Glissando între două culturi (Lucreţia Bârlădeanu, Secolul nomazilor. Itinerar literar român-francez.)

Dacă volumul anterior al Lucreţiei Bârlădeanu, Dialoguri pariziene, ARC 2005, putea fi receptat ca o apariţie singulară chiar în bibliografia scriitoarei basarabene stabilită de câtva timp în Franţa, recentul volum, Secolul nomazilor. Itinerar literar român-francez, Epigraf 2006, dovedeşte deja, spre onoarea autoarei, o constantă a preocupărilor sale bilaterale şi impune un mesager cultural între cele două spaţii pe care le frecventează: Franţa adoptivă şi Basarabia natală. Sperăm că vor urma şi alte cărţi care să continue „dialogurile pariziene”.

Volumul este heteroclit, ceea ce îi poate lărgi orizontul de difuzare şi poate fi util specialiştilor locali, care doresc să se documenteze în probleme inter-relaţionale. Dintre subiectele abordate în cele trei secţiuni ale cărţii, niciunul nu este în afara temei nomazilor, chiar dacă „nomadismul” este abordat din diverse unghiuri: francezi care au scris despre Republica Moldova, scriitori români stabiliţi în hexagon, în general scriitori care au avut sau au o relaţie cu străinătatea.

Capitolul întâi uneşte câteva articole despre autori francezi sau despre oameni de cultură care activează în Franţa nefiind în mod obligatoriu francezi, cum e şi cazul lui George F. Jewsbury, cu studiul său Anexarea Basarabiei la Rusia: 1774-1828. Lucreţia Bârlădeanu nu se lansează în disecarea pe toate feţele a subiectului, nici nu încearcă să facă o analiză a lui, aşa cum ar face un istoric de specialitate. De altfel, autoarea conştientizează acest lucru. Ea citează pasajele care i se par mai relevante, iar comentariul este expeditiv. „Nu vom insista asupra comentării acestui pasaj, spune într-un loc. Este de datoria şi competenţa istoricilor să o facă” (p. 8). Ea selectează fragmentele mai interesante, mai ales cu o problematică de strictă actualitate, dintr-o perspectivă subiectivă, perspectiva unui scriitor. Uneori, autoarea basarabeană îşi justifică curiozitatea de a decela o lucrare de specialitate „străină”:
„… numai la prima vedere s-ar putea crede că problematica acestei cărţi ar ţine, în primul rând, de domeniul istoricului. Cartea conţine multe surprize pentru orice gen de cititor şi mai ales pentru cel care vrea să cunoască o opinie obiectivă şi detaşată despre acest episod dramatic al istoriei, consecinţele căruia le simţim până astăzi” (p. 6-7).

Pentru cei interesaţi de subiecte le putem spune că cele mai multe dintre cărţile şi studiile cu tematică basarabeană, comentate în volumul Lucreţiei Bârlădeanu, au fost editate şi în limba română.

Al doilea comentariu se referă la o carte a lui René Al. de Flers despre Radio Europa Liberă. Cum e şi firesc, Lucreţia Bârlădeanu selectează numai pasajele care se referă la prezenţa Basarabiei pe undele scurte. De fapt, este vorba despre unul singur, cam straniu şi de-a dreptul lugubru. René Al. de Flers îşi aminteşte că în perioada când lucra la postul american (până spre sfârşitul anilor ’80) i se interzicea să pomenească de Basarabia într-un context românesc. A aflat apoi că interdicţia venea din partea „unui oarecare Yarrow, originar din Basarabia şi care la ora respectivă avea funcţia de vicepreşedinte la Free Europe Commitee” (p. 11). Acesta din urmă i-a replicat odată că Basarabia nu este nici românească, nici rusească.

În cel de al treilea material este analizat studiul unui tânăr cercetător francez specializat în Europa de Est. El propune (2003) trei scenarii de o posibilă evoluţie a Republicii Moldova. Aceste scenarii sunt bine cunoscute astăzi şi nu voi insista asupra lor. Mai important este să remarcăm că Lucreţia Bârlădeanu anexează şi o recenzie a unui alt autor francez, Julien Nessi, despre cartea colegului său, recenzată acum de autoarea basarabeană. Indiferent de scenariile puse în joc, Bruxelles-ul are, conchide Nessi, sarcina de a reabilita Republica Moldova.

O altă carte recenzată, Jeane Nouzille, Moldova – o istorie tragică a unei regiuni, a fost tradusă chiar la Chişinău, ceea ce denotă importanţa ei pentru contextul local. Diagnosticul pesimist, formulat atunci la 2004, rămâne, din păcate, neschimbat şi ar putea fi transcris şi la 2008. Pornind de la aceste concluzii destul de sumbre, autoarea se simte obligată să lanseze, în finalul aprecierilor sale, şi un apel, un fel de vox clamandi in desertum.

Ultimul material din această primă casetă ia în dezbatere notele de călătorie ale lui Claud­e Karnooh, cunoscut savant francez mai ales prin vizitele sale în spaţiul românesc şi prin accentele caustice. Citisem o relatare sau poate două ale francezului despre România şi deja eram pregătit psihologic pentru receptarea lui basarabeană. Bineînţeles că locurile moldoveneşti de atracţie: Transnistria, Găgăuzia şi ţiganii de la Soroca, l-au deprimat. Unica reacţie pozitivă pe care o are Karnooh, consemnată de Lucreţia Bârlădeanu, este următoarea: „Pentru a spulbera aceste semne de întrebare şi a-şi finisa impresiile, Claude Karnooh promite să revină” (p. 23).

Concluziile la acest set de articole sunt instructive, formulate uneori cu un umor involuntar, de exemplu, atunci când scrie că elita franceză se „angajează” (ghilimele aparţin autoarei) să devină un avocat al Republicii Moldova, acest Ianus bifrons al Europei.

Am insistat asupra acestei secţiuni, deoarece realitatea basarabeană ne afectează pe toţi şi rămâne, ca şi acum 15-20 de ani, la fel de ameninţătoare, explozivă, încurcată.

Secţiunea a II-a este dedicată profilurilor unor scriitori români din exil. Se pare că preferinţele Lucreţiei Bârlădeanu se îndreaptă spre Bujor Nedelcovici şi Virgil Tănase. În tot cazul aceştia beneficiază de analize mai ample. Monştrii sacri, cum ar fi Ionesco sau Cioran, pe care, de altfel, scriitoarea noastră nici nu i-a prins în viaţă la momentul stabilirii ei pe sol francez, nu sunt prezenţi în carte. Cred că nu e vorba de o subapreciere, ci de o disipare a atenţiei după ce au fost comentaţi abundent în deceniul trecut. Ei trec în mod firesc din zona de interes a criticii literare în cea a istoriei literare.

În prefaţa la acest bloc, Lucreţia Bârlădeanu face o diferenţă, în fond justă, între literatura exilului românesc, a autorilor care au scris în Franţa sau în alte părţi, şi literatura basarabeană. Nu sunt comentate similitudinile şi diferenţele dintre cele două tipuri de literaturi desprinse de matcă (probabil, obiectul unor alte studii). Autoarea trece în revistă unele istorii literare care au încercat să recupereze autori basarabeni. Observ că fiecare autor al istoriilor pe care le prezintă ea recuperează şi sincronizează scriitori basarabeni care s-au remarcat pe plan public: Nicolae Dabija, Grigore Vieru, Leonida Lari sau Valeriu Matei.

Lucreţia Bârlădeanu analizează lucrări ale exilului literar românesc, apărute îndeosebi până în 2000. M-aş fi aşteptat (şi) la o aducere la zi a acestei literaturi.

Lectura dintr-un autor sau altul este subiectivă, generând de multe ori impulsuri de a-i răspunde cu o replică sau cu un comentariu propriu. Este natural să fie aşa. De exemplu, atunci când se accentuează latura erotică a romanului Provocatorul (B., Ed. Alfa, 1997, în traducere franceză, 2000) de Bujor Nedelcovici, argumentele nu sunt suficient de detaliate, încât să te convingă de un erotism deosebit al romanului, nemaivorbind de faptul că afirmaţia că literatura română erotică „de la romanul lui M. Eliade Maitreyi nu prea a avut parte de titluri semnificative” (p. 45) este cel puţin neactualizată.

Însemnările despre creaţia lui Virgil Ierunca sunt întregite – şi aceasta conferă însemnărilor o notă aparte – de amintiri din perioada când scriitoarea basarabeană le-a făcut o vizită soţilor Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu. Aceste notaţii pe două voci – vocea scriiturii şi vocea gazdelor – capătă o semnificaţie aparte acum când ne-a părăsit definitiv şi vocea baritonală, curajoasă, inconfundabilă de la Radio Europa Liberă.

Ultima parte a volumului cuprinde portrete literare, sinteze, amintiri despre scriitori, o problematică în general diversă. Doar unele texte ar putea fi puse cumva sub semnul „secolului nomazilor”: Ion Druţă, Octavian Paler prin intermediul romanului său Viaţa pe peron sau recenzia la cartea de eseuri Valsul pe eşafod a lui Vitalie Ciobanu, văzut ca un autor ce are „dexteritatea de a se mişca” prin culturi, „prin lumea politicului şi prin alte domenii ale vieţii” (p. 102).

Liviu Damian este evocat în amintirile derulate de cea de a doua soţie a lui, Anastasia. Unele amănunte povestite cu calm sunt halucinante în esenţa lor: „A venit cu un buchet mare de trandafiri. Am mers spre Lacul din Valea Morilor şi acolo pe o bancă mi-a povestit drama vieţii lui: avea doi copii, iar soţia, bolnavă, de mai mult timp era internată în spital. Nu mi-a cerut nimic. Nu mi-a propus nimic, dar am înţeles din clipa aceea că sunt femeia care, într-un mod fatal, va trebui să împartă destinul poetului” (p. 92).

Articolul despre Ioan Alexandru urmăreşte cariera acestuia, ascensiunea fulminantă şi criza „imnică” ce a urmat.

Mă deranjează un pic că articolele nu sunt datate, cu atât mai mult în cazul în care au fost publicate în presă. Din această cauză unele fraze sună uşor bizar: „… Vămile pustiei (volumul lui Ioan Alexandru – n.n.) constituie un moment de ruptură între poezia apocaliptică de ieri şi cea imnică pe care poetul o practică astăzi” (p. 71). În articolul despre Druţă unele surse bibliografice, care urmează citatelor, sunt limitate doar la numele autorului.

Opiniile Lucreţiei Bârlădeanu despre Ion Druţă sunt controversate, aşa cum controversat este autorul şi personajul Ion Druţă. Derapajele omului, uneori şi ale operei druţiene mai ales după 1980, au făcut ca critica (literară) să se îndrepte şi împotriva scrierilor din tinereţe, considerate piatra de rezistenţă a scriitorului stabilit la Moscova. Şi Lucreţia Bârlădeanu îi critică vehement mioritismul, conjugat, mai nou, cu ideea cristică a neîmpotrivirii la rău. Uneori, autoarea ajunge atât de departe în criticile sale, încât devine suspectă faţă de o povestire atât de inocentă cum este Povestea furnicii. Autoarea preia teza conform căreia Druţă ar fi fost racolat de KGB încă în perioada când se stabilea în capitala Rusiei. Drept argument (indirect) al acestei ipoteze este invocat cazul lui Evgheni Evtuşenko, reprodus din cartea fostului cekist Pavel (în colaborare cu fiul său Anatoli) Soudoplatov, Messions spéciales, Ed. Seuil, Paris, 1994, după care poetul rus ar fi (fost) turnător. Dacă în cazul lui Evtuşenko avem măcar mărturiile unui funcţionar al sistemului, în ce priveşte scriitorul moldovean este vorba de simple speculaţii.

Învinuirea supremă care i se aduce lui Druţă, mai serioasă, este aceea că autorul Poverii bunătăţii noastre s-a erijat în rolul de profet şi portavoce a neamului, rol în care a clacat.

Una din calităţile incontestabile ale cărţii este stilul ei. Secolul nomazilor se citeşte uşor, ca o carte de vacanţă, chiar dacă subiectele abordate sunt, în contrapunct, grave sau/şi incomode.

________