Poezie

îmbrăţişarea, departe

nu voiau să moară din nou,

şansa lor, singura: să se piardă unul pe altul, în coliziune.

aveau la-ndemână oraşul, aveau ţara, aveau propriile nume,

sub care dispăreau şi-n care o voce-i chema.

era o pătură, aşternută pe ei, închizându-le ochii,

ştiau, în orbire, că trebuie să fie o pătură.

auziseră totul. voiau să se prefacă-n cioburi. aproape

că mureau din nou, a patra oară. toate-au stat

şi toate s-au oprit. iar ei, în stingerea lumii, se risipeau:

siliţi să stea prin corturi ani de zile. rondul fără pământ.

cada greţoasă. tricotaje, ochi scămoşat. obiect

fără stil. înăuntru, mantaua. la ţărm, nici o mare.

valuri spărgându-se. tactul lor pe vecie uscat.

de parcă n-ar exista nimic, doar această vedere spre moarte,

ar trebui de fapt să ne obişnuim cu lipsa de răspuns.

love calls us to the things of this world, dar ce glas
                                                            ne-ndeamnă

să plecăm? departe de ei linia şi sensul orizontului,

iar ei – în depărtarea ce le-ar fi refugiu, curând.

ca iubirea asta pentru conturul părului, o linie parfumată

pe gât, totul s-a dus, n-a rămas, e departe.

dar chiar şi pentru-acest refugiu-a rămas timp. în timp

n-a rămas decât această depărtare, acest larg.

şi-a fost acesta singurul motiv, nu altul.

şi-a fost acesta singurul motiv, un altul

nu va mai fi. ei însă l-au pierdut şi-apoi l-au mai pierdut
                                                                        o dată.

doar că-ntre timp a venit altul. au rămas

şi-au rămas, pentru ca din nou să piardă. nu le-a fost

de nici un ajutor, doar lui – omului retuşat.

hipotipoză: cum să te lungeşti pe şine

călătorii, călătorie anevoioasă spre sud, după care

n-am mai putut să dorm. a venit o lumină, o scârnă,

topitură de-argint luminos coborâtă din munţi.

a foarte venit. cuşeta se obscuriza subt pături,

fără cunoştinţă (cu excepţia mea). în focar o precară

construcţie kantiană se perpelea. sau poate:

un birtaş nemilos. omul kant.

am fost trezită ca să nu mai adorm niciodată.

vai, cine să fi fost acela. remarcam, pe şine:

asta e critica forţei mele. în ciuda

hazardului său intrinsec, frumosul înclină –

moraliceşte vorbind – spre lumea extrinsecă. totuşi:

imaginaţia mea de cavernă hămesită, insolvată

repetă o singură şi neiscusită miză: nu ne mai trebuie nici

                                                                        un cult,

căci buzele-au fost decupate. totul de la kant citire!

atât de mult. şi mai mult. mai durează până să vină din nou

rândul, fireşte, ca o luminoasă căsuţă-ntr-un luminiş:

dulceaţă plus utilitate în raport de favoare.

ce-i cu animalele?

cum toate-s clare, să-mi consideri animalul fiert.

futro. blana. spumegă şi dă-n clocot, febra

furcilor, biet animal fleşcăit. cum se numeau chiriaşii,

chiriaşii, cum se numeau chiriaşii? se desprinde. începe

                                                            să joace.

grinzi scoase din joc, basculate. ceva (la dracu’)-ndesat,

căpos, iremediabil sfeclit. e un fiasco.

acoperişul bălan şi fânos. cum mai bocăne. se tăvăleşte

cu vântul în vânt, o cafteală. un bufnet.

e ceva de salvat sau de stins? arde cumva?

să evacuăm animalele? să le smulgem

în pripă din flăcări? nu, n-aud, nu zbiară nimic.

cu animalele nu e nimic. deci poţi să te relaxezi.

ce fac femeile duminică?

apropo, începeam să-mi doresc răutăţi.

asta te lasă rece-acum. pe mine mă răneşte.

sunt traversată de mai multe vârste.

dar în nici una nu găsesc ceva demn de atenţie.

de-asta văd totu-aşa cum e. contururi.

turnat în forme lăuntrice, îmbibat cu venin şi cu miere,

cu furie şi nevricos de-atâta supunere. nu-nţelege nimeni.

doar femeile-nţeleg. femeile sunt bune.

femeile sunt chiar foarte bune. femeile sunt

şi foarte frumoase. femeile-au suflet frumos.

femeile sunt încălţate frumos. femeile

vor sta mereu de vorbă cu mine. femeile rămân,

chiar când părăsesc ţara. femeile-s aici.

simt în femei o-nclinaţie crescândă

spre violenţă. femeile cresc infinit, întrec

orice măsură. trimitem e-mailuri cu pizdele noastre.

începe să fie totuna. ce iei şi ce dai.

nu-şi mai seamănă. să scrii. să trimiţi,

s-o ţii tot aşa. să strigi. să nu se-nţeleagă.

la cabo finisterre-al empatiei. suntem epuizaţi.

între timp visele devin realiste.

căci se perpetuează resturi diurne. se impun

continuu, oricât ar alterna conţinuturile.

se făcea că erai în berlin, acolo era un cort mare,

erau şi bănci de berărie şi atunci te-am lovit în piept,

ai căzut, apoi ţi-am călcat în picioare şi geanta,

de câteva ori, într-un elan sinistru. şi-ai zis: termină,

doar nu crezi c-am venit pentru tine. apoi am văzut

că de cealaltă parte a băncii unii-nclinau din cap şi

                                                            ziceau da,

ziceau exact. n-a venit pentru tine. las-o baltă,

iar mie,-n vis, îmi părea rău după frumoasa mea furie.

dar tu erai mai tânăr, semănai cu iosif botezătorul.

în visul de ieri bruneţii-aveau părul roşcat

şi pomeţii înalţi, peste tot era puf de cocleală,

dedesubt inflamatele vene. dar erau şi-au rămas tot bruneţi.

aplauze c-o singură mână. despair peste public,

egoul e zdrobit cu picioarele, se mai strigă ceva,

se mimează zvâcniri sexuale. totul extrem de tangibil.

rănile sunt purtate ca broşele. găurim

tot ce-i neted ca să ne băgăm sculele.

există dovezi. stenográfii ţin umeraşe

de care-ar putea s-atârne ceva, dar n-au ce.

mai târziu cad confeti, gazoane sintetice. apoi mergem

                                                                        acasă

şi ne-aşezăm la fereastră ca şi cum ar mai exista

                                                            romantism.

şi toate astea într-o duminică. iată ce fac

femeile. da, poţi s-arunci o privire. ŞI-ACUM TU!!!!

izvoarele învăţăturii

degeaba-i cer şoferului un foc. degeaba

mă înarmez cu lucruri, gleznele mele, albe şi roşii.

cartilajul, pârghia. în spatele-nchisorii, la stânga.

unde să depozitez această înjosire?

s-o trec la rubrica persoană sau la rubrica funcţie –

întrebare conflictuală şi-ntru totul neutră.

asta e şi dilema. să procedăm la o-nălţare a terenului de joc,

să schimbăm standardele, să găsim ceva

care să ne scape de ei. sau doar să privim, imobili,

imunizaţi de furie? ce să fac: să mă purific?

ştiţi, eu sunt faţă bisericească de profesie

şi călătoresc incognito. deci vă spun:

pe lângă cele cinci simţuri orientate-n afară,

mai aveţi, potrivit lui origen, încă cinci,

îndreptate-nlăuntru – încă un pas

în wilsnacker – şi-abia când le veţi pierde

şi pe-acestea veţi putea s-o luaţi de la capăt.

alţi oameni vă vor iubi, probabil.

dar uitaţi-vă bine la mine, ceea ce vedeţi

aici, în oglinda retrovizoare, e penultimul meu chip

întru producerea prezenţei depline, revelabilă simţurilor,

mai mult nu există. faceţi paisprezece, noapte bună.

Traducere din germană de Andrei Anastasescu

Monika Rinck - date biobibliografice

Născută în 1969 la  Zweibrücken (Germania), locuieşte la Berlin. A studiat religia, istoria şi literatura la Bochum, Berlin şi Yale. Printre cărţile publicate de ea se numără: Zum Fernbleiben der Umarmung (2007); Ah, das Love-Ding! Ein Essay (2006); Verzückte distanzen. Gedichte. Klampen Verlag Springe 2004; Begriffsstudio 1996-2001, Berlin 2001; Neues von der phasenfront. Über unproduktive Phasen. Ein Theoriecomic. b_books Verlag, Berlin 1998.

Este prezentă în câteva antologii:

Auf kurze Distanz - Die Autorenlesung. Thomas Böhm (ed.). Tropen Verlag 2003; Lyrik von Jetzt - 74 Stimmen. B. Kuhligk and J. Wagner (ed.); Dumont Verlag 2003. Feuer bitte: Berliner Gedichte über die Liebe. Dahlemer Verlagsanstalt 2003.

A obţinut următoarele premii: Literaturpreis Prenzlauer Berg (Berlin, 2001), Förderpreis zum Georg-K.-Glaser-Preis (2004), Förderpreis zum Hans-Erich-Nossack-Preis (2006) şi Förderpreis zum Kunstpreis Rheinland-Pfalz (2006). Scrie eseuri, proză şi poezii.