„Podul de flori” - un film despre Basarabia migratoare (Interviu cu cineastul Thomas Ciulei)

Costică Arhir este un erou al zilelor noastre: îşi creşte singur cei trei copii într-un sat din Republica Moldova, în timp ce soţia munceşte ilegal în Italia de peste trei ani. Tânărul regizor Thomas Ciulei a surprins povestea emoţionată a familiei Arhir cu sensibilitate, căldură şi umor în documentarul Podul de flori, care a primit premiul la secţiunea pentru filme documentare „Erinnerung und Zukunft” (Amintire şi viitor) în cadrul Festivalului de Film „goEast” de la Wiesbaden (Germania). Festivalul s-a desfăşurat între 9 şi 15 aprilie 2008 şi a reunit 130 de filme din 23 de ţări. Marele premiu al festivalului i-a fost acordat peliculei Magnus, în regia lui Kadri Kousaar din Estonia, care tematizează relaţia problematică dintre tată şi fiu. Premiul pentru regie al oraşului Wiesbaden i-a revenit regizorului sârb Stefan Arsenijevic pentru pelicula Iubirea şi alte crime.

Înainte de anunţarea premiilor, Alexandra Sora a stat de vorbă cu Thomas Ciulei despre documentarul realizat între ianuarie şi aprilie 2007 şi povestea familiei Arhir. Reproducem acest interviu oferit, cu amabilitate, revistei Contrafort de postul de radio Deutsche Welle de la Bonn.

Alexandra Sora (Deutsche Welle): De ce aţi ales tocmai Republica Moldova pentru acest film documentar?

Thomas Ciulei: Fiindcă nu ştim aproape nimic despre Republica Moldova...

A. S.: Şi ce v-a fascinat în mod special la familia Arhir, pe care aţi ales-o ca protagonistă a acestei pelicule?

Th. C.: În Republica Moldova, similar ca în România, sunt foarte mulţi oameni plecaţi în străinătate din motive economice, pentru a câştiga nişte bani ca să-şi ajute familia. Situaţia din Moldova este puţin altfel decât cea din România: basarabenii dacă pleacă în străinătate, pleacă ilegal, plătesc până la 3.000 - 3.500 de euro ca să ajungă în Italia, Franţa, Irlanda sau Spania. Ei nu se pot întoarce până primesc documentele din partea autorităţilor italiene, lucru care, de obicei, durează în jur de patru ani! Pe mine m-a interesat ce se întâmplă cu oamenii care rămân acasă şi aşteaptă ca cei iubiţi să revină în ţară.

A. S.: Aţi spus aici, la Festivalul de la Wiesbaden, că v-aţi apropiat foarte mult de aceşti oameni. Cum aţi ajuns să-i cunoaşteţi şi ce aţi învăţat de la ei?

Th. C: Personajul meu, Costică, m-a oprit pe stradă. Noi mergeam cu maşina, făceam nişte prospecţii, şi acest ţăran stătea la marginea drumului cu un ulcior de vin, împreună cu vecinii. A oprit maşina în care eram, crezând că suntem procurori din Chişinău sosiţi să investigheze un caz în care un sătean a fost omorât în condiţii misterioase şi găsit mâncat de câini! Costică a vrut să afle mai multe lucruri despre acest caz şi ne-a abordat cu aplomb. Evident că nu eram procurori din Chişinău, şi unul dintre primele lucruri pe care mi le-a spus când a aflat că suntem din România a fost că vrea să-i transmită un mesaj preşedintelui Traian Băsescu: şi anume, să trimită cărţi în Moldova, pentru ca tinerii şi copiii să citească zi şi noapte şi să înveţe! Convingerea lui Costică este că singurul mod de a scăpa de viaţa rurală pe care o duc ei este învăţătura.

A. S.: Ţineţi legătura în continuare cu familia Arhir, după terminarea filmărilor în 2007?

Th. C.: Da, îl sun din când în când pe Costică, îl admir foarte mult şi aş vrea să-l aduc şi în România la premiera filmului, care va fi pe 9 mai a.c. De altfel, mi-aş dori ca domnul Arhir şi familia lui să primească cetăţenia română – ca un fel de recompensă pentru toate chinurile îndurate cu atâta demnitate şi pentru felul exemplar în care Costică îi educă pe cei trei copii ai săi.

A. S.: Care este mesajul filmului Dumneavoastră?

Th. C.: Costică Arhir este un om care şi-a sacrificat viaţa - dar nu într-un sens negativ, ci într-un sens pozitiv. El îşi pune tot timpul, toată energia la dispoziţie pentru creşterea copiilor. Mie, personal, mi se pare prea mult să ceri unui om să se sacrifice în acest fel! Eu cred că, în anul 2008, orice ţară civilizată ar trebui să le ofere cetăţenilor săi o situaţie în care părinţii nu trebuie să renunţe la multe din ceea ce îşi doresc, ca să le ofere copiilor un trai mai bun. E mare păcat dacă părinţii trebuie să se dezică de lucruri importante pentru ei, la posibilitatea de a-şi realiza nişte vise profesionale, de exemplu, doar pentru că este singura şansă de a le asigura progeniturilor lor o viaţă decentă. Nimeni n-ar trebui să se simtă frustrat într-o familie, nici copiii, nici adulţii.

A. S.: În ce măsură aţi îmbinat realitatea şi ficţiunea în această lucrare?

Th. C.: Tot ce se vede în filmul meu este adevărat! Eu am lucrat într-un mod în care se fac filmele de ficţiune – adică să repetăm nişte scene sau să vorbim despre felul în care turnăm anumite scene, combinând ficţiunea mea, a realizatorului, cu ficţiunea lor, a celor pe care îi portretizez. Este prima dată când am realizat o peliculă în care regizorul şi personajele lucrează împreună la acelaşi film. Am creat împreună un film prin care vrem să arătăm cum este viaţa fără mamă – o mamă plecată să muncească în străinătate, nefăcându-şi simţită prezenţa decât prin colete cu cadouri, trimise periodic, şi convorbiri telefonice.

A. S.: Cum a continuat povestea acestei familii, dincolo de imaginile surprinse de camera de luat vederi?

Th. C.: Mama copiilor Alexei, Maria şi Alexandra s-a întors în Moldova după patru ani, fiindcă a primit dreptul de şedere în Italia. Dacă stai patru ani ilegal în Italia, dacă reuşeşti să rămâi acolo fără să fii expulzat, autorităţile socotesc că deja faci parte din societatea italiană, şi ca atare ai dreptul să soliciţi permisul de şedere. În momentul în care obţii acest drept, ai posibilitatea să pleci şi să te şi întorci. Galea Arhir, soţia lui Costică, a putut în acest fel să vină acasă să-şi vadă familia. După o scurtă vizită însă, a plecat din nou în Italia – dar de data aceas­ta în mod legal, motiv pentru care va avea posibilitatea să-şi revadă copiii mai des pe viitor... Dar câţi basarabeni sunt răsplătiţi cu acest privilegiu?

1