Discursul patriotic în literatura didactică franceză (1870–2008). Note de lectură pe marginea manualului Histoire / Geschichte. L’Europe et le monde depuis 1945

La sfârşitul secolului al XX-lea, în contextul epocii informaţionale, detaşarea de istoria dogmatizată a devenit o necesitate imperativă¹. Apelul la o abordare critică şi obiectivă a tre­cutului istoric, dorinţa de a depăşi clişeele dogmatice, resentimentele şi invectivele reciproce au estompat anxietatea apăsătoare din sânul naţiunilor germană şi franceză şi au favorizat o colaborare extrem de prodigioasă în domeniul educaţional. Evident, colaborarea pe această dimensiune a fost generată/constrânsă de efortul comun privind edificarea unei Europe unite. Or, o eventuală reconciliere se întemeiază pe o anumită cunoaştere, înţelegere şi respect faţă de viziunile vernaculare asupra istoriei, atât de chinuitoare şi adesea contradictorii în cazul celor două naţiuni.

Astfel, în ianuarie 2003, la Berlin, Parlamentul franco-german al tinerilor, reunit cu ocazia celebrării aniversării a 40-a a tratatului de la Élysée, printre alte hotărâri, a decis elaborarea unui manual comun de istorie. Realizarea proiectului respectiv a devenit posibilă, evident, graţie voinţei politice a celor două state. Conceptul şi conţinutul lucrării au fost aprobate în mai 2004. Comitetul responsabil de realizarea proiectului a definit liniile generale într-un caiet de sarcini formal şi conceptual, încredinţând elaborarea manualului unui tandem editorial franco-german. Ediţia franceză a fost tipărită de Editura Nathan, iar versiunea germană – de Editura Klett². Proiectul prevede editarea în total a trei volume destinate claselor a doua – a zecea sau a unsprezecea (De la democraţia greacă la Revoluţia din 1789), întâi – a douăsprezecea (De la transformările secolului al XIX‑lea până la Al Doilea Război Mondial) şi terminală – a douăsprezecea (Din 1945 până în prezent).

Ambele versiuni ale manualului sunt identice, cuprinzând aceleaşi documente, aceeaşi punere în pagină, acelaşi aparat cartografic, fotografic şi iconografic reînnoit, deoarece fiecare parte s-a inspirat din documentarea celuilalt. Respectarea viziunilor fiecărei părţi în tratarea evenimentelor a favorizat prezentarea unei imagini obiective privind rolul celor două naţiuni în istoria contemporană³. Deşi conţinutul s-a axat în principal pe aspectele/subiectele care unesc cele două ţări/naţiuni (construcţia europeană, diversitatea culturală etc.), partenerii nu ezită să-şi formuleze poziţii critice.

Manualul evocă momentele de reconciliere franco‑germană din perioada postbelică. În tratarea marilor evenimente ale istoriei universale, cele două părţi caută să-şi prezinte fiecare, printr-o optică specifică, propria contribuţie.

În contextul polemicii actuale vizând obiectivitatea tratării procesului istoric, manualul respectiv nu face parte din lucrările acuzate de simpatie faţă de altermondialism, el pledează, pur şi simplu, pentru protejarea diversităţii culturale. Prin misiunea conciliatoare şi prin caracterul său neobligatoriu, spre deosebire de celelalte materiale didactice, aparatul metodic al lucrării apare ca un element secundar, punându-se accent pe sarcina informativă.

Cu toată ţinuta sa impecabilă la capitolele concepţie şi realizare, acest manual păstrează, în mare parte, discursul conservator şi revolut – de exemplu, omite faptul că România a fost, alături de Ţările Baltice, o victimă a Pactului Ribbentrop-Molotov – în ce priveşte tratarea problemelor spaţiului ex-sovietic, imputat atât de categoric, în ultima vreme, manualelor franceze în general.

Retrospective

Deşi adversitatea a fost starea ce a dominat relaţiile dintre germani şi francezi pe parcursul ultimelor două secole, actuala reconciliere nu constituie un fapt în premieră. Tendinţele de conciliere dintre cele două naţiuni s-au născut în mediul societăţii civile, în urma lecţiei lugubre pe care au dat-o războaiele. Or, după proclamarea Republicii a III-a franceze (4 septembrie 1870), şcolii, în special profesorului de istorie îi revenea sarcina de a cultiva aversiunea şi dispreţul faţă de vecinul de peste Rin. Învăţătorul francez constituia elementul forte al noului regim; el trebuia să cultive patriotismul şi sentimentul răzbunării pentru a şterge umilinţa pe care francezii au suferit‑o la Sedan în 1871⁴.

Războiul copiilor. În timpul Primului Război Mondial, învăţătorii francezi jucau exact rolul pe care regimul ar fi dorit să li-l atribuie. O singură minoritate marginală, reprimată în mod dur, şi-a manifestat reticenţa, iar mai apoi, începând cu 1917, chiar şi o atitudine refractară faţă de elanul belicos dominant. În marea sa majoritate, corpul didactic s-a mobilizat pentru „apărarea naţională”. Şcoala glorifica curajul soldaţilor, afirma necesitatea sacrificiului partajat şi acceptarea restricţiilor; ea asocia în mod concret şi simbolic elevii efortului de război. Profesorii şi elevii îşi vărsau economiile pentru apărarea patriei, trăiau în comuniune cu naţiunea. Încheierea ostilităţilor nu a marcat finalul discursului patriotic. Manualele utilizate în timpul marelui război erau concertate de cărţi de lectură sau de istorie, precum Micilor francezi, să nu uitaţi!. În manualele de istorie franceze, războiul apărea ca o luptă dreaptă a „soldaţilor noştri viteji” împotriva „nemţilor necivilizaţi”. Responsabilitatea declanşării conflagraţiei era pusă pe seama ambiţiei germane de a domina lumea şi nu se discutau costurile victoriei pentru francezi. Omagiul adus celor căzuţi în război de ziua glorificării armistiţiului (11 noiembrie 1923) suscita o atitudine pioasă şi solemnă. În consecinţă, discursul şcolar a trebuit să se asocieze cu amintirile numeroşilor elevi care şi-au pierdut taţii pe front. Învăţătorii, participanţi la război, refuzau discursul marţial de odinioară, neputând uita ororile câmpului de luptă. Astfel, caietele elevilor etalau o imagine care contrasta cu cea din manuale; puteai găsi expresii de genul: „Războiul va ucide umanitatea dacă umanitatea nu ucide războiul”. O dictare dată de un învăţător din departamentul Creuse, care cerea elevilor săi să imite spiritul soldaţilor mareşalului Joseph Joffre, se încheia cu următorul enunţ: „pentru mamele, văduvele şi logodnicele morţilor noaptea de sărbătoare a armistiţiului este o seară a lacrimilor”.

Dezarmarea spiritelor. Pe la mijlocul anilor ’20 ai secolului trecut, elevii erau prea tineri pentru a avea amintiri personale despre război. În schimb, corpul didactic se îngrijora asupra tipului de educaţie patriotică din Franţa. Dezbaterea s-a declanşat în 1923, când Gaston Clemendon, un învăţător din Yonne şi autor al unei cărţi de istorie apărute încă înainte de război, în buletinul Sindicatului Naţional, argumenta astfel necesitatea suprimării predării istoriei în şcoală: „Istoria este o învăţătură a urii şi a războiului, a orgoliului naţional, a gloriei bătăliilor”. Obligaţia care se impunea în acel moment era de a „îmblânzi” trecutul. După un an de discuţii în cadrul Sindicatului Naţional, propunerea lui Clemendon a fost refuzată. Cu toate acestea, pacifismul a continuat să se consolideze, căpătând semnificaţii diferite. Curentul pacifist, legat adesea de Internaţionala socialistă, pleda pentru Societatea Naţiunilor, apropierea franco-germană, deci împărtăşea întru totul politica lui Aristide Briand⁵. În mediul învăţătoarelor, care, în 1930, constituiau 2/3 din corpul didactic, mişcarea pacifistă se sprijinea pe mai multe curente feministe; în mod paradoxal, acestea, militante fervente pentru drepturile politice ale femeilor, au intervenit în favoarea păcii prin stereotipuri impopulare în epocă, optând pentru un mesaj mărturisit pe linie maternă. Militantele feministe se pronunţau în mod natural pentru pace. În acest mod, mamelor le revenea sarcina să ino­culeze de la cea mai fragedă vârstă copiilor respingerea războiului. „Nu este suficient să dezarmăm statele, trebuie să dezarmăm spiritele. Educaţia pacifistă va face războiul imposibil.”

Exacerbarea pacifismului. Începând din 1926, Sindicatul Naţional a întreprins o campanie de excludere din şcoală a manualelor belicoase. În mod particular, erau vizate cărţile, precum Micilor francezi, să nu uitaţi! şi, în general, manualele de istorie cele mai răspândite: Lavissul, Gauthierul şi Deshampsul. Confruntaţi cu această presiune, editorii au trebuit să-şi revizuiască lucrările. Nu se mai vorbea despre umilirea francezilor din 1870, nici despre pierderea Alsaciei şi Lorenei; germanii nu mai erau numiţi barbari sau criminali şi nici chiar „nemţi” necivilizaţi. Războiul nu mai era prezentat ca şcoală de eroism şi de sacrificiu, punându-se în relief doar suferinţele pe care acesta le-a provocat: „Să nu uitaţi niciodată suferinţele soldaţilor din Marele Război!” – proclamau noile manuale.

S-au obţinut rezultate incontestabile, însă amploarea mişcării pacifiste era departe de a fi satisfăcătoare. În pofida recomandărilor insistente ale secretarului general al Sindicatului Naţional, Émile Glay, în anii ’20 existau totuşi elevi ai şcolilor primare din Paris care, la 11 noiembrie, încă mai depuneau flori la mormântul soldatului necunoscut.

Pacifismul devine patriotism. Campania împotriva manualelor războinice, promovată foarte activ în unele departamente, decurgea în alte regiuni extrem de anevoios. Unele secţiuni ale Sindicatului Naţional, pentru a combate boicotul noii viziuni didactice, se mulţumeau doar cu o recomandare publicată în buletinul filialei lor. Manualul de istorie al lui Clemendon, criticat de administraţia Sindicatului Naţional pentru pacifismul său, n‑a cunoscut un mare succes, fapt ce a determinat Editura Sudel, fondată de Sindicatul Naţional, să refuze publicarea lucrării respective în 1933. Treptat, şcoala revine la patriotismul înrădăcinat în tradiţia republicană. Patria redevenise o „mamă” de neînlocuit care apără valorile universale proclamate la 1789. Manualele şcolare, chiar şi cele elaborate de pacifiştii convinşi, elogiau pacifismul patriotic: „Patrioţii amărâţi sunt ca şi cei care propovăduiesc ura şi dispreţul faţă de străini”. Ei – pacifiştii declaraţi – însă promovau un patriotism adevărat, pacifist, generos, respectuos faţă de alte naţiuni: „Dragostea faţă de patrie duce la dragostea faţă de umanitate”. Franţa rămânea naţiunea excepţională care a adus lumii idealul republican, iar misiunea sa civilizatoare justifica colonizarea altor popoare. Învăţătorii se pronunţau împotriva militarizării societăţii, însă cărţile de morală şi de instrucţie continuau să facă din serviciul militar o obligaţie de onoare.

Evoluţia relaţiilor internaţionale a modificat climatul. Şcoala denunţa nazismul ca pericol al păcii şi ca ameninţare a civilizaţiei. Odată cu Războiul Civil din Spania, în manuale au reapărut termenii „curaj”, „eroism” etc. Rezistenţa Madridului suscita admiraţia întregii lumi; se glorificau războaiele legitime pentru care vibrau republicanii pacifişti; în şcoală şi în presă s-a reactualizat limbajul peiorativ, germanii fiind numiţi „hoarde barbare”. În 1936, Sindicatul Naţional a adoptat o fermă poziţie pacifistă, poziţie pe care cei mai radicali o consideraseră totuşi insuficientă şi care provocase contestaţii în unele departamente. Deşi petiţia „Noi nu dorim război!”, lansată de Delmas, secretarul general al Sindicatului Naţional, în ajunul Conferinţei de la München (29-30 septembrie 1938), a repurtat un mare succes şi deşi acordurile conferinţei au fost larg acceptate de autorităţile britanice şi cele franceze, realitatea devenise mult mai complexă. Pacifişti în structura lor, învăţătorii din şcoala primară rămâneau nişte patrioţi conştienţi de pericolele la adresa Franţei.

Pentru dreapta naţionalistă, învăţătorii din interbelic erau responsabili de catastrofa din 1940. Pétain, care denunţase pacifismul Sindicatului Naţional încă la 1934, îi considera pe învăţători „ţapii ispăşitori” ai eşecului francez. „Ei au săpat la temelia moralului naţiunii” – aceasta era sentinţa rostită frecvent de mareşal în acea perioadă⁶.

Impregnarea de marxism. După Al Doilea Război Mondial, dorinţa ferventă a Franţei de a-şi recăpăta statutul de mare putere de odinioară a implicat o anumită rezervă faţă de Germania. Însă în contextul Războiului Rece şi al reconstrucţiei europene, Franţa trebuia să-şi depăşească resentimentele faţă de vecinul său din est, fapt reflectat şi în manualele şcolare. Dincolo de Rin, dorinţa de reconciliere învinge datorită lecţiei lugubre a războiului, procesului de denazificare şi unui anume sentiment al culpabilităţii, de data aceasta pe deplin real şi justificat, spre deosebire de cel de după Primul Război Mondial.

Pe de altă parte, rolul major pe care Partidul Comunist l-a avut în mişcarea de rezistenţă franceză a condiţionat în manuale o anumită subiectivitate în raport cu Uniunea Sovietică; această situaţie, în mod evident, afecta şi tratarea evenimentelor referitoare la Germania. Istoricul şi demograful Jacques Dupaquier mărturiseşte că, în anii ’70, în calitate de membru al comitetului de lectură al Editurii Bordas, a provocat critici violente atunci când a dorit să publice într-un manual de geografie o fotografie a zidului Berlinului, ca o piramidă a „vârstelor” URSS. Până la mijlocul anilor ’80, învăţarea istoriei a fost atât de mult impregnată de marxism, încât nu se putea formula nici cea mai mică poziţie critică în manualele şcolare faţă de URSS⁷.

Un model de atitudine interetnică şi transfrontalieră pentru Europa Orientală

La originea aversiunii dintre francezi şi germani a stat întotdeauna factorul politic. Patriotismului exacerbat i‑a incumbat un rol important în întreţinerea acestui sentiment. De aceea, reconcilierea franco-germană poate constitui un model de atitudine interetnică modernă pentru statele din sud-estul Europei, a căror istorie cuprinde perioade terifiante de război, dominaţie străină şi genocid.

Aplicarea unui asemenea model pentru cele două state româneşti – România şi Republica Moldova –, după opinia noastră, este posibilă cu o prealabilă reconciliere la nivel politic. O anumită experienţă în acest domeniu s-a acumulat în anii ’90 ai secolului trecut. După căderea regimului totalitar, a demarat o colaborare prodigioasă între istoricii din Republica Moldova şi cei din România, aceasta manifestându-se la fel de intens şi în ce priveşte scrierea cărţilor de istorie. După aprobarea Curriculumului şcolar la istorie în 1995, istorici din Republica Moldova, împreună cu colegii lor din România, au elaborat manuale de istorie pentru învăţământul liceal, respectând întocmai recomandările Consiliului Europei în materie de educaţie istorică. Colaborarea istoricilor de pe ambele maluri ale Prutului la elaborarea manualelor şcolare a constituit, în mod evident, un salt calitativ în domeniul educaţional. Însă după instalarea Partidului Comuniştilor la guvernare, s-a instituit monopolul statului (mai bine zis, monopolul unui singur partid) asupra procesului de scriere a istoriei şcolare, manifestat prin omiterea factorului competitiv în conceperea manualelor, prin suprimarea transparenţei, prin anularea posibilităţii profesorilor, părinţilor şi elevilor de a alege cartea de instruire, prin ignorarea opiniei specialiştilor în materie de istorie, prin reactualizarea unui patriotism agresiv/moldovenism fundamentalist etc. Politica partidului de guvernământ în plan educaţional nu reprezintă altceva decât reactivarea mecanismelor staliniste de edificare a statului moldovenesc. Demersul comunist în domeniul învăţământului istoric a blocat dezvoltarea materialelor didactice în domeniul istoriei în Republica Moldova.

Note:

¹L’histoire et l’apprentissage de l’histoire en Europe. Rapport de la commission de la culture et l’éducation (rapporteur: M. De Puig Espagne, Groupe socialiste) et autres documents, Strasbourg, 1996, p. 3-6.

²Le manuel d’histoire franco-allemand disponible а la rentrée, în Le monde de l’éducation, avril 2006, p. 6-7.

³Histoire /Geschichte. L’Europe et le monde depuis 1945, p. 3-4.

⁴Vezi mai detaliat: Mona Ozouf, L’École, l’Église et la République. 1871-1914, Éditions Cana/Jean Offredo, 1982.

⁵Aristide Briand, diplomat francez care a acţionat împreună cu ministrul de Externe german G. Stresemann pentru apropierea franco-germană. Aceste merite i-au fost recunoscute prin acordarea Premiului Nobel pentru Pace în 1926.

⁶Le désarmement moral de la France, în Le monde de l’éducation, mars 2008, p. 66-67.