Martirologiul lui Andrei Tarkovski (Prezentare şi traducere de Vasile Gârneţ)

Regizorul Andrei Tarkovski este cunoscut şi apreciat în întreaga lume. Generaţii de cinefili îşi transmit una alteia, de-a lungul timpului, respectul pentru acest creator de excepţie. Deloc, ori foarte puţin e cunoscut Andrei Tarkovski ca scriitor, ca autor de jurnale şi scrieri ce i-au alimentat şi completat creaţia cinematografică. Martirologiul - publicat anul acesta pentru prima dată în limba rusă, după ce a cunoscut variante prescurtate în alte nouă limbi - este jurnalul autorului lui „Andrei Rubliov”, la care acesta a scris timp de 16 ani, între 30 aprilie 1970 şi 15 decembrie 1986 – ultima însemnare o face cu două săptămâni înainte de a muri la 29 decembrie, într-o clinică din suburbiile Parisului. Tarkovski şi-a început jurnalul în perioada de pregătire a filmului „Solaris”, când nu mai filmase de vreo 4 ani de zile. Notaţiile sale nu fixează doar munca asupra filmelor pe care avea să le facă de-acum încolo, dar şi persecuţiile, cenzura la care este supus de către cinovnicii de la Mosfilm şi Goskino - acestea provocându-i mari suferinţe. Multe pagini din Martirologiu sunt reflecţii filozofice ale autorului, altele anunţă proiecte ale filmelor pe care n-a mai reuşit să le realizeze, cu descrierea amănunţită a unor scene. Nu lipsesc impresiile de lectură, citatele din cărţile care i-au plăcut, descrierea viselor, desenele (Tarkovski avea un real talent de pictor), însemnări despre preocupările vieţii cotidiene. E greu de spus dacă Tarkovski a fost sincer până la capăt în paginile sale de jurnal. El bănuia că vor fi citite şi, probabil, publicate, de aceea uneori e aluziv. Nu a reuşit însă întotdeauna să se controleze, lăsând să se reverse în pagina scrisă tot ce avea pe suflet. Maximalist incurabil şi etern neadaptat, recunoscându-şi doar propria dreptate, Tarkovski este necruţător cu sine însuşi, dar nu-i iartă nici pe ceilalţi, inclusiv pe prieteni, pe cei cu care a lucrat la filme şi cărora le datorează, cel puţin parţial, gloria sa. Renumiţii operatori Vadim Iusov (a conceput imaginea la filmele de început ale lui Tarkovski) şi Gheorghi Rerberg (lui i se datorează „Oglinda”) sunt numiţi trădători. Calificative mai dure primesc şi alţi colegi de breaslă: Serghei Gherasimov, Mark Zaharov, Serghei Bondarciuk, Marlen Huţiev,  Stanislav Rostoţki, Iulii Raizman, Gleb Panfilov, Iosif Heifiţ, Vladimir Naumov… – adică floarea cinematografiei sovietice. Puţini sunt acei care au scăpat de peniţa veninoasă a lui Tarkovski.

Nu ştiu ce reacţii va stârni în Rusia publicarea jurnalului lui Andrei Tarkovski. Vor fi destui probabil care îl vor acuza de grandomanie, îi vor lua în derâdere postura de vizionar şi de „ales al lui Dumnezeu”, îi vor contesta subiectivitatea bolnăvicioasă, înjurăturile şi cuvintele de ocară cu care i-a gratulat (şi sunt atâtea în paginile Martirologiului!). Oricum, jurnalul îl înfăţişează pe Tarkovski într-o altă - neobişnuită, surprinzătoare - lumină, făcându-ne, pe unii dintre noi, să-i privim filmele dintr-o perspectivă mai complexă.

Vă propunem în cele ce urmează câteva fragmente din această carte masivă, de peste  600 de pagini, care sperăm să fie tradusă şi în limba română. (v.g.)

Jurnal

30 aprilie 1970, Moscova

Am discutat din nou cu Saşa Mişarin despre proiectul „Dos­toievski”. Ar trebui scris mai întâi, să nu mă încă gândesc la regie. Nu are nici un sens, cred, să fac o ecranizare după Dostoievski. Chiar despre F.M. (Fiodor Mihailovici - n. trad.) ar trebui făcut un film. Despre caracterul său, despre Dumnezeul şi diavolul său, despre creaţia sa.

Tolea Soloniţîn ar putea fi un Dostoievski excepţional. Trebuie să citesc tot ce a scris Dostoievski. Tot ce s-a scris despre el, filozofia rusă – Soloviev, Leontiev, Berdiaev ş.a.m.d. „Dostoiev­ski” poate deveni chintesenţa a ceea ce am vrut să fac eu în cinema.

Acum însă mă concentrez pe „Solaris”. Deocamdată totul merge chinuitor şi în silă, pentru că Mosfilmul a intrat într-o perioadă de criză. Pe urmă urmează „Belîi deni” (titlul de lucru al filmului „Oglinda” – n. trad.).

10 mai

Am cumpărat o casă la Miasnoie (sat în regiunea Riazan, pe malul râului Oka, la 300 de km de Moscova – n. trad.). Casa pe care ne-am dorit-o. Acum nu mă mai tem de nimic: dacă nu-mi vor permite să lucrez, am să mă retrag în sat, voi creşte porci şi gâşte, voi cultiva grădina. Să scuip pe ei!

3 septembrie

Tare aş vrea să-i arăt „Rubliov” lui Soljeniţîn. Poate să vorbesc cu Şostakovici? Cât de vanitoşi sunt aceşti bătrâni – toţi aceşti Gherasimovi! Cum râvnesc ei slava, laudele, decoraţiile, premiile! Cred probabil că obţinând toate acestea vor filma mai bine. Mi-e milă de ei. Nişte diletanţi nefericiţi, care câştigă bani cu aceste bibelouri. Şi trebuie să observ că o fac aproape profesionist. Apropo, Heyse avea o remarcă în acest sens: „Diletantul este un om curios, care simte plăcere în a face ceea ce nu poate să facă”.

7 septembrie

Ce s-ar putea filma:

1. „Kagol” (despre procesul asupra lui Borman).

2. Despre un fizician-dictator (mai multe versiuni).

3. „Căsuţa cu turnuleţ”.

4. „Aukalki”.

5. „Dezertorii”.

6. „Iosif şi fraţii săi”.

7. „Matrionin dvor” (Casa lui Matriona) după Soljeniţîn.

8. Despre Dostoievski.

9. „Belîi deni” (devenit ulterior „Oglinda” – n. trad.) Şi cât mai repede!

10. „Adolescentul” lui Dostoievski.

11. „Ioana d’Arc, anul 1970”

12. „Ciuma” după Camus.

13. „Cei doi care au văzut vulpea”

Scenarii:

1. „Ultima vânătoare” ori „Coliziunea/ciocnirea”

2. „Catastrofa”.

3. Despre omul zburător (după Beliaev).

În timpuri bune aş fi putut să devin milionar. Începând cu 1960, făcând câte două filme pe an, aş fi avut acum 20. Dar parcă poţi filma cu idioţii noştri!?

Am citit întâmplător în Novîi mir poemul lui Evtuşenko „Universitatea din Kazan”. Ce om lipsit de talent! Rămâi stupefiat. Avangardă de mic burghez. Pe timpul său Severeanin a fost de o mie de ori mai talentat. Şi ce a rămas după el? „Ananaşi cu şampanie”?

Şi aceste zâmbete încărcate cu dispreţ. E vrednic de toată mila, Jenea. Se poartă ca o cocotă. Odată, la VTO („Vsesoiuznoie Teatralinoe Obscestvo” – Societatea Oamenilor de Teatru), s-a apropiat beat de mine şi m-a întrebat:

 - De ce eşti atât de feroce, Andrei?

Nu i-am răspuns.

- Ştii, a continuat Evtuşenko, semeni cu un ofiţer alb care a participat la marşul spre Polul Arctic.

9 septembrie

Ne putem salva, doar salvându-ne fiecare în parte. A venit vremea eroismului individual. Un fel de ospăţ pe timpul ciumei. Îi salvezi pe toţi, dacă te salvezi pe tine însuţi. În plan spiritual, evident. Eforturile colective sunt fără niciun rezultat. Suntem oameni şi nu avem instinctul conservării speciei, aşa cum îl au furnicile sau albinele. În schimb, avem un suflet nemuritor, un suflet pe care l-am călcat în picioare cu o bucurie răutăcioasă. Aşadar, instinctul nu ne va salva, mai mult, lipsa lui ne va aduce pieirea. Iar peste principiile morale, spirituale, am scuipat…

Ce ne poate salva? Nu ne putem bizui pe conducători! Acum omenirea poate fi mântuită doar de un geniu – nu de un proroc, nu! -, doar un geniu care va formula un ideal moral. Dar unde e acest Messia?

14 septembrie

De foarte multă vreme nu l-am văzut pe tata. Pe măsură ce trece timpul şi nu-l văd, devin tot mai melancolic şi îmi pare îngrozitor să mă duc la el. Am complexe în relaţiile mele cu părinţii. Nu mă simt matur alături de ei. Şi nici părinţii, am impresia, nu mă consideră matur. Nişte relaţii dureroase, complicate, nemărturisite. Nu e deloc simplu. Îi iubesc foarte mult, dar niciodată nu m-am simţit liniştit şi egal alături de ei. Cred că şi ei se sinchisesc de mine, deşi mă iubesc. E straniu. Ne-am despărţit cu Ira, am divorţat, eu am o nouă, altă viaţă, iar ei se comportă de parcă nu observă nimic. Chiar şi acum, după ce s-a născut Andriuşa. Se ruşinează să discute cu mine direct despre toate acestea. Şi eu mă ruşinez. Şi aşa a fost întotdeauna. E foarte greu să comunici după principiul: „să nu cumperi alb şi negru, să nu spui da şi nu”. Cine e vinovat? Ei sau poate eu? Toţi câte oleacă.

Mă tem cumplit de înmormântări! Chiar şi atunci când am înmormântat-o pe bunica mi-a fost groază. Şi nu că a murit, dar din cauză că în jurul meu erau oameni care îşi exprimau sentimentele lor, chiar sincere. E peste puterile mele să suport când cei apropiaţi îşi exhibă sentimentele.

24 aprilie 1971

Am fost la Romanov (Preşedintele Comitetului de Stat pentru Cinematografie – n. trad.). Mai erau acolo Gherasimov, Bondarciuk, Kulidjanov, Pogojeva, cineva de la Comitetul Central (un zbir de pe lângă Ermaş) şi Baskakov. Ah, da, mai era şi Sizov (director la Mosfilm – n. trad.) Din nou mi se cere să fac corecturi la „Rubliov”. Nu mai am puteri! N-am mai suportat şi am încercat să protestez. Dar cel mai rău este că Sizov insistă, în mod categoric, să fac corecturile, chiar dacă Demicev (membru în Biroul Politic al Comitetului Central al PCUS – n. trad.) ar fi de acord să dea drumul la film fără aceste mutilări.

Ah, cât aş vrea să filmez! Ce fel de ţară e asta care nu-şi doreşte nici măcar să facă nişte bani cu filmele mele!? (…)

14 august

Talentul e un bun comun, aparţine tuturor. Iar cel ce poartă acest talent e la fel de insignifiant precum un rob muncind pe plantaţie, ca un narcoman, ca un lumpen. Talentul, de fapt, e o sursă de nefericire pentru purtătorul său, pentru că, pe de o parte, nu-ţi oferă nici un drept la demnitate şi stimă, iar pe de altă parte, te împovărează cu mari responsabilităţi. E ca şi cum unui om cinstit i s-ar încredinţa să apere şi să păstreze nişte bijuterii, fără dreptul de a se folosi de ele…

Actorii sunt proşti. Niciodată în viaţă n-am întâlnit un actor deştept. Niciodată! Am întâlnit actori buni la inimă, actori răi, îndrăgostiţi de ei înşişi, actori modeşti, dar actori deştepţi – niciodată. Am văzut, totuşi, un actor deştept în „Fragii sălbatici” al lui Bergman, dar până la urmă am aflat că şi acela era, de fapt, regizor. 

30 decembrie

A apărut prima (după lansarea lui „Andrei Rubliov”) cronică la film în Komsomolskaia pravda. Semnează un oarecare Grigorii Ognev. O cronică ticăloasă, care – contrar aşteptărilor lor - va atrage şi mai mult publicul. În ziar nu se spune că „Rubliov” poate fi privit în cinematografe. Nu există în oraş niciun afiş care să anunţe filmul. Cu toate acestea, am aflat că e foarte greu să faci rost de bilete la „Rubliov”- toate s-au vândut. Îmi telefonează diverşi oameni şi, impresionaţi de film, îmi mulţumesc emoţionaţi.

12 ianuarie 1972

Ieri, Sizov mi-a comunicat observaţiile pe care le are faţă de „Solaris”, observaţii cumulate şi care parvin de la mai multe „instanţe” – de la secţia de cultură a Comitetului Central, de la Demicev, de la Comitetul pentru Cinematografie… Am notat tocmai 35. Dacă aş vrea să ţin cont de ele (lucru imposibil), din film nu va mai rămâne nimic. Aceste observaţii sunt şi mai absurde decât cele pe care le-am primit la „Andrei Rubliov”. De pildă:

1. Să se arate mai clar cum va fi lumea în viitor. Din film nu reiese nimic clar.

2. Nu sunt destule filmări ale naturii de pe planeta viitorului.

3. Cărui lagăr aparţine Kelvin – socialist, comunist sau capitalist?...

4. Concepţia despre Dumnezeu trebuie înlăturată…

5. De scos concepţia despre creştinism.

6. Să fie scoşi din film actorii străini.

7. Să fie scurtată sinuciderea lui Hari.

8. Să fie scurtate scenele în pat ale protagoniştilor.

9. De scos cadrele în care Chris apare fără pantaloni.  

10. Trebuie să se sugereze foarte clar că Chris şi-a îndeplinit MISIUNEA…

11. Nu trebuie să se creeze impresia că Chris e un leneş…

Acest delir al dădăcelilor se încheie cu remarca: „Alte observaţii asupra filmului nu avem”. Poţi să mori, pe cuvântul meu! Nu înţeleg ce vor, de fapt, de la mine? Dacă aş face tot ce‑mi cer, aş distruge filmul.  Ori poate vor să-i înfrunt şi să le spun că nu voi ţine cont de pretenţiile lor?  E o provocare ordinară… Vor să renunţ să mai filmez? De ce? Nu mai înţeleg nimic… Doamne Dumnezeule, cât de cretini trebuie să fie tipii ăştia ca să facă asemenea observaţii!

23 februarie

Oare din nou va trebui să stau şi să aştept ani întregi până când cineva va binevoi să-mi lanseze filmul? (e vorba de „Solaris” – n. trad.) Ce ţară uimitoare e aceasta, care nu vrea să obţină victorii ale culturii noastre în străinătate, care nu vrea filme bune şi nici cărţi de valoare? Arta adevărată îi sperie. Până la urmă, reacţia lor mi se pare firească. Arta le este contraindicată, pentru că ea, arta, e umană, iar ei sunt programaţi să distrugă tot ce e viu, orice pornire de umanism, fie ea tendinţa omului spre libertate sau apariţia pe firmamentul nostru întunecos a unor opere de artă. Nu se vor linişti până când nu vor nimici orice semn al independenţei şi gândirii libere, până nu vor transforma persoana într-un animal. Vor distruge totul – vor pieri ei, dar şi Rusia.

Mâine merg din nou la Sizov. Îmi va explica ce se întâmplă cu „Solaris”. Probabil va încerca din nou să mă convingă, să mă înduplece, să mă facă să accept sugestiile lor. De fapt, sunt obişnuit cu asemenea strategii…

Va trebui să citesc nuvela lui Korolenko, despre care mi-a vorbit Fridrich (Gorenshtein) – e despre viaţa patriarhală a unor ţărani siberieni, despre prejudecăţi şi altele. Poate ieşi ceva în genul „Aukalki” (un proiect de film pe care Tarkovski nu l-a mai realizat - n. trad.) Ecranizarea mi se pare o cale mai uşoară pentru a face un film. În acelaşi timp, cred că e mai potrivit să ecranizezi o literatură care încă nu s-a afirmat, însă conţine acel sâmbure pe care tu, ca regizor, îl poţi dezvolta pe ecran.

19 august

Elveţia – o ţară incredibil de curată şi îngrijită, tocmai potrivită pentru cei obosiţi de atâta alergătură. Seamănă foarte mult cu o casă pentru alienaţi – linişte, surori amabile, zâmbete de complezenţă…

27 ianuarie 1973

 Ce trist e să trăieşti pe lumea aceasta! Îi invidiez pe toţi acei care pot crea fără să depindă de stat. Şi sunt majoritatea, în afară de oamenii angajaţi în cinematografie şi în teatru. (Nu pomenesc de televiziune, pentru că televiziunea nu e creaţie). Sunt liberi. E drept că au şi „libertatea” să nu câştige prea mulţi bani, dar măcar pot lucra, pot crea. Ce conducători mitocani avem! Au ei nevoie de literatură, poezie, muzică, pictură şi film? Nu, dimpotrivă, toate acestea îi deranjează… Şi eu nu vreau decât să muncesc, nimic mai mult. Să muncesc! Oare nu e acesta un comportament primitiv, o crimă chiar, să ţii fără lucru un regizor despre care presa italiană scrie că este genial?

Cred că ceea ce mi se întâmplă nu e decât o răzbunare a mediocrilor care au ajuns în posturi de conducere. Mediocritatea nu suportă artiştii, iar mediocritatea s-a instalat la putere în această ţară.

6 aprilie

Mi-am amintit astăzi, nu ştiu de ce, cum am pierdut manuscrisul cu  scenariul (nu aveam o altă copie) la „Rubliov”. L-am lăsat în taxiul din care am coborât la colţul străzii Gorki (vizavi de „Naţional”). Taxiul a plecat şi eu, de necaz, m-am îmbătat. După o oră am ieşit de la „Naţional”şi m-am dus la VTO („Vsesoiuznoie Teatralinoe Obscestvo” - Societatea Oamenilor de Teatru). Peste alte două ore, coborând în jos pe stradă, la acelaşi colţ unde pierdusem manuscrisul, a oprit în dreptul meu un taxi - încălcând regulile de circulaţie – şi şoferul mi-a întins manus­crisul meu prin fereastra portierei. A fost o adevărată minune.

7 noiembrie