Jakub Żulczyk emite Radio Armagheddon

În cultura contemporană de masă, mai ales în ţările fostului bloc sovietic, există o despărţire tot mai desluşită între cei, mai ales tineri, care se află sub influenţa „moralităţii noi”, şi cei care privesc cu suspiciune afirmarea în societate a postmodernismului, a „dezmăţului”, a „degradării morale”, şi desigur – aspectul cel mai terifiant pentru ei - explozia discursului „naturalist”, „necuviincios” şi dezgustător.

În Varşovia, într-o galerie de artă contemporană, a avut loc o serată literară, în care s-a prezentat cartea unui scriitor tânăr şi „neliniştit”, Jakub Żulczyk. Cartea (sau cărţoiul, căci are peste 500 de pagini) relatează povestea unei trupe de tineri rockeri, care se cheamă, ca şi cartea: Radio Armagheddon1. Membrii formaţiei nu au mai mult de 18 ani şi provin din familii noi îmbogăţite sau înstărite. Băieţii cântă un rock feroce, de fapt, un amalgam greu de calificat într-un gen anume. Concertele lor devin un fenomen incontrolabil. Pe de o parte, trupa e asemeni unei organizaţii teroriste secrete, pe de altă parte, ei devin, dintr-odată, extrem de populari, mai ales în rândul tinerilor. Dar, la un moment dat, totul se prăbuşeşte. Iniţiatorul şi sufletul trupei, Ciprian, dispare fără urmă. „Mai pe scurt”, cum şi-a prezentat cartea însuşi autorul, „e o relatare criminală, un roman tineresc, un instructaj revoluţionar şi, în acelaşi timp, un text uşor postmodernist.”

Editorul îl întrebă pe Żulczyk tot felul de chiţibuşuri legate de roman. De exemplu: „De ce simbolul Radio Armagheddon e un craniu? Nu e oare aceasta o etalare publică, ostentativă, a apartenenţei tale la o „cultură a morţii”?”

Żulczyk i-a răspuns că ori de câte ori aude termenul de „cultură a morţii” se gândeşte imediat la discursul bisericii catolice. Dar definirea lumii, după opinia sa, nu se poate limita la asta. Eroii romanului sunt nişte nihilişti. Ei înţeleg, de exemplu, de ce anumiţi adolescenţi au deschis focul asupra colegilor lor în câteva şcoli americane. (Apropo, romanul Furie de Steven King, a fost extras din vânzare, după ce în rucsacul unui delicvent minor, care şi-a ucis trei colegi de clasă, a fost găsit un exemplar din cartea respectivă.) Eroii săi, explica Żulczyk, comit răul, pentru a simţi ceva veritabil, nu un semifabricat al realităţii, care le este servit, aranjat frumuşel, pe o farfurioară, de societatea contemporană.

El însă crede altfel. Revolta, rebeliunea, aduc cu sine ceva radical frumos, creator. Deşi, de la bun început se ştie că totul e sortit eşecului, precum se întâmplă în cartea lui. Se impune o reevaluare. Se impune un nou fel de a acţiona. E ceva ce permite individului să blasfemieze, să hulească ordinea impusă de alţii. Evident, tinerii în vârstă de 17-18 ani sunt nişte rebeli predeterminaţi. (Nici una dintre aceste idei nu sunt noi, dar să-i dau dreptate lui Żulczyk, el enumeră o serie de autori care, zice el, l-au influenţat profund: J.G. Ballard, Ph.K. Dick, St. King, E. Jelinek, E. Niziurski, P. Heulle etc.)

La un moment dat, editorul nu-şi putea aduce aminte următoarea întrebare şi a cerut ajutorul publicului. L-am întrebat atunci pe Żulczyk, dacă nu e cumva prea „bătrân” pentru a scrie din perspectiva unor tineri de 18 ani. Mi-a răspuns că, dimpotrivă, acum a fost momentul. De-ar fi încercat să scrie romanul mai târziu, nu ar fi reuşit. Mai zicea că avea de împărtăşit prea multe lucruri, de asta a ieşit cartea atât de voluminoasă.

Editorul a revenit întrebându-l de ce eroii au format o trupă rock şi nu una de hip-hop. Żulczyk i-a răspuns că hip-hopul nu are în Polonia o tradiţie bine stabilită.

Iată aşa, parcă-i revoltat, dar de colo, vorbeşte despre bunele tradiţii ale rockului polonez...

Mai târziu, am descoperit că discuţia lor se baza pe un interviu deja publicat. În acel interviu, Żulczyk a trebuit să răspundă până şi la întrebarea despre vârstă, pe care i-am pus-o întâmplător eu. Serata literară era, de fapt, o înscenare, care avea să fie jucată iar şi iar, în mai multe oraşe, unde urmau să se ţină serate literare similare de lansare a cărţii lui Żulczyk.

Când autorul a citit un pasaj din proaspătul său volum – un pasaj cu suficiente înjurături – am avut o şi mai puternică senzaţie că Żulczyk joacă la cacealma. Căci, de fapt, scrisese o carte gândită pentru cumpărătorul tânăr, care, neavând în Polonia contemporană motive de răscoală, inamici de înfruntat, se mulţumeşte cu lectura cărţilor etichetate drept „rebele” şi cu frecventarea festivalurilor de rock alternativ. Radio Armagheddon e pur şi simplu un produs care are o nişă stabilită deja pe piaţa de carte poloneză.

Se prea poate că Żulczyk, ca şi mulţi alţii, stă cu un picior în cercul răzvrătiţilor, iar cu celălalt în economia de piaţă. Pe de o parte, el se opune ordinii capitaliste, iar pe de alta, îşi vinde în această piaţă pe care, probabil, o dispreţuieşte, propriul produs - cartea proaspăt editată.

Şi eu, trebuie să recunosc, am fost unul dintre cumpărătorii ei. Să mă explic. În primul rând, e un suvenir de la prima serată literară, la care am participat fiind aici, în Polonia. (Deşi o carte ca asta ar fi trebuit să fie promovată altfel, cu metode mai de „gherilă”, ştiu eu, la un festival rock, prin intermediul unor vânzători ambulanţi, de exemplu.) În al doilea rând, autorul afirma că în roman, pe lângă tragedie, există şi mult umor fin (într-adevăr, reuşise să facă publicul prezent la întâlnire să râdă de câteva ori). Un alt motiv ce m-a făcut să o cumpăr: cartea este dedicată lui Mirosław Nahacz2 – tânărului scriitor polonez, decedat anul trecut, la o vârstă de doar 24 de ani. Se pare că Nahacz e prototipul lui Ciprian, protagonistul din Radio Armagheddon.

În sfârşit, am luat-o şi dintr-o melancolie a amintirilor. Nu mai am de multă vreme 18 ani...

_____________

1. Radio Armagheddon e a doua carte semnată de Żulczyk. Primul său volum, Răneşte-mă cumva, e un roman de dragoste, personajele principale ale căruia sunt un student repetent de la facultatea de drept şi o fetişcană de 15 ani, dependentă de jocurile electronice.