Cărţi şi scriitori (V) (Participă: Ioan Buduca, Vladimir Beşleagă, Andrei Ungureanu)

1. Despre un scriitor bun se crede că este şi un împătimit cititor. Dintre cărţile pe care le-aţi citit, pe care aţi fi dorit să o fi scris chiar Dvs.?

2. Ce carte v-a declanşat apetitul pentru scris, ce autor v-a învăţat să scrieţi?

3. Care este personajul Dvs. preferat?

4. Obişnuiţi să citiţi prietenilor fragmente din cartea la care lucraţi, pentru a le cunoaşte părerea  şi a vă verifica într-un fel? Sau preferaţi să nu vă devoalaţi proiectele de creaţie în timp ce lucraţi asupra lor? Aveţi un cititor privilegiat de ale cărui opinii ţineţi cont?

5. Ce carte v-a scandalizat în ultimul timp? Există, după opinia Dvs., cărţi „periculoase”, cărţi „dăunătoare”, cărţi care ar trebui interzise?

6. Aţi folosit vreodată o carte ca suport pentru o ceaşcă sau un ibric? Obişnuiţi să îndoiţi filele la lectură sau folosiţi, în mod obligatoriu, semne de carte?

7. Vi s-a întâmplat să citiţi o carte pe calculator? Aţi cumpărat vreodată un audiobook?

8. Ce are de câştigat sau de pierdut la ecranizare o carte, un autor?

9. Vă imaginaţi cititorul pentru care scrieţi? Vă influenţează gustul publicului?

10. Numiţi „cartea anului” în literatura română în 2007.

11. Ce i se poate ierta unui autor de literatură şi ce nu i se poate trece cu vederea sub nici o formă?

12. Premiul Nobel pentru literatură în 2007 i-a fost atribuit lui Doris Lessing. Care ar fi fost favoritul Dvs.?

Încheiem în acest număr ancheta „Cărţi şi scriitori”, publicând ultimele texte primite la redacţie. Mulţumim tuturor colegilor care au răspuns invitaţiei noastre şi sperăm să fie la fel de receptivi şi cu ocazia viitoarelor dezbateri ale Contrafortului. (v.g.)

Ioan Buduca

1. „Fizica nemuririi”, de Frank J. Tipler, disponibilă, în româneşte, în ediţia din 2007 de la Editura Tehnică. O carte în care religiosul şi ştiinţificul sînt, în fine, doar feţele aceleiaşi vieţi. Da, e o carte despre viaţă, ba chiar despre Viaţă. Am început să citesc, din 1970, mai sistematic, într-o lume în care religia şi ştiinţa se condamnau una pe alta la… moarte civilă. N-am putut suporta niciodată acest terorism intelectual.

2. De învăţat aş vrea să pot învăţa, de la Cioran, scrisul cunoaşterii de sine prin scris. Din păcate, şansele acestei re-modelări mentale scad pe măsură ce văd tot mai clar puşcăria mentală în care mă aflu, fără a fi în stare să sap douăzeci de ani la acelaşi tunel, acela care ar duce într-o puşcărie mult mai largă. M-a preocupat cosmologiul şi cosmogonicul în ultima vreme, vreo douăzeci de ani, de fapt, şi înţeleg, abia acum, că aş vrea să pot evada în lumea, mult mai complexă, a principiului antropic. E cam tîrziu, căci biblioteca acestei lumi e chiar lumea.

3. Fireşte că acela care ar putea ieşi din labirintul cunoaşterii de sine, cu tot cu Minotaurul ce stă în centrul acestui labirint (altfel spus, omul universal, împărăţia din „inima” sa).

4. Conştientizez, cu tot mai mult humor, că sîntem contemporani cu ceasuri diferite. La al meu, acele arată o oră dintr-un secol în care comunicarea se face telepatic. Prin scris, ori prin oralitate, n-am dezlegat misterul comunicării.

5. Biblia. În sensul revelat de René Girard, cine nu găseşte în Biblie nimic scandalos, acela o citeşte doar ca literatură beletristică.

6. Semn de carte ar fi bine să ne fie memoria. Uneori, reuşesc. Şi mă minunez.

7. Sînt un dinozaur al lecturii. Nu pot citi pe computer. Dar pot pagina reviste şi cărţi.

8. Nu ştiu. Depinde de… ecranizator. „Matrix” nu era o carte cînd s-a făcut filmul. Şi, totuşi, pare inspirat din „Fizica nemuririi”. Filmul m-a ajutat să pricep cartea asta.

9. Scriu pentru cititorul care mi-ar fi plăcut să fi fost eu însumi.

10. „Despre idei şi blocaje”, de Horia-Roman Patapievici. Dacă vrem să redevenim responsabili, trebuie să o luăm de la capăt cu înţelegerea mai bună a „afacerii” în care ne aflăm, cultura română. Cartea lui Patapievici, asta din 2007, ne poate fi de mare folos. Dar, apoi, ce folos dacă am rămîne egocentrici în literaturocentrismul nostru?

11. Dacă e de talia lui Nietzsche, i se va ierta orice şi nu i se va trece cu vederea nimic.

12 .…

13. Aroganţa acestor răspunsuri trebuie pusă pe seama personajului pomenit la întrebarea 3.

Vladimir Beşleagă

1. Un scriitor (bun/mare) (se) naşte dintr-un cititor (bun/mare). Chiar dacă e un basm, tot carte se cheamă că este, căci a fost aşternut pe hârtie de o mână de om: „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Mi-aş fi dorit s-o fi scris… eu.

2. Toate cărţile bune, pe care am început să le citesc din fragedă copilărie. O numesc aici doar pe una, într-o excelentă traducere românească: „Serile în sat lângă Dikanka” de Gogol… Îmi deschidea o altă lume, fascinantă şi plină de miracole, faţă de cea anodină în care trăiam eu atunci, după război…

3. Oedip rege.

4. Nu. Nu am.

5. Niciuna.

6. Doamne fereşte! Pe o carte, dacă-mi aparţine, fac note, pe margini, cu pixul; dacă e de împrumut – cu unghia…

7. Am citit „Farmacia lui Platon” de Jack Derrida.

8. Mult. Uneori, totul!

9. Da. Dar cititorul sunt tot… eu!

10. Cum nu pot afirma că aş fi la curent cu tot ce s-a scris şi editat în limba română, de autori români, voi numi din cele ce am avut fericita ocazie să citesc anul trecut, în 2007, două titluri de carte ale unor tineri, mai exact, două romane. 1. „Şşt! Generalul visează”, de Călin Ciobotari, despre care a scris „Contrafort” şi pe care, aflat recent la Iaşi, am obţinut-o şi am citit-o în doar câteva ore. Şi: 2. „7000” de Ghenadie Postolache, ultima sa carte, care m-a impresionat mult şi care denotă un moment important în evoluţia acestui autor, dar şi a noului roman basarabean.

11. Toate slăbiciunile omeneşti, în afară de una care este cea mai odioasă şi care poartă un nume mult prea cunoscut pe la noi: pactizarea cu „diavolul”, cu… Puterea (de ieri, de azi, de mâine şi… dintotdeauna!).

12. Premiul… DINAMITĂ? Nu am nici o preferinţă.

Andrei Ungureanu

1. „Meteorii”, pentru prospecţiunile gemelare pe care le execută cu măiestrie de chirurg maestrul Michel Tournier. Am un frate geamăn şi literatura pare să fie singura fisură care ne desparte. „Meteorii”, pentru mine, au devenit copcile care sudează rana, care refac ruptura noastră embrionară.

2. Am o memorie relativ scurtă în comparaţie cu lungimea zilelor mele: de fapt, scriu de când mă ţin minte. Siluetă minusculă, aplecată ca un ghimel ebraic peste masa prea mare ca să fie cuprinsă mâzgălind caractere neînţelese, speriate parcă de naşterea lor originală şi subită totodată. Asistam la procrearea propriului meu alfabet. Aveam să-l uit aproape imediat, în clasa întâi, când dascălii docili ai sistemului urmau să mi-l înlocuiască cu un scris ordonat, citeţ, caligrafic. Citeam orice, fără discernământ şi puţin probabil ca cititul să fi fost catapulta către lumea literară. Mai degrabă greutatea cu care gura dădea naştere cuvintelor. Neputându-mă baza pe palatul oratoric, căutam un alt mijloc de exprimare. L-am găsit în falangele mâinilor. Găsirea lor a fost cu adevărat o revelaţie pentru mine. În copilărie, petreceam mult timp în compania bunicilor mei. Îmi amintesc de o seară anume când eram cu toţii la masă şi, datorită unei furtuni, s-a produs o pană de curent. Se făcu brusc întuneric şi începusem să plâng. Bunica scosese dintr-un dulăpior o lampă cu gaz şi o aprinse. Deşi întunericul se mai risipi, eu continuam să mă smiorcăi. Atunci se produse ceea ce urma să-mi schimbe viaţa. Bunicul îşi împreunase degetele, şi le înlănţuise într-un dans ciudat, sinuos în jurul flăcării, făcând ca pe tavan să se nască imagini de animale şi păsări: porumbei, lupi, păuni şi lilieci. Şi cu fiecare gest, cu fiecare mişcare apăreau de nicăieri un bestiar de vietăţi tot mai fantastice: balauri cu 10 capete, hidra din Halicarnas şi alte minunăţii. Atunci am tăcut. Revelaţia se produse. Atunci am deprins un alt folos al degetelor, folos care să compenseze muţenia - scrisul. Nu am făcut altceva decât să înlocuiesc tavanul cu hârtia.

3. Nu m-am gândit până acum la o ierarhie a personajelor. Dacă aş alege unul, le-aş supune pe celelalte discriminării. Îndrăznesc să spun totuşi Scufiţa Roşie a lui Charles Perrault. Pentru că nu are un nume propriu, şi oricare din ceilalţi pretendenţi ar putea îmbrăca, din mai multă sau mai puţină vanitate, o scufiţă roşie.

4. Un singur prieten. Dar nu pentru a supune textul criticii. E mai mult o confidenţă. O implicare pasivă în actul creator.

5. Sunt adeptul opiniei liber exprimate. Nu mă văd un judecător al cărţilor. Totuşi, mă irită marea recoltă de p... din textul tipărit. Se confundă tot mai mult sexul cu literatura. Nu e de mirare că există tot mai multe divorţuri. Partenerii conjugali, în loc să se ofere unul altuia, se izolează în toaletă cu câte o carte pe vine, şi dăi!...

6. Da, de mai multe ori, îndeosebi pentru ceştile cu ceai. Rareori folosesc semne de carte propriu-zise. Ca semne pot servi ultima adnotare pe câmpul paginii citite sau o urmă de ceai. Iar atunci când recitesc unele cărţi, nu mă mai surprinde faptul că am impresia că citesc un fragment sau altul pentru prima oară. De fapt, atunci spun că citesc „semnele de carte”.

7. Numai şi numai fragmente de cărţi. E partea binecuvântată a Internetului. Dar văd şi o parte slabă. Trec tot mai rar printr-o librărie cu scopul de a frunzări cărţi, de a descoperi o operă. Există o tendinţă de a schimba acest obicei cu Google. Nu am cumpărat niciodată un audiobook.

8. Nu cred că are de pierdut autorul. Dau un exemplu: Pacientul englez al lui Michael Ondaatje. Pe cât de formidabil romanul, pe atât de dezastruos filmul. Nu cred că ecranizarea filmului l-a făcut mai nefericit pe scriitor.

9. Cine are ochi de văzut, să vadă... Consider că opera îşi va găsi cititorii. Scrierea pentru mine e mai mult o împăcare cu sine decât o împăcare cu lumea.

10. No comment.

11. Nu-mi place să emit reguli pentru alţii. Conştiinţa este singura care îmi poate condamna sau, dimpotrivă, justifica scrierea.