Extaticul (în faţa pătratului negru)

Sala de aşteptare. Disconfort. Duhoare. Nelinişte. Angoasa despărţirilor sau aşteptării întâlnirilor – celor mai importante, celor mai râvnite. Senzaţii acute. Încât chiar şi tu, nitam-nisam, simţi gust de buze amare, amare – de la un exces de tandreţe – tandreţe arsă, consumată în freamăt şi nerăbdare de a fi dăruită, de a folosi cuiva, de a ademeni, de a excita, de a fi viaţă.

Din timp în timp, frecvent, răsună anunţurile despre plecări şi sosiri de trenuri. Bagaje ticsite cu erori, eşecuri, cu greaua povară a amintirilor.

Însă, în pofida tuturor supărărilor, neplăcerilor, disconfortului, tu sari în sus şi exclami:

– Minunat!

Într-adevăr, bolta gării din acest oraş ex-nemţesc ajuns enclavo-rusesc e minunată – un vitraliu reprodus exact ca cel nimicit de bombardamentele războiului. Priveşti vitraliul, ce te făcu să sari în sus şi să exclami:

– Minunat! în timp ce prin firea ta sentimentele-pelerine se înşiruie precum caravanele în pustiu. Caravane de posibile noime, interpretări. Şi parcă sângele ţi se umple de libertate şi lipsă de griji. Chiar dacă, în jumătate de oră, te vei îmbarca într-un tren sâcâitor cu bătăile ritmurilor sale plicticoase. Iar vitraliul boltit, dar şi în unghiuri geometrice stricte, pogoară peste tine cu oboseala de la asfinţitul soarelui.

În bătaia acestui asfinţit, ai impresia că şfichiuiturile de oarece gânduri, care îi vin omului aşa, involuntar, – ai impresia că gândurile ţi-ar fi colorate. Mai mult sau mai puţin. Parţial colore, parţial absente şi naiba ştie la ce folositoare.

Dar vitraliul – la ce foloseşte? Spre exemplu, ca tu să sari în sus şi să exclami:

– Superb!

Apoi, o iei spre peron. Eşti liber, dar foarte alarmat, ca Petru cel ce se lepăda de trei ori de Magistrul său. Urci în vagon.

După o noapte de semisomn – nu prea dormi, plin, în tren –  cobori pe peron, ieşi în faţa gării, sari în sus şi exclami:

– Minunat!

Oamenii, călătorii ce trec pe alături, într-un sens şi altul al vectorialităţii unei gări, te privesc suspicioşi, se feresc precauţi, merg mai departe, unii – cu capul întors peste umăr. Spre tine.

– Minunată e Veneţia nordului! Sankt-Petersburgul...

Iar trecătorii pe de lături sunt niţel şocaţi. De comportamentul tău. Care nicidecum nu se leagă, parcă, cu cele ce se întâmplă, într-o dimineaţă obişnuită, în faţa gării unui mare oraş.

Ce ar fi cu inşii ăştia ciudaţi, parcă te-ai întreba, dându-ţi seama că lumea te ocoleşte.

În genere, cum am ajuns aici? te întrebi.

Scoţi blocnotesul, pixul şi notezi, pro domo sua: „Prietene, a te dărui – e una, a te irosi, în zadar, în indiferenţa nemulţumitului de sine, de tine, – e cu totul altceva. Sunt două mari diferenţe, precum se spune la Odessa. Chiar dacă e una singură, ei, paradoxal ovreieşte, zic că-s două mari diferenţe în una singură”. Apoi, sari în sus, exclamând:

– Excelent!

Adică, ţi-a plăcut notiţa, îţi adresezi sieşi un compliment. Dacă nu auzi vorbe bune, aprecieri pozitive la adresa ta, îţi pierzi forma interioară. Iar un om fără o bună formă interioară – e un nimic.

Iată hotelul. Recepţia. Cheia electronică. Duşul. Divanul.

Te repozezi. Priveşti atent tapetele. Atât de uniforme – mov cu floricele albastre. Uniforme şi neinteresante, ca ultimele câteva luni din viaţa ta. În afară de vitraliul din gara-enclavă şi primele privelişti din Veneţia nordului. Iei caietul de note, el – şi jurnalul tău de călătorie, cum ar veni, trecând în el: „În amintirile noastre doarme tihnit, mâhnit, dar fără regrete, timpul irosit, căldura trupurilor pe care a fost să le strângem în braţe, stafiile lor... Nota bene: îmbrăţişarea – o capcană căzută în altă capcană...”

La acest gând şi eliberare de el, prin scris, parcă te-ar mai slăbi cătuşele realităţii, rigidităţile ei sugrumătoare de vis. Aievea. Cu ochii deschişi.

Nu ai timp de irosit, ieşi, porneşti, pedestru, prin fascinantul oraş cu Petru cel nervos-ecvestru. Peste vreo jumătate de oră, ţi se oferă o nouă ocazie de a te sălta şi a exclama:

– Minunat! – direct în faţa Ermitajului, pe un suport anume, este plasat „Pătratul negru” al lui Malevici. De aia (te-)ai săltat şi ai exclamat:

– Minunat!

Dimpreună cu tine, de pânză se apropie mai mulţi trecători, chiar şi vizitatorii care deja ies din Ermitaj. Staţi, îndelung, şi priviţi, contemplaţi. Din vreme în vreme, tu imiţi – uşor – saltul, ne-statul pe loc, dar nu exclami, – doar priveşti. Cei din jur, intuitiv, erau gata să creadă că vei exclama:

– Minunat!

Însă nu mai ai chef, dar poate că – puteri: oboseala nopţii în tren, totuşi... – ci, la un moment dat, doar sari aproape sus şi nu mai cazi pe caldarâmul din faţa Ermitajului. Rămâi suspendat în aer. Atârni de nimic. Priveşti de sus în jos pătratul negru, taci, însă clatini din cap a dezaprobare.

Ce efort de voinţă presupune, uneori, tăcerea! Tăcerea – în cazul tău – ca ne-teamă de a privi mai cuprinzător lucrurile, fenomenele; dincolo de ramele convenţiilor, chiar şi cele ale propriei conştiinţe, ce se zbate în contradicţiile atâtor legi şi prescripţii, obişnuinţe şi apucături de snob. În cazul tău, un fel de pro şi contra referitor la pătratul negru. Te simţi liber în toată puterea sufletului tău. Ţi se pare că, de aici încolo, nu vei mai aluneca pe măcinişul de nisip al ideilor străine, orbecăind prin viaţă, lăsându-te benevol capturat de opiniile general-acreditate. De aici încolo, inima nu va mai pierde din înălţime, devenind tot mai măruntă, cum ţi se mai întâmpla...

Cu aceste gânduri, te trezeşti din vis şi, poate chiar aievea, revii acasă. Iată-te într-o poiană. Braşov, posibil. Pe un suport anume, în perindare de caleidoscop ralanti, se perindă minunate pânze de Luchian, Tonitza, Aman, Petraşcu, Pallady, Grigorescu, Ciucurencu... – şi tu nu poţi să nu sari în sus şi să exclami:

–  Excelent! Superb!

La urma urmelor, eşti la tine acasă, în patria ta şi te poţi simţi mult mai descătuşat, mai liber. Aşa gândeşti, concentrat cu privirea asupra perindărilor de privelişti. Rare. Dumnezeieşti. Pentru ca, la un moment dat, să auzi:

– Domnule dragă, nu te supăra, ce vezi dumneata aici minunat, superb?...

Întorci capul. Într-un maiou gri, cu ceva scris pe el, cu o halbă de bere într-o mână, cu un blid de hârtie presată în cealaltă, pe blid – celebrii, tradiţionalii, nelipsiţii mici-mititei! – stă el, nedumeritul. Cu partea superioară a buzei de sus – în horbota spumei de bere, cu buzele propriu-zise unsuroase de la carnea pârpălită. Pare-se, încă uşor sângerândă. Întreabă, apoi te priveşte răbdător, din când în când duce la gură halba, trăgând din ea câte o înghiţitură-două. Tip emblematic, s-ar putea spune...

Din atare bruscă schimbare de situaţie şi gradaţie se poate face infarct. Şi tu chiar simţi că ceva, rece, ca un cui de gheaţă, ţi se înfige în partea stângă a pieptului.

Cazi! Probabil, într-o groapă... Cel puţin, aceasta ţi-a fost ultima senzaţie. Până la pierderea cunoştinţei.

Cu toate că, de cum ţi-ai revenit, ai tratat situaţia oarecum altfel, mai în drept s-o faci, ca cel ce ai trăit-o, urmărit-o din propriul interior. Totul fu ca un tremur mistic, un ciclon de friguri anti-estatic ce prinse a-ţi colinda, repezit, firea, ca pe un spaţiu al nimănui. Deja. Sau – foarte curând. Odată ce raţiunea se dezlănţuise, se rupse din chingi. Astfel că e greu de spus ce s-a întâmplat: infarctul sau demenţa.

Important, însă, că ţi-ai revenit şi speri la noi ocazii care să te motiveze a sări în sus şi a exclama:

– Superb!