La 100 de ani ai Societăţii / Uniunii Scriitorilor Români – o Cale (R)egală

... Astfel că, odată, mai ca niciodată, de fapt – la sfârşitul primei decade a lunii mai 2008, se dovedi că Trenul Regal nu e o metaforă. Ci e chiar ceva... real... (r)egal. Accesibil, adică. Pentru muritori. Şi scriitori, unii dintre care – posibil – deja uşor... nemuritori.

Altfel spus, cam sucit stilistic, dar în firea lucrurilor şi a... temei, nefiind metaforic, trenul, transportator de metafore şi... metaforişti – tot avea să devină. Pentru că, domnii mei, Trenul Regal luă la bord-vagon – poeţi. În primul rând. Dar şi pe unii prozatori sau critici literari. Aceştia – compatibili, dacă nu cu poeţii în persoană (irritabilis gens poetarum, cum zicea Ovidius, pare-se), cu poezia întru ideal – în bune relaţii fiind. Era perfect în spiritul antichităţii – transportatorul de...  metaforişti-metaforizanţi, alias poeţii, deveni intrinsec comunicant, ideatic şi tropic (de la: trop, ca figură de stil; nu de la – tropic, ca toridă centură climaterico-geografică a pământului); comunicant, trenul-transportator cu – metafora, care, în greceşte, înseamnă chiar... transport. Spre exemplu, dacă în Atena post-eladică vedeţi o maşină cu o tăblie pe care scrie „metaphora”, înseamnă că e vorba de, pur şi simplu, un banal (bănos)... taxi urban. Şi nicidecum de sublim, Olimp, muze, Izvorul Castaliei, Delphi etcetera. (Zic – etcetera, pentru că cetera maramureşeană prinde a zice altceva. Însă asta ar fi deja dintr-un poem al subsemnatului, inserat în antologia poeţilor luaţi la bord-vagon. Deci, vom reveni...).

Dintr-o intenţie nu obligatoriu ludică, ci, în subtextul ei, adeveritoare de înaltă condiţie pentru... cei mulţi, i-am aplicat titulaturii evenimentului o pereche de paranteze, în urma căreia reieşi uşor modificata, ca sens, situaţie: SCRIITORI PE CALEA (R)EGALĂ. Dar am renunţat să mai scriu şi TRENUL (R)EGAL, citind că: „Celebrul Tren Regal a ieşit ultima dată din depou pentru a face un nou drum în luna mai, anul acesta, când garnitura a circulat pe ruta Sinaia-Bucureşti, la cererea a circa 80 de turişti francezi. Costul excursiei a fost de aproximativ 30 de euro pe kilometru…” Costă, totuşi, nu?... Ceea ce cam exclude... (r)egalitatea  turist francez – scriitor (român) ...

***

Dar să dau, pentru început, anumite nume, dintre care – unele destul de importante, ce porniră pe Calea Regală a Poeziei. Dau numele celor pe care i-am întâlnit în vehicul, nu şi a celor care au fost anunţaţi, antologaţi, dar, din varii motive, au absentat.

Prin urmare, în cvasisfântă ordine alfabetică, iată numele de călători(- creatori) – Constantin Abăluţă, Ana Blandiana, Gabriel Chifu, Dan Cristea, Dan Mircea Cipariu (mobilul proiectului, poet perfect ştiind pe ce lume se află; bun organizator), Ioana Crăciunescu, Nichita Danilov, care, împreună cu Gellu Dorian şi Mircea A. Diaconu, avea(u) să coboare la Suceava, Mihail Gălăţanu, Horia Gârbea, Mircea Ghiţulescu (ceea ce dovedeşte că nu au fost discriminaţi nici dramaturgii, prozatorii – reprezentanţii genurilor literare care preferă, mai curând, à pied-ul; pentru că principalul criteriu în acordarea şansei de‑a ajunge în Trenul Regal presupunea ca tu să fi fost laureatul Premiului Uniunii Scriitorilor din România sau al Asociaţiei Bucureşti a acestei instituţii, în perioada 1900-2006), Bogdan Ghiu, Ioan Groşan, Marian Ilea (cu care, un segment de cale, am împărţit aceeaşi cuşetă, chiar dacă totdeauna am mas în hoteluri), Nora Iuga, Iolanda Malamen (mereu căutând interlocutori pentru interviurile sale pe care le publică în mai multe reviste), Ion Mureşan (zis, cu dragoste, şi Ioan Gură de Vodcă!...), Ioan Es. Pop (care, chemat de treburile de serviciu la „Ziarul financiar”, compartimentul literatură, arte, avea să plece mai devreme spre Bucureşti), Nicolae Popa (colegul meu chişinăuian, care, curios cum este, a fost chiar şi la recepţia oferită de Majestatea Sa Regele Mihai, la Palatul Elisabeta), Valeriu Mircea Popa, Adrian Popescu (redactor-şef al revistei „Steaua”), Nicolae Prelipceanu (redactor-şef la „Viaţa Românească”), Cornelia Maria Savu, Octavian Soviany (care are o pană critică... atentă şi pentru unii dintre poeţii din Moldova Estică), Liviu Ioan Stoiciu, Constantin Stan, Nicolae Stan, Lucian Vasilescu, Paul Vinicius  (cu care poţi hohoti de-a volna la gândul şi spusa că Turnavitu lui Urmuz e, de fapt... – Turnavinu!)... Un alt coleg-participant, dar şi în calitate de vicepreşedinte al USR, însă şi de... ministru de Finanţe, a fost Varujan Vosganian – în baston (operaţie de menisc), dar... neîngenunchiat (uşor metaforic vorbind...).

Traseul: Bucureşti – Iaşi – Suceava – Alba Iulia – Sibiu – Mediaş – Braşov – Sinaia – Bucureşti. Perioada – una de... aur a poeziei române: 10-14 mai 2008. În mai multe din gările enumerate s-au ţinut adevărate mitinguri cărora le-aş spune  – aşteptări cu dor de scriitori, cu interes pentru carte, cu regală vânătoare de autografe. Iar organizatorii fastuoasei manifestaţii pe roate şi pe înalte... rate de contribuţie financiară şi afectivă, simpatetică, inclusiv scriitorii-participanţi – au donat câte o bibliotecă. Acolo, direct în gară, în gări, pe standuri special amenajate. Iar lui Dan Mircea Cipariu am impresia că îi făcea plăcere să amintească şi la Iaşi, şi la Suceava, şi la Alba Iulia, şi la Sibiu, Mediaş că – Vivat literatura! (aşa începea) –, domnii mei, domnii noştri, din câte am aflat, din biblioteca pe care am lăsat-o în Gara de Nord cam o treime din cărţi a(u) fost, pur şi simplu, sustrase. Poate că... împrumutate. Şi eu îmi aminteam de chestia aia a lui Petru Cărare că, dacă – Doamne, iartă! – s‑ar găsi un basarabean care fură o carte, el nu ar trebui pedepsit, ci... premiat!

Aşadar (aşa dar!), fanfare, flori, cărţi, pupi-pupi, scurtisime cuvântări ale celor ce oferă biblioteci şi ale celor ce primesc donaţiile, laconice recitaluri de poezie, cu participarea a patru-cinci autori...

La Iaşi, Cassian Maria Spiridon se gândea să acorde premiile revistei „Convorbiri literare” direct în vagonul-salon regal, dar asistenţa numeroasă îi impune poeziei să coboare cu picioarele pe pământ, revenindu-se pe duşumelele Gării Nicolina, unde se desfăşoară evenimentul „cu coroniţele”.

Subsemnatul a deschis recitalul de la Gara Internaţională Nicolina, astfel că nu am putut să nu amintesc cu câtă emoţie descălecam, pentru prima oară, la Iaşi, în 1990, pare-se, dimpreună cu colegii Arcadie Suceveanu, Nicolae Popa, Emilian Galaicu-Păun şi Theo Chiriac. Ajunsesem pe la orele 22 la Nicolina, cu trenul Chişinău-Bucureşti, pe atunci transportul terestru, să zic astfel, între acasă şi acasă, dragă Nichita Stănescu, încă nefiind în toate... apele sale (tulburate la vamă). Păi, de emoţie, prietenul nostru Popică (aşa îmi place să-i spun lui Nicolae) şi-a uitat în vagon... pantalonii aranjaţi la dungă! Îi scosese din sacul de voiaj şi îi pusese pe rama montată special pentru aşa ceva – a-ţi aranja pantalonii, să nu se şifoneze. Dar, să ştiţi, Nicolae Popică nu arătă semn de întristare pricinuit de paguba plecării nădragilor la Bucureşti, însă fără stăpânul lor. Ne amuzarăm copios, dar, la momentul oportun, ne-am smerit. Pentru că fuseserăm cazaţi creştineşte, domneşte, la căminul Patriarhiei, în preajma moaştelor Sfintei Parascheva cea Făcătoare de Minuni. Dar despre asta şi altele din primarul nostru periplu ieşean – cu altă ocazie, cu alte/ în alte texte... Important că, recuperatoriu, şi prietenul-poet-păgubaş, Nicolae Popa, peste 18 ani după cazul de care vă vorbeam, a citit versuri în Gara Nicolina. (Pe când eu îmi aminteam şi de locomotivele cu aburi de altădată şi de poemul maiakovskian „Norul cu pantaloni”...)

***

Trag cu ochii printr-o pagină din „Curierul Naţional” de acum două-trei zile, abandonat de cineva la o mescioară din restaurantul trenului. Printre două-trei coji lungi de banană lăsate pe pagină reuşesc să descifrez un scris uşor emfatic, dar pe bune, adică – obiectiv...- subiectiv: „Un proiect care nu trebuie cu nici un chip să treacă neobservat tocmai pentru că nevoia de lectură se cere întreţinută ca o văpaie, în care arde, se purifică şi renaşte perpetuu flacăra cuvintelor. „Scriitori pe Calea Regală”, un proiect de campanie pro-lectură şi de promovare a scriitorilor români contemporani...” E bine. Una e rău – şi aici, ca şi în alte părţi, numele scriitorilor basarabeni parcă ar fi niţel... autonomizate, „separate”, cu implicita sugestie că sunt anume... transpruteni şi nu chiar-chiar... cu actele în regulă. De, reminiscenţe... Prejudecăţi. De ziarişti nu prea avizaţi. Pentru că, se ştie, se mai întâmplă de... astea, neconcordanţe, categorisiri futile... Iar aia nu era decât una din cele care ar intra sub incidenţa...  obiectivului (ca scop cu prejudecată) cam înclinat spre subiectiv şi bun plac. Însă nu este exclus şi subtextul
(...pozitiv) – în alte cazuri, – că, iată, sunt prezenţi şi basarabenii, astfel că literatura, cultura română îşi omologhează încă o dată – dacă mai era nevoie! – unitatea, indistructibilitatea, coeziunea etc. Dea Domnul anume aşa să fie – varianta secundă. Bine intenţionat... Întru dimpreunul-nostru-a-fi...

***

Apoi, să vă dau şi câteva date despre Trenul Regal, da capo dezminţind falsa informaţie ce se strecurase în anumite ziare, inclusiv în unul din Chişinău, că locomotiva ar fi fost cu... a­buri! Ne-e-e, poeţii nu avură ocazia să arunce huilă în cuptorul locomotivei, sub uriaşul cazan, îndeletnicire care, vă asigur, unora le-ar fi plăcut foarte mult. Pentru că ar fi avut impulsuri de inspiraţie (...în plus), inclusiv din cele enologice, să zicem uşor eufemistic. Enologie ca ştiinţă aplicată în practică, la oarece... consumatori. Deoarece, de, nici unii poeţi nu duc paharul la ureche, cum se mai spune...

Nu, locomotiva era modernă, însă, în rest, garnitura trenului –  regală, cea fabricată în Italia.

Ne însoţea un distins domn, ca şi cum amfitrionul nostru, reprezentantul Ministerului Căilor Ferate Române, inginerul Radu Bellu. Domnia sa ştia pe dinafară fascinanta istorie a trenului acesta special, de lux, şi, din când în când, povestea, celor curioşi, secvenţe.

Trenul Regal reprezintă o garnitură alcătuită din vagoane de lux, la nivelul „Orient Express”-ului. A fost construit în perioada 1927-1928 la Milano, la timpul respectiv fiind tractat de o locomotivă cu abur, de mare viteză (pe atunci the big speed însemnând 65 de kilometri pe oră). La 6 august 1975, în vagonul regal au luat micul dejun preşedintele Statelor Unite, Gerard Ford, şi secretarul de stat Henry Kisinger, care au călătorit împreună cu Nicolae Ceauşescu. Şi, în aceeaşi zi, la dejunul de lucru ce a avut loc la castelul Peleş, s-a hotărât acordarea „Clauzei naţiunii celei mai favorizate” pentru România.  În toamna anului 1955, tot în acest vagon, s-au purtat discuţiile privind plecarea trupelor sovietice din România, între Nikita Hruşciov şi Gheorghe Gheorghiu-Dej. Aceştia au călătorit spre nordul Transilvaniei, la o partidă de vânătoare. La masa din acelaşi salon a luat ultimul prânz pe teritoriul României regele Mihai I la plecarea din ţară, în ianuarie 1948. Cu această garnitură au mai călătorit Teodor Jivkov (octombrie 1976), Leonid Brejnev (noiembrie 1976) şi Erik Honecker (8 februarie 1977), în timpul vânătorilor organizate pentru şefii de stat…

Trenul Regal a fost construit de aceeaşi firmă italiană care a făcut „Orient Express”-ul, trenul trenurilor, despre care au fabulat şi mai fabulează încă atâtea cărţi, filme, spectacole de teatru, retor-intrigi cu sigur viitor de a se tot perpetua…

Splendidul, alesul periplu al Poeziei pe calea regală a fost binecuvântat de însăşi Majestatea Sa Regele Mihai I. Precum ne informează şeful de cabinet al curţii, dl Constantin Iorga, în prefaţa la Antologia editată cu această ocazie, proiectul în cauză a fost primit cu căldură. „Acest eveniment cultural şi mediatic, prin care se promovează scriitorii români contemporani prin turneu de lecturi publice cu Trenul Regal şi donaţie de carte în cele cinci gări importante ale României, este un frumos omagiu adus culturii şi istoriei noastre.

Majestatea Sa Regală este bucuros să sprijine moral acest proiect şi acordă evenimentului înaltul Patronaj al Majestăţii Sale cu condiţia ca acesta să fie continuat în anii care vin, înscriindu-se în tradiţia marilor evenimente culturale ale ţării”.

Iar Antologia editată cu această ocazie, ce inserează câte două poeme sau proză din cărţile premiate ale autorilor prezenţi pe traseul regal, face imaginea valorilor autentice ale literaturii române contemporane, într-o lume-piaţă bulversată de false vedete şi ierarhii îndoielnice.

Pe cât de frumos, pe atât de important: s-a pus prima... rută a unei viitoare tradiţii! A fost trasată peste... traverse. În vagoane, printre noi deja se vorbea de posibilitatea extinderii proiectului, de la naţional – la unul internaţional, în care să fie protagoniste şi alte ţări care au sau avură regalitate: Bulgaria, Ungaria, Austria... Adică, organizatorii proiectului îşi propun, deloc fantezist, să exporte „modelul” în Uniunea Europeană: în sălile de aşteptare din gările europene să existe biblioteci publice cu autori europeni contemporani.

Dar să nu se creadă că (şi) aici am fi... protocronişti, pionieri, deoarece prietenul nostru Dan Mircea Cipariu spune într-un interviu: „... am observat că în Elveţia, pe 1 mai, circulă un tren al scriitorilor. Atunci, eram tare invidios pe elveţieni pentru că îşi respectau astfel scriitorii, oferindu-le un tren gratuit, care să-i ducă spre locuri publice de lectură în oraşele din Ţara Cantoanelor. Această informaţie s-a sedimentat în mine şi a lucrat din 2002 până în anul trecut, când am pus pe hârtie proiectul „Scriitori pe Calea Regală”. M-am trezit într-o dimineaţă sufocantă de iulie cu gândul că singura ieşire în spaţiul public a scriitorului român se poate face doar într-un mod fastuos, fără sărăcie, fără triburi şi talibani…”

În fond, în minunata întâmplare (a acestei... întâmplări!) e şi un strop de optimism că, în România, unele importante proiecte culturale pot prinde viaţă, sunt susţinute la nivel statal, instituţional. Bugetul evenimentului la care ne referim este de 106.000 euro. Plus contribuţiile autorităţilor locale, judeţene, primăriilor, prefecturilor din oraşele în care a poposit somptuosul eşalon cu scriitori. Vizite în instituţii de stat, religioase sau publice în care s-a făurit istoria României moderne. (Scriu astea, fiind sigur că, odată şi odată, trenul regal cu scriitori români şi din Europa  va ajunge şi la Chişinău.)

Sub aspect organizatoric, a contat înţelegerea reciprocă, buna orânduire care, bineînţeles, a mai atenuat din eventuala oboseală ce se adună, totuşi, timp de o săptămână, pe calea ferată, în gări, la încărcat şi descărcat bagaje – am mas, totuşi, în hoteluri, nu în vagoane, – îmbarcări în autocare, microbuze, taxiuri, din nou în vagoane, etcetera, precum vă spuneam, în poemul din Antologie: etcetera – cetera însă / prinse a zice ceva din Maramureş / interveni şi rapsodul popular căruia / câteodată îi vine să dea cu satârul în granit... Pentru că, sigur, au existat şi petreceri fastuoase, în cetăţi medievale, cu cavaleri şi sală de mese cât un stadion, la Alba Iulia, sau adevărate serbări câmpeneşti, ca în satul din preajma Mediaşului - Aţel, unde primar e dl Moldovan... A existat şi cetera, şi rapsodul, şi desfătarea cu de toate, inclusiv, sigur, cu poezie... A existat interesul presei scrise, al televiziunii, radioului, mai mulţi dintre reprezentanţii cărora au fost mereu printre scriitori, cu scriitorii, în epicentrul evenimentelor... Echipa de la „TVR Cultural” muncea cu antren, având în proiect să dea pe post şase secvenţe cu atare eminenţe (scriitoriceşti).

Şi parcă nu a fost fără bilete călătoria – mi se părea că zecile de cărţi de vizită ce treceau din mână în mână, într-un schimb necesar, colegial, prietenesc, sigur – constructiv pentru viitorul literelor româneşti, mi se păreau acele cărţi de vizită anume biletele de acces în splendidul spaţiu al amintirilor regale...

Iar pe parcurs – priveliştea, priveliştile... Nu ştiu pe cât mai este peisajul jinduit, întru transfigurare artistică, de către poezia modernităţii noastre. Nu ştiu pe cât mai are loc în metafora ei. Dar splendid – dar! – e – încă! – peisajul românesc, în diversitatea şi derularea lui pe sute, mii de kilometri, şes, deal, vale, munte, pe care i-au parcurs geamurile-ochii vagoanelor regale care înrămau chipurile scriitorilor curioşi de a vedea, a afla, a înţelege, a remodela priveliştile în spiritualitate umană.

Astfel că starea de spirit, în general, – e una emotiv-pulsativă. Pe alocuri, intens. Chiar dacă, pe alte... alocuri, buna dispoziţie şi oboseala întreţin un raport de fifty-fifty. Ceea ce este aproape... excelent într-o călătorie atât de labirintată în lungimea şi în celelalte dimensiuni ale ei.

Prin oraşele în care poposim, mai procurăm şi ceva presă. Prin unele ziare se zice că aceasta ar fi cea mai importantă acţiune (campanie – sună bine?...) pro-lectură din România. De ce nu ar fi, dacă – am pipăit, maiestre, Arghezi, – şi am urlat: Este?! Pe când, în alte ziare, se vorbeşte – pe bună dreptate, nedumerit - „urlător”! – că, anul acesta, la examenul de bacalaureat literatura română, în substanţa ei, în tradiţia şi autenticitatea-i axiologică, e făcută praf şi pulbere!  Totul e simulacru şi nedreptate...

Fenomenul, însă, nu pare a fi unul (im)pur românesc, pentru că, iată, în bilunarul „Senso”, vârfuit de prietenul Ion Mureşan, citesc pe ultima pagină, la rubrica „Insert”: „E deja un an de când presa culturală franceză dezbate cu interes un eseu provocator al lui Tzvetan Todorov, al cărui titlu nu lasă nici un echivoc în ce priveşte alarmanta stare şi necesitatea unor soluţii în chestiunea unei instituţii universale a frumuseţii: Literatura în pericol (...) Todorov instrumentează un dosar sumar, dar solid, al studiului literaturii în şcoli: accentul e pus pe studierea conceptelor critice şi a noţiunilor de teorie şi critică literare, mai puţin pe orizontul condiţiei umane din opera studiată. Acest fapt este şi una din cauzele pentru care tot mai puţini tineri se îndreaptă spre profilul liceal literar (la noi, filologie) sau spre facultăţile de Litere. Iar faptul că literatura scrisă azi e dominată de formalism de nihilism şi de solipsism face ca numărul cititorilor să scadă considerent: „Cititorul de rând, care continuă să caute în operele pe care le citeşte ce anume îi  dă sens vieţii, are dreptate împotriva profesorilor, criticilor şi scriitorilor care îi spun că literatura nu vorbeşte decât despre ea însăşi sau că predă numai dezamăgirea”.

Sigur, ar fi ei dezamăgiţi, nemulţumiţi şi francezii, dar nu cred că au motive, pe cât le au românii. Pentru că, iată, extrag din ziarul „Ziua” din 13 mai: „Ministerul Educaţiei a scos aproape toţi marii scriitori, poeţi şi critici literari din programa pentru examenul de bacalaureat la proba orală de limba şi literatura română. Profesorii i-au ignorat complet pe George Călinescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Marin Preda, George Bacovia, Nichita Stănescu, George Coşbuc, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Marin Sorescu, Camil Petrescu, Gellu Naum, Ion Barbu sau Mateiu Caragiale. În schimb, absolvenţii claselor a XII-a trebuie să ştie să comenteze texte din Raportul Tismăneanu, Pactul Naţional pentru Educaţie, Ghidul cetăţeanului român în UE, Raportul Centrului de Sociologie Urbană şi Regională sau o conferinţă de presă a lui Jonathan Scheele. De asemenea, printre cei ce se regăsesc pe subiectele pentru bacalaureat se număra Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu, Mircea Dinescu, dar şi un anume Dorin Enciu cu un articol din ziarul „Gândul”. Nimeni nu pune la îndoială valoarea acestora, însă prezenţa lor nu scuză cu nimic şi nu poate justifica lipsa unor mari personalităţi ale culturii române. De asemenea, este cât se poate de lăudabilă intenţia de înnoire a textelor literare din programa pentru bacalaureat şi a modului de interpretare a acestora. Totuşi, nici în acest caz nu se justifică lipsa clasicilor şi a marilor scriitori”...

Sigur, efectivul scriitoricesc al Trenului (R)egal s-a aprins în discuţii provocate de respectivul subiect. Eram la Mediaş, în ajunul încheierii periplului nostru şi nu mai aveam suficient timp să despicăm firul în patru...

***