E înfricoşător să fii femeie

Aştept...

Aştept să treacă şi anul ăsta, zic, şi gata.

Iar până acum tot aşa:

am împărţit anul, lunile, săptămânile,

                                    zilele, orele,

jumătăţile de oră, minutele

între o aşteptare şi alta.

Mai întâi întind timpul (trag tare de el)

                                    între sărbători –

nu contează ce fel de….

După Anul Nou aştept să vină martie,

apoi Paştele, apoi să vină vara,

                        apoi să treacă vara,

apoi 1 septembrie (încă nu mi-am pierdut

                        obişnuinţa de a începe

măcar imaginar anul de învăţământ), apoi

                        să treacă toamna,

apoi să vină Crăciunul, apoi…

Iar timpul dintre sărbători îl împart

în zile de naştere (am o memorie bună

                                    la cifre),

astfel, fiecare zi îmi aminteşte

                                    de cineva anume

şi aştept ziua următoare ca pe

                        o mare promisiune.

De abia cum începe ziua de muncă,

aştept să vină ora prânzului,  apoi cina, 

                     aştept poate să vină cineva.

Aştept afară, aştept în birou, aştept când vorbesc, aştept când merg, aştept când

                                    sunt la ţară,

aştept când sunt la oraş, aştept când

            mănânc, aştept când mi-e foame…

De când aştept am şi uitat ce anume aştept.

Mai aştept să treacă şi anul ăsta, zic, şi gata.

Ce-au făcut, roabo, cu viaţa ta?

E înfricoşător să fii femeie

şi să auzi cum îţi clănţănesc dinţii în gură

de teamă să nu sfârşeşti urât.

Nici nu-ţi vei putea bea vinul până la capăt

căci se vor uita la tine cu neîncredere.

La început îţi vor spune că eşti frumoasă

dar numai la început,

căci peste un timp nici măcar tu

nu te vei recunoaşte.

Ce-au făcut, roabo, cu viaţa ta?!

Te-au închis cu zeci de lacăte

şi ţi-au întors visele pe dos.

Ţi-au spus că Parisul e un loc al plictisului,

că în India înfloreşte mizeria,

în America – prostia, în Japonia –

                                    indiferenţa,

în Germania – lăcomia...

iar viaţa ta aici e, pur şi simplu, raiul pe

                                                pământ.

Însă locul acesta pentru tine demult

e o închisoare fără uşi şi fără ferestre.

Când crezi că ai ieşit din ea, ştii bine

            că te-ai minţit cu bună voie

(minciuna e singurul mijloc de refugiu).

Mănânci pâine „Codru”şi plângi.

Mănânci pâine „Codru” şi râzi.

Asta e toată viaţa ta. Asta e toată

                                    libertatea ta.

Când te vor întreba când, nu vei

                                    şti să răspunzi.

Iar de te vor întreba unde, nici atât nu

                                    vei şti

căci demult nu ai mai văzut soarele.

Iar când închizi ochii, ai senzaţia că

ai încremenit de secole într-o mare

                        Statuie a Libertăţii

pe care o torturează cu privirile lor

                        toţi călăii lumii.

Ceva important

Merg printr-un oraş plin cu oameni

şi vreau să le spun ceva –

ceva important.

Dar nimeni nu mă întreabă nimic.

Trec nepăsători pe alături,

nici nu mă observă.

Eu însă repet în minte ce am de spus.

Merg şi repet

(drumul e nesfârşit, ca memoria).

La început era o poveste lungă

cu personaje ciudate, cu întâmplări

                                    prevestitoare

de lucruri frumoase, dar acel „ceva”

se pierdea nu ştiu cum

printre detalii şi case.

Însă nimeni nu mă întreba nimic.

Am redus totul la o frază,

cântărind fiecare cuvânt,

fiecare pauză care îşi cerea

dreptul la viaţă.

O formulam în mintea mea

de mii şi mii de ori

şi parcă-mi suna bine.

Eram entuziasmată că sunt

purtătoarea unui asemenea mesaj

care, odată spus, va face minuni.

Dar nimeni nu mă întreba nimic.

Atunci, am tăiat şi am tăiat din cuvinte

până am ajuns la cel care dezvăluia

                                    esenţialul.

Mi-era şi teamă să-l rostesc, chiar în gând

să nu-i denaturez sensul,

să nu-l uzez ori să nu-şi piardă cumva

                                    misterul.

Aveam mari emoţii pentru clipa aceea…

Însă nimeni nu mă întreba nimic.

Acum acel ceva şi-a pierdut conturul.

Nu ştiu cum s-a făcut că l-am uitat.

Nu-i mai pot desluşi literele,

nici măcar vocalele.

Îi simt doar dogoarea şi nervii.

Şi doar din când în când îmi trimite

câte-un semnal fulgerător

în regiunea frunţii.

Aş încerca să-l spun aşa

cum îmi vine –

printr-un strigăt sau

printr-un oftat prelung.

Dar nimeni nu mă întreabă nimic.

Azi cineva ţi-a aruncat un zâmbet...

Lumina zilei îţi dă de veste.

Îneacă-ţi bucuria în lacrimi,

căci ceva adevărat tânjeşte după tine.

Averea ta e o grămadă de mărunţişuri

                                    risipite –

alaltăieri ai găsit un nasture vechi de la

                                    haina unui om,

iar tu crezi că ai întâlnit omul.

Ieri ai descoperit printre lucruri o jucărie

                                    stricată,

iar tu crezi că ai regăsit copilul.

Azi cineva ţi-a aruncat un zâmbet,

Iar tu crezi că i-ai văzut

sufletul.

Îneacă-ţi bucuria în lacrimi,

căci ceva adevărat tânjeşte după tine.

Scurt mesaj de dragoste

Vreau să-ţi spun ceva important:

tu eşti singurul care ştii

cum să deschizi uşa.

Ne vedem mâine!

Iată, stăm unul lângă altul

dar visăm încă la clipa

când ne vom întâlni.

Privim cu jind înainte,

ne uităm încrezător înapoi

dar, nici urmă de noi.

Tu ai negat iubirile mele.

Eu am negat iubirile tale.

Şi acum ce facem?

Tu vii hoţeşte dinspre anii mei,

eu vin tiptil dinspre anii tăi,

ne plasăm undeva la mijloc

şi stăm aşa: muţi şi goi.

Până acum am gândit atâtea

cuvinte şi atâtea scenarii

cu timide atingeri de mâini,

cu gesturi tandre şi lungi îmbrăţişări

nimic din toate astea.

Privim prostiţi înainte,

căutând nu ştiu ce înapoi,

şi aşa stăm unul lângă altul

până ne plictisim de stat

şi de noi.

Apoi ne ridicăm,

ne scuturăm uşurel de praf,

facem câte-o reverenţă şi plecăm

tu – înspre anii tăi,

eu – înspre anii mei.

Salut! Ne vedem mâine!

Unde e corectorul?

                        pentru E.L.

Ştiu, nu sunt un corector bun.

Chiar dacă m-am străduit – de când mă ştiu – să respect, pe cât e posibil, toate regulile (de circulaţie, de conduită, de stil, de

                                    gramatică;

ale bisericii, ale instituţiilor unde am lucrat, ale fumătorilor şi băutorilor de cafea, şi tot

                                    aşa mai departe)

cel mai puţin respectând propriile-mi reguli

şi asta doar în folosul comunităţii.

Dar, cu toate la un loc, nu ştiu cum se face

                        că întotdeauna greşesc.

Am greşit când mi-am ales haina, oraşul,

meseria, partidul, ziua pentru meditaţie,

anul debutului în dragoste etc., etc.

Adică am greşit tot

traseul de la un capăt la altul,

iar prin faţă, drept dovadă, mi s-au defilat mereu marile succese în ale corectitudinii.

Acum chiar nu mai ştiu de care reguli să mă ţin, de ale cui şi din ce scripturi să învăţ, căci simt cum zi de zi mă scufund tot mai mult în greşeală, tot mai mult şi mai mult,

                        de parcă aş fi eu însămi

o mare greşeală a timpului.

Ginghador

Am un singur loc pe lumea asta unde

vreau să ajung – Ginghador.

Acolo nu e ca aici

sunt sigură de asta.

Nu, nu ştiu aproape nimic despre

                                    Ginghador.

Am auzit doar că odată ajuns acolo

nu mai  vrei să mergi

nicăieri.

Anul împrejur toţi oamenii locului

mănâncă doar fructe exotice şi umblă

                                                prin oraş

în vârful degetelor ca nu cumva să trezească

duhurile rele de prin preajmă.

Mai ştiu că acolo se poartă obligatoriu

                                    voia bună şi

e timp doldora de trăit.

Vă rog mult, un bilet la clasa întâi până la

Ginghador.

Atenţie, se închid uşile!

Te rog,

fă paşii mai mici

şi deschide mai atent uşa.

Ai putea să-mi trezeşti morţii,

scumpii mei morţi

şi nu se cuvine.

Încă din faşă i-am crescut

în cea mai rotundă linişte –

i-am legănat, i-am pieptănat

şi i-am spălat fără nici cel mai mic şopot.

Am căutat doar să nu le fie frig,

foame şi sete.

În rest, dorm neclintiţi.

Nu, nu aş putea să mă lipsesc de ei,

sunt sânge din sângele meu,

carne din carnea mea.

S-au născut bastarzi, din marile mele

                                    spaime,

din pământul gras pe care-l mâncam lacom

                                    în copilărie,

din dorinţele mele târzii, înăbuşite cumplit

                                    sub plapumă.

Astăzi, iată-i, deja sunt mari, cuminţi şi

                                    deştepţi

şi atât de luminoşi, încât mă văd prin ei ca

                                    în oglindă,

chiar mai mult –  prin ei îmi văd chipul de

                                    peste 1000 de ani.

De teamă să nu le tulbur somnul şi tihna,

umblu desculţ prin casă, pe străzi,

vorbesc în şoaptă sau nu vorbesc deloc

şi mă ascund în zone întunecoase.

Doar seara târziu, în somn,

îmi dezgolesc uşor umărul şi sufletul

şi le cer o mângâiere, o singură mângâiere,

care, ştiu exact, va fi una adevărată.

Căldura înmiresmată a atingerii lor mă

                                                înfioară,

e ca un dulce delir înainte de...