Iubirea scrisă în stele (Milorad Pavić, Mantia de stele - Ghid astrologic de ghicit)

Nu cred că exagerez cu nimic, dacă spun că orice nouă traducere din Milorad Pavić e un eveniment editorial remarcabil. Deoarece nu sunt mulţi traducătorii buni de sârbă (şi, dacă traducători de bine, de rău se găsesc, mă întreb ce muncă infernală are redactorul cărţii care, foarte probabil, nu va putea confrunta traducerea cu originalul). Deoarece e bine ca, măcar din când în când, să ne luăm ochii şi de pe literaturile din Vest care domină autarhic piaţa literară şi să ne îndreptăm atenţia spre o cultură care, deşi geografic ne e foarte apropiată, e cunoscută extrem de puţin. În al treilea rând, traducerea unui roman de Milorad Pavić e un eveniment remarcabil, pentru că romanul în sine este un spectacol, un festin literar de înaltă ţinută.

Scriitorul sârb este cunoscut publicului român îndeosebi pentru trei volume publicate la Editura Paralela 45. Un dicţionar khazar, un îndreptar de ghicit („Ultima iubire la Ţarigrad”) şi „Partea lăuntrică a vântului”. Fiecare dintre aceste romane (romane?) surprind printr-o formă cel puţin deosebită: un dicţionar, un ghid de tarot (cartea se vinde incluzând un pachet de cărţi de tarot şi instrucţiuni de utilizare), un volum cu două capete („Partea lăuntrică a vântului”) care se poate citi din ambele părţi. Rămânând la planul formal şi încercând să trasăm vagi linii de rudenie cu literatura română, Milorad Pavić pare să împărtăşească tentaţia înspre experimente textualiste ale optzeciştilor noştri. Corespondentul român cel mai evident e Mircea Horia Simionescu (cei doi sunt, de altfel, şi foarte apropiaţi ca vârstă, românul născut în 1928, şi Pavić în 1929). În planul conţinutului, autorul dicţionarului khazar alege un stil parabolic, eliptic şi misterios. Regăsim aici un strop de realism magic şi de meta-fabulaţie à la Borges. Corespondentul român ar fi o combinaţie între Ştefan Bănulescu şi Alexandru Ecovoiu.

Ajungem astfel şi la volumul de faţă, Mantia de stele, o carte care nu face excepţie nici de la bizareria formală cu care am fost obişnuiţi, nici de la scriitura-puzzle plină de enigme şi tâlc. Romanul este organizat în 6 capitole, fiecare dintre ele fiind o poveste de dragoste între două personaje, nativi ai unor zodii diferite. De fapt, personajele sunt mai degrabă nişte prototipuri decât nişte identităţi, din lupta lor între „ce le e înscris în stele” şi propriile aspiraţii şi dorinţe născându-se tensiunea epică.

Poveştile de dragoste sunt extrem de diferite şi ne poartă din Evul Mediu sârbesc până în Parisul secolului 21, cu escale în însorite insule greceşti sau într-un Belgrad aflat sub bombardamentul trupelor NATO în 1999. Convenţia visului şi a metempsihozei e cea care asigură coeziunea romanului. Un personaj feminin se întrupează rând pe rând în celelalte personaje (feminine sau masculine deopotrivă). De asemenea, obiecte, simboluri şi întâmplări migrează misterios dintr-un capitol în altul (un inel, o pipă etc.). Atenţia cititorului e solicitată foarte mult în procesul de urmărire a traseului obiectelor respective, proces în care, cu acribie de detectiv particular, se poate ţese o pânză de conexiuni narative care să ţină cartea la un loc.

Înduioşătoare e şi povestea Arhondulei Nehama care crede, după moartea prietenei sale, că aceasta încă mai e vie, şi însoţind „strigoiul” într-o croazieră pe Mediterana îşi dăruieşte şi fecioria şi inima unui doctor care se dovedeşte a fi „ursitul din stele”. Bizar e să citim despre tânăra Teodora căreia, anual, îi sunt furate câte trei zile din viaţă, de către iubitul ei care a vieţuit cu un secol mai devreme. Tulburătoare e istorisirea din final care are în centru o femeie-balanţă şi un Minotaur. În timpul atacurilor şi bombardamentelor asupra Belgradului (Occidentul şi NATO sunt atacate violent, în numeroase rânduri) protagonistul îşi pierde potenţa şi memoria (critica acidă la adresa războiului care nu te face viril, ci îţi răpeşte orice masculinitate, care nu îţi îmbogăţeşte experienţele, ci şterge cu buretele tot). Logodnica sa vede în asta o tragedie care le-ar putea dis­truge relaţia şi sentimentele, drept pentru care apelează la tot soiul de leacuri, de la descântece la intervenţii radiestezice, reuşind în final să îşi „resusciteze” iubitul cu preţul pierderii propriei sale memorii. Frazele lui Pavić capătă o tentă profetică, nu tocmai uşor de decodat: „Există o singură cale prin care iubirea bolnavă se poate înzdrăveni şi apoi vindeca. De fapt, dragos­tea se pierde din pricină că numele iubiţilor se luptă deopotrivă pentru supremaţie. Ele trebuie curăţite unul de celălalt. Sunt ca două sonorităţi care deopotrivă se calcă în picioare. Un sunet trebuie spălat de celălalt sunet. Dacă vrei dragostea, atunci trebuie să cureţi din numele tău numele celui pe care îl iubeşti. Cine face asta salvează dragostea. […] Fiindcă a spune pe nume înseamnă a trezi” (p. 165).

De departe însă, cea mai frumoasă poveste e cea de-a doua. În secolul al 15-lea, la curte­a unui voievod sârb, Jeremia, este tocmit un tânăr chipeş, Prohor, pentru a testa erotic toate femeile care ar urma să ajungă în aşternutul stăpânului. În acest timp, frumoasa Filipa Avranezović pregăteşte o strategie de a-l otrăvi pe voievod printr-un sărut. Deznodământul e simplu şi implacabil. Filipa se îndrăgosteşte nebuneşte de tânăr dar, fără să-şi dea seama, crezând că îl otrăveşte pe voievod îşi ucide, de fapt, iubitul. Scena culminantă este construită cu măiestrie, cu o gradaţie a tensiunii perfectă: „Apoi făcu semnul crucii fiecărui sân de trei ori cu limba după care o trase înspre el pe blana de oaie din pat. Ea se întinse lângă el, leşinată de patimă, dar se ferea înciudată să-l sărute mişcându-şi capul când într‑o parte, când într-alta. Când el o sili să-l sărute şi când o pătrunse cu vărsătorul, înfiorarea din strigătul ei străpunse noaptea, încât stinse cu glasul lumânarea din iatac” (p. 59).

Cartea lui Milorad Pavić e un roman-obiect, care se citeşte în linişte, pe îndelete, şi se savurează în tihnă. Nu de puţine ori, fraze, pasaje sau capitole întregi vor trebui recitite. Dincolo însă de un puzzle narativ care intrigă şi motivează cititorul să se implice activ în decriptarea mesajelor ascunse, dincolo de virulenţa politică anti-NATO şi anti-Occident, dincolo de caracterizările succinte ale tuturor celor 12 zodii, caracterizări cum nu veţi mai găsi pe nicăieri, vă asigur, se află o carte de o frumuseţe stilistică desăvârşită. Sub mantia de stele se ascunde o bijuterie în miniatură.

____________