare parte a acestei tagme, o spun cu mare regret, face propagandă. Jurnaliştii care fac mercenariat nu au niciun fel de probleme. Pentru că ei sunt funcţionari de stat. Iată de ce „judecăţile” lor despre libertatea de expresie îmi trezesc zâmbetul. Ei nu revendică nişte condiţii de libertate, pentru că şefii lor imediat îi vor înlocui cu alţi executori. Actualmente, jurnalismul care se opune este cel care îşi asumă condiţiile extreme. Jurnalismul din Moscova a fost mereu unul suficient de „ghiftuit”. Dacă pe timpul guvernării lui Boris Elţîn se mai opunea, în mare parte graţie ambasadelor străine şi filialelor de la Moscova a unor fundaţii internaţionale, astăzi, jurnalismul moscovit este aşezat cuminte în rafturi, asemenea unor cărţi în bibliotecă, ştiind care îi este „lungul nasului”. Activitatea jurnalistică adevărată o găsim mai curând în provincie.

V. B.: Fosta Europă Răsăriteană punea mari speranţe în companiile occidentale care urmau să-i arunce „colacul de salvare”. „Capitalistul” din Occident trebuia să vină cu bani ca să-i scoată din şerbie pe jurnalişti, să le dea libertate. Între timp s-a arătat reversul medaliei – cenzura banului.  Cum stau lucrurile în Rusia din această perspectivă?

O. P.: Peste tot e la fel. Organizaţia noastră se ocupă de monitorizarea stării de lucruri nu doar în Rusia, ci pe întreg teritoriul fostei URSS. Mereu repet că nu este înţelept să se dea bani pentru deschiderea unor ziare, unor companii de radio şi de televiziune. Decât poate un prim-ajutor, după care jurnaliştii ar trebui să înveţe a pilota în regim autonom. E ca şi parabola cu peştele şi undiţa. Jurnaliştilor din spaţiul postsovietic, mai întâi, ar fi trebuit să li se explice foarte clar ce-i libertatea de expresie. Ei urmau să înveţe că, dacă nu respecţi legile, dacă nu le aplici, dacă nu-ţi aperi propriile drepturi, dacă nu le aperi pe ale colegilor, dacă nu te solidarizezi cu alţii, atunci nu are cum să existe un jurnalism veritabil şi modern.

V. B.: Apropo, cum ai defini dumneata „jurnalismul modern”?

O. P.: Chiar dacă nu sunt un manager de presă, îmi permit să constat faptul că jurnaliştii din spaţiul postsovietic, eventual, o mare parte a acestora, din păcate, nu au conştientizat încă faptul că, spre deosebire de jurnalismul din URSS, jurnalismul modern are misiunea să livreze informaţii. Am avut recent ocazia să stau de vorbă cu un jurnalist de origine finlandeză, care s-a stabilit în Suedia. În cadrul emisiunii mele de la Radio Svoboda, mi-am propus să discut tocmai despre trăsăturile jurnalismului modern. L-am întrebat ce înseamnă pentru jurnaliştii suedezi Legea presei, adoptată la ei în anul 1766, adică în urmă cu mai bine de 200 de ani. Şi am ajuns la concluzia că pentru un suedez libertatea de expresie înseamnă libertatea de a obţine informaţii, iar pentru un jurnalist din spaţiul postsovietic libertatea de expresie înseamnă libertatea… de a spune tot ce doreşti. E un decalaj substanţial. Un jurnalism modern îi ajută pe oameni să ştie în ce lume trăiesc, oferindu-le informaţii autentice. Nimic mai mult. Dar, din păcate, tradiţiile jurnalismului sovietic sunt foarte rezistente şi mulţi jurnalişti continuă să creadă că a face jurnalism înseamnă să scrii „frumos”, să scoţi în faţă propria părere. Această viziune eronată ne afectează pe toţi.

V. B.: Veţi fi de acord, probabil, că jurnaliştii din Rusia mai au de susţinut un test suplimentar – evaluarea riscurilor generate de naţionalismul şi şovinismul rus, care sunt în ofensivă, judecând după relatările pe care le vedem la televizor. Cum credeţi, este şi aceasta o condiţie extremă?

O. P.: Din păcate, jurnaliştii nu s-au autosesizat. Dimpotrivă, spre regretul nostru, foarte frecvent mass-media, mai cu seamă anumite ziare, sunt purtătoare de xenofobie. Centrul SOVA, care este una dintre cele mai impunătoare organizaţii preocupate de problemele xenofobiei şi de limbajul urii în mass-media, dă publicităţii liste cu ziare în care sunt publicate articole ce conţin probe de xenofobie. Acolo figurează, bunăoară, ziarele cele mai populare din Rusia, Moskovsky komsomoleţ şi Komsomolskaya pravda, care au tiraje de milioane de exemplare. Din păcate, avem de a face cu o tălmăcire cam stranie a libertăţii de expresie. Pe de altă parte, aş spune că puterea, în mare, sprijină stările de spirit xenofobe. Dacă puterea ar trata cu seriozitate problema xenofobiei, atunci nu ar ezita să aplice legea. Or, în Codul Penal există suficiente norme care ar face posibilă penalizarea acţiunilor de incitare a urii interetnice. Suntem însă martorii unei toleranţe de-a dreptul iresponsabile. Chiar dacă episodic sunt sancţionate nişte publicaţii ultrareacţionare, care practic nu au niciun impact în societate. Adică nişte gazetuţe editate de nişte oameni dezaxaţi. În realitate însă, puterea nu ia în serios fenomenul.

V. B.: Ce părere aveţi despre „condiţiile extreme” ale jurnalismului din Moldova, unde oamenii de presă, de regulă, sunt divizaţi de baricada numită „conflictul transnistrean”?

O. P.: Tocmai am revenit din Transnistria, unde, apropo, am ajuns cu mari dificultăţi, după ce am aşteptat mai bine de trei ore la un punct de control transnistrean. În cele din urmă, am reuşit să comunic cu oameni din Transnistria, dar momentul relevant a fost o vizită în raionul Dubăsari, într-o localitate controlată de autorităţi subordonate Chişinăului. Am aflat mai multe lucruri concludente. În primul rând că în Transnistria nu toţi jurnaliştii stau ciucure în jurul lui Smirnov, acordându-i sprijin necondiţionat. De ce? Un fel de explicaţii le oferă piaţa agricolă. Acolo am văzut că legumele sunt doar ceva mai ieftine decât la Moscova. Eu nu-mi imaginez cum pot să-şi permită oamenii din Transnistria, care au un salariu mediu de 50-60 de dolari, să cumpere legume atât de scumpe. În aceste condiţii, parte din jurnaliştii transnistrieni îşi revizuiesc opţiunile şi renunţă la propaganda deşănţată. Pe de altă parte, m-a frapat lipsa unei politici informaţionale coerente pe care ar fi trebuit să o promoveze autorităţile din Republica Moldova. Ce altă concluzie aş putea să trag atunci când oamenii din Dubăsari îmi spun că ei au fost daţi uitării şi că despre problemele lor televiziunea publică de la Chişinău vorbeşte o dată la patru săptămâni, şi că ei se văd siliţi să urmărească televiziunea „Sheriff” şi canalele ruseşti, pentru că alte surse de informare pur şi simplu nu există. Mi se pare că este o situaţie cel puţin bizară. Nu am nicio îndoială că dacă autorităţile moldovene s-ar apuca să recupereze teren, din acest punct de vedere, ar face doar propagandă, în loc să-i lase pe oameni, pe jurnalişti, să facă asta aşa cum ştiu ei mai bine. Or poveştile pe care le-am auzit în Transnistria sunt strigătoare la cer. Interdicţiile impuse de autorităţile transnistrene pentru populaţia din stânga Nistrului de a participa, bunăoară, la competiţii sportive şi evenimente culturale pe malul drept al Nistrului reprezintă un baraj ce nu poate aduce nimic bun. Transnistria se autoizolează. Am impresia că, la fel ca în cazul altor conflicte, exceptând poate situaţia din Abhazia, unde ambele părţi sunt foarte active, lipseşte ceea ce în limbajul politologic s-ar numi acoperirea informaţională. Şi este o stare de lucruri contraproductivă. Or, pe malul stâng al Nistrului trăiesc oameni cu preocupări cotidiene, şi nu m-aş încumeta să afirm că ei toţi au încredere în administraţia lui Igor Smirnov.

V. B.: Jurnalismul în situaţii extreme a fost practicat în Balcani, în Karabahul de Munte, în Georgia şi Transnistria. Ce au învăţat jurnaliştii?

O. P.: Din păcate, acea parte a tagmei de jurnalişti care a învăţat ceva – şi nu neapărat în timpul conflictelor din Karabah, Abhazia, Osetia de Sud şi din Transnistria – nu dă tonul. Vorbim despre nişte conflicte care s-au produs pe ultima sută de metri înainte de destrămarea imperiului sovietic. Atunci nu exista decât jurnalism sovietic. Şi oamenii nu aveau de unde să înţeleagă că un jurnalism obiectiv ar fi putut canaliza aceste conflicte în altă albie. Dar atunci se făcea propagandă pe ambele părţi ale baricadei, în consecinţă, conflictele au evoluat pe altă direcţie decât cea dorită de toată lumea implicată. Jurnalismul în situaţii extreme de care ne ocupăm noi a apărut, de fapt, în timpul primului război din Cecenia. Şi atunci când cineva susţine că cecenii sunt acei care au obţinut victoria, eu îi contrazic şi afirm că victoria le aparţine jurnaliştilor, pentru că ei aveau atunci posibilitatea să arate lumii întregi ororile acelui război. Apoi a intrat în scenă Vladimir Putin şi, practic, imediat, în luna august a anului 1999, când a început cel de-al doilea război cecen, a introdus diverse restricţii şi misiunea presei a fost distorsionată. El a restabilit tradiţia sovietică de convocare a redactorilor-şefi pentru discuţii despre esenţa politicilor de stat. Şi aşa a început erodarea premeditată a independenţei jurnaliştilor. Putin şi-a developat opţiunile, atunci când a semnat, în luna septembrie a anului 2000, Doctrina securităţii informaţionale. În acest document, cu un volum de 36 de pagini, noţiunea „libertatea presei” nu era amintită decât de două ori. În schimb, de zeci de ori erau invocate noţiunile „război informaţional”, „armă informaţională”. Acel document a reconstituit fără jenă tradiţiile propagandei sovietice. Au urmat acţiunile concrete. I s-a pus căpăstru – folosesc o expresie populară – postului de televiziune NTV, ultimei televiziuni cu adevărat libere. Astăzi, în Rusia, funcţionează şase canale de televiziune naţionale controlate în totalitate de stat. Şi pentru că în Rusia, la fel ca în toate ţările din spaţiul postsovietic, televiziunea este sursa cea mai importantă de informare (în cazul Federaţiei Ruse ar fi vorba, după opinia mea, de o cotă de 94-95 % din populaţie), autorităţile şi-au dat seama că nu e nevoie să fie închise ziare sau să fie constrânşi jurnaliştii – mă rog, poate doar cei mai îndărătnici. Este suficient să controlezi posturile de televiziune. La fel cum bolşevicii pe timpuri au avut grijă să pună mâna pe poştă, telegraf şi gară – trei puncte nevralgice care imobilizează întreaga ţară, tot aşa se procedează astăzi pe teritoriul fostei URSS cu televiziunea publică, a cărei aservire te pune „la adăpost”.

V. B.: A deţine controlul presupune, aparent, nu doar perpetuarea propagandei, dar şi diluarea acesteia cu tot felul de show-uri?

O. P.: Şi una, şi alta. Noi am realizat pe parcursul a doi ani o cercetare privind campaniile preelectorale. Am ţinut să măsurăm durata apariţiilor la televizor a tuturor candidaţilor. Înainte să organizăm cercetarea, toată lumea îşi dădea seama că propaganda a luat proporţii uriaşe. Dar când am cronometrat toate buletinele de ştiri de la toate canalele de televiziune în prime-time, adică în orele de maximă audienţă, de la 18.00 până la miezul nopţii, rezultatele ne-au lăsat mască. În luna martie a anului 2006, în medie, 93 la sută din volumul total al informaţiilor politice în buletinele de ştiri ale posturilor ruseşti de televiziune erau alocate pentru Putin, pentru Guvern şi pentru partidul Edinaia Ro­ssia (Rusia Unită). Peste un an, în octombrie 2007, am continuat cercetarea, adică exact cu o lună înainte de începerea campaniei pentru alegerile în Duma de Stat. Nivelul propagandei a crescut până la 95 la sută. Iar atunci când a fost declanşată campania pentru alegerea preşedintelui, situaţia a devenit pur şi simplu fantastică. Până la 60% din întregul volum de emisiuni informaţionale erau consacrate exclusiv lui Dmitri Medvedev. Aceste date desfiinţează orice pretenţii cu privire la o campanie preelectorală obiectivă. Iată de ce organizaţiile internaţionale au refuzat să trimită observatori în Rusia. Deci, avem propagandă făţişă, care nu lasă la voia întâmplării niciun segment informaţional, iar pe de altă parte, vedem invazia show-urilor, a programelor muzicale, a umoriştilor de prost gust etc. Pe scurt, o bună parte din procedeele aplicate în Uniunea Sovietică sunt reanimate bine-merci.

V. B.: De cealaltă parte a sticlei, oamenii realizează că sunt, de fapt, nişte cobai?

O. P.: Foarte puţine persoane îşi dau seama de asta. Atunci când experţi şi jurnalişti din Occident mă întreabă dacă în Rusia există libertate de expresie, eu le spun că există. De bună seamă. Numai că una deosebită de cea încetăţenită în ţările democratice. Şi situaţia este aproximativ la fel în toate zonele postsovietice. În Occident, libertatea de expresie înseamnă gradul de executare a legilor. Iar în spaţiul ex-sovietic această noţiune este marcată de percepţii strict individuale. Dacă o persoană vrea cu tot dinadinsul să găsească nişte informaţii, ea le va găsi fără îndoială, apelând, să zicem, la Internet, la Radio Liberty, BBC, Euronews. Pe când oamenii care nu au nevoie de informaţii, nu-şi vor complica existenţa niciodată, depunând eforturi suplimentare. Vorbind în parametri sociologici, în cazul Rusiei nivelul libertăţii de expresie îl reprezintă, de fapt, numărul de voturi date pentru partidele de orientare liberală. Adică 4-5 la sută. Acesta ar fi cuantumul libertăţii de expresie. Este vorba despre persoanele care ascultă, să zicem, postul de radio Eho Moskvi, care navighează pe Internet în căutarea unor informaţii politice de alternativă, care citesc ziare liberale. Dar aceşti oameni sunt foarte puţini şi de aici rezultă a doua întrebare: cât va mai dura această stare de lucruri? Atunci când puterea îşi dă seama că ajută electoratul liberal să se pună pe picioare, ea începe să acrediteze ideea constrângerilor şi a interdicţiilor. Până acum Internetul nu deranja pe nimeni în Rusia. Eu făceam poante şi spuneam mereu că până când toţi deputaţii vor învăţa să utilizeze computerul, Internetul este în afara pericolului. Iată că am ajuns la situaţia că toţi deputaţii ştiu deja să navigheze pe Internet. Şi au descoperit că este un spaţiu care nu poate fi controlat.

Astăzi, în fiecare zi pe Internetul rusesc apar câte 100 de bloguri noi. Internetul este fieful studenţilor şi al tineretului în general. Şi asta îi descumpăneşte pe cinovnici. Pentru că ei sunt obişnuiţi cu stilul sovietic, când au putut controla situaţia graţie cortinei de fier, adică îngrădind libera circulaţie a informaţiilor. Vedeţi, Uniunea Sovietică moare foarte greu.

 V. B.: Ce şanse au oamenii care speră să apuce vremuri de democraţie veritabilă în Rusia? Valeria Novodvorskaya, bunăoară, va ajunge oare să vadă o creştere importantă a cotei de audienţă a partidelor liberale?

O. P.: Mi-aş dori ca ea să mai trăiască încă 20-30 de ani, pentru că mai devreme nu cred că se poate întâmpla acest lucru. Eu cred că ar trebui să iasă din scenă o generaţie, sau poate chiar două generaţii de oameni care au făcut studii în perioada sovietică. Mai exact, vreau ca aceşti oameni să nu mai exercite nicio influenţă asupra societăţii. Fireşte că nu vorbesc despre toţi. Există persoane care la o vârstă destul de înaintată au convingeri democratice şi liberale. Dar cea mai mare parte este tributară mentalităţii sovietice, care împiedică foarte mult dezvoltarea. Vă dau un exemplu foarte concludent, după opinia mea: componenţa guvernului din Georgia, din punctul de vedere al vârstei. Comparaţi-o cu guvernul de la Chişinău. Când am văzut la televizor persoane care au peste 50 ori 60 de ani, mi-am amintit imediat de cabinetul de la Tbilisi, în care cel mai în vârstă ministru are 36 de ani. Iată de ce Georgia a reuşit să iasă rapid în faţă. A intrat în pâine o nouă generaţie. Oameni tineri care nu au experienţă de „aparatcici” şi nu au timp de pierdut pentru intrigi de curte şi bârfe.

V. B.: În spaţiul postsovietic, modelul Putin pare să aibă tot mai multă priză. Iar Georgia şi Ucraina par mai curând nişte excepţii în jurul cărora nu s-au adunat încă prea mulţi. Sau nu am dreptate?

O. P.: Trebuie să ţinem cont de faptul că puterea lui Putin este una imperială, fără tăgadă, care face posibilă înflorirea naţionalismului şi a xenofobiei. Ceea ce nu rămâne fără urmări. În spaţiul postsovietic există persoane care sunt convinse că modelul Putin este foarte bun, pentru că totul este ţinut în frâu. Dar, pe de altă parte, atunci când Kîrgîzstanul şi Tadjikistanul primesc câte 400 de sicrie anual, cu trupuri ale unor cetăţeni omorâţi de naţionaliştii şi fasciştii din Rusia, cred că fanii lui Putin de la ei îşi schimbă părerea. Există încă o generaţie de oameni care s-au simţit mai confortabil în Uniunea Sovietică. Or, pentru aceştia Rusia este un pol firesc de atracţie. În cele din urmă însă, treptat, oamenii se îndepărtează, sau mai curând conştientizează faptul că îşi au propria ţară şi ar trebui să o zidească pe cont propriu. Acest lucru încerc să îl explic şi jurnaliştilor care, adesea, nu fac decât să se plângă, sperând că vor atrage atenţia unor organizaţii internaţionale asupra nedreptăţilor ce li se întâmplă. Mă doare sufletul să vad cât de neputincioasă poate fi breasla noastră. Să vă mai dau un exemplu. Când am consemnat un an de la moartea Anei Politkovskaya, la Moscova s-au adunat 150 de jurnalişti, ori poate şi mai puţini. În timp ce la Paris, la un miting de comemorare, veniseră 6 mii de persoane. În provincia spaniolă Catalonia au fost traduse, în limba catalonă, patru cărţi scrise de Ana Politkovskaya. Pe când în Rusia au fost tipărite numai două. Este un fapt relevant, care ne scuteşte de alte comentarii.