|
1. Despre un scriitor bun se crede că este şi un împătimit cititor. Dintre cărţile pe care le-aţi citit, pe care aţi fi dorit să o fi scris chiar Dvs.?
2. Ce carte v-a declanşat apetitul pentru scris, ce autor v-a învăţat să scrieţi?
3. Care este personajul Dvs. preferat?
4. Obişnuiţi să citiţi prietenilor fragmente din cartea la care lucraţi, pentru a le cunoaşte părerea şi a vă verifica într-un fel? Sau preferaţi să nu vă devoalaţi proiectele de creaţie în timp ce lucraţi asupra lor? Aveţi un cititor privilegiat de ale cărui opinii ţineţi cont?
5. Ce carte v-a scandalizat în ultimul timp? Există, după opinia Dvs., cărţi „periculoase”, cărţi „dăunătoare”, cărţi care ar trebui interzise?
6. Aţi folosit vreodată o carte ca suport pentru o ceaşcă sau un ibric? Obişnuiţi să îndoiţi filele la lectură sau folosiţi, în mod obligatoriu, semne de carte?
7. Vi s-a întâmplat să citiţi o carte pe calculator? Aţi cumpărat vreodată un audiobook?
8. Ce are de câştigat sau de pierdut la ecranizare o carte, un autor?
9. Vă imaginaţi cititorul pentru care scrieţi? Vă influenţează gustul publicului?
10. Numiţi „cartea anului” în literatura română în 2007.
11. Ce i se poate ierta unui autor de literatură şi ce nu i se poate trece cu vederea sub nici o formă?
12. Premiul Nobel pentru literatură în 2007 i-a fost atribuit lui Doris Lessing. Care ar fi fost favoritul Dvs.?
Alte răspunsuri la ancheta noastră vor fi publicate în numerele viitoare ale revistei. Îi invităm şi pe alţi confraţi să se alăture acestei dezbateri despre Cărţi şi Scriitori. (v.g.)
Adresele noastre:
contrafort@moldnet.md;
vasilegarnet@yahoo.com;
vitalieciobanu@yahoo.com
Mircea A. Diaconu
1. Să înţeleg că aş fi un bun scriitor? E unul dintre ţelurile criticii, chiar dacă nu singurul... În ce mă priveşte, aş vrea să fiu, dacă nu un bun critic, măcar un bun cititor. Să văd adică finele ţesături din spatele unei lumi şi să-i înţeleg nu numai mecanismele care o fac să funcţioneze, ci chiar taina vieţii ei. Dar să acceptăm jocul, căci acum pot să spun sigur: cel mai des mi se întîmplă să am acest sentiment citind cărţile ruşilor: Gogol, Dostoievski, Bulgakov. Aşadar, nu cărţi de critică literară, deşi nici bucuria pe care ele mi-o procură nu e oarecare. Suflete moarte, Demonii, Maestrul şi Margarita sînt cărţile care mă tulbură, pe care le recitesc, care mă obligă să adăst asupra lor, să meditez asupră-mi, să mă bucur că întrevăd prin ele ceva din propriile-mi adevăruri tainice. Citindu-le, simt un preaplin care e deopotrivă dureros şi încărcat de fascinaţie. Citindu-le, privesc în gol. Aş face, însă, următoarea precizare: e vorba despre cărţi, dar cărţile sînt mărturia unor existenţe, sigiliul lor chiar. Or, mă fascinează mai ales fiinţa care pulsează în spatele cărţii, simt existenţa aceea pulsînd dureros. De ea mi-e cumva dor. Astfel încît, nu e numai dorinţa de a fi scris eu o carte, ci de a fi născut eu, cu existenţa mea, un anumit sens. Mai mult decît cartea, sînt fascinat de ceea ce se află în spatele ei, de puterea celui care, prin suferinţă, prin propria-i existenţă dăruită şi devotată sensului, întrevede ceea ce altfel, fără el, ar rămîne în veci nespus, nevăzut şi netrăit. Nu este oare Maestrul din cartea lui Bulgakov – altfel, un personaj fără nume – chiar întruchiparea aceluia? Or, el, dublul acela, vede adevărul distrugîndu-se. De aici critica mea, pe care aş numi-o eroică, în sensul că vede în spatele operei un erou. Ştiu că astfel, poate, trădez literatura... Dar nu literatura mă interesează. În fond, voi suporta consecinţele.
2. Nu ştiu dacă o carte declanşează apetitul pentru scris. Sau îl declanşează dacă acest apetit, nenăscut, aşteaptă momentul doar să ţîşnească. Îmi amintesc cu cîtă plăcere citeam, din Ibrăileanu, Creaţie şi analiză sau Numele proprii în opera lui I.L.Caragiale . Mă provoca argumentaţia, logica demonstrării unei teze, geometria descoperirii ţesăturii unui adevăr sau măcar a unei credinţe. Apoi, a fost Arca lui Noe, cele trei volume ale lui Manolescu publicate în momente importante din devenirea mea. În loc să studiez pentru examene, citeam studiile lui Manolescu. Că m-ar fi învăţat el să scriu? Pur şi simplu mă fascina. Sînt doar nemulţumit că mă aflu la antipodul scrisului manolescian. Dovadă, în fond, a faptului că nu poţi să fii altceva decît eşti deja. Nu faci decît să te descoperi pe tine însuţi. În fapt, într-un sens foarte larg, dar nu echivoc, corpul scrie în locul tău. Eşti scris de propriul corp şi, citindu-te chiar în timp ce scrii, te întemeiezi.
3. N-o să vă vină să credeţi: personajul meu preferat este Cioran. Şi cînd spun asta, nu răstorn deloc sensul întrebării. Nici nu fac din Cioran o simplă proiecţie întemeiată pe ipocrizie. Căci, dacă nu-i decît un personaj, s-ar spune că toată suferinţa lui e ficţiune. Or, Cioran se construieşte pe sine tocmai lăsîndu-se scris şi îşi devine astfel propriul personaj, propria mască, dublul care îi pulverizează identitatea. Într-un fel, se însumează în acest personaj imaginea fiinţei definitorie pentru întregul secol XX. Erou şi laş deopotrivă, visîndu-se creator de religii şi refugiindu-se în vizuinile din centrul lumii, fascinat de nimicirea de sine şi de uciderea celorlalţi în care se recunoaşte, urînd şi iubind, cu patimă, cu scepticism, cu cinism, violent şi retractil, acesta este Cioran: un demon care se construieşte negîndu-se. Şi care îşi asumă prioritatea trupului, a bolilor, a corpului. De aici, umilinţa transformată în gesturi luciferice. Sau viceversa. Mă regăsesc în el. Sigur, mult diluat.
4. Nu am nici un fel de superstiţii în legătură cu scrisul. Nici nu mistific. Unii scriu între anumite ore, cu un anumit tip de cerneală, după ce au făcut ştiu eu ce gesturi ritualice. Singura chestiune care mă sperie este să nu pierd ceea ce scriu. Orice rescriere totală este un chin, ca să nu spun că sună deja fals. Altfel, vorbesc uneori despre proiecte care nu se realizează. Dar nu se realizează nu pentru că ar fi ieşit în lume nepregătite. Prieteni cărora să le citesc? Mi-e greu să cred că cei cîţiva prieteni, aflaţi la mare distanţă, chiar mi-ar urmări frazele. Există însă cineva căruia îi trimit cînd şi cînd fragmente. Şi asta pentru că, deşi îmi era student, a scris un text despre o carte de-a mea făcînd fine observaţii critice. A avut curajul să taie cu un brici în ţesătura subţire. Aşa încît, mă pot bucura de sinceritatea acestui cititor care e nu numai inteligent, ci şi sincer. Şi uneori am curajul să-i vorbesc cu entuziasm despre ceea ce lucrez, poate tocmai pentru a vedea dacă nu cumva entuziasmul se stinge.
5. N-aş merge niciodată atît de departe. Să interzici, de exemplu, o carte care ar face, fanatic, apologia sinuciderii? Abia faptul acesta i-ar crea cititorii. Să fi interzis, acum cîteva zeci de ani, ştiu eu ce carte a lui Hitler? Dar dacă acea carte a fost foarte citită, asta s-a întîmplat pentru că exista nevoia ei, golul ei; nu cartea e problema. Ea e, în fond, numai o consecinţă. O consecinţă a aşteptărilor.
6. Ceaşcă, ibric, scrumieră, lapte acru etc. Sînt cărţi şi cărţi. Pe unele fac însemnări, notiţe, sublinieri, altele rămîn abia atinse. Citisem undeva următoarea întîmplare despre un scriitor. Chiar nu mai ţin minte despre cine era vorba. Oricum, un prieten venise să-i ceară cu împrumut o carte. În primă instanţă, scriitorul i-o dă, dar îi atrage atenţia să nu-i îndoaie paginile, să nu facă notiţe, sublinieri, să o citească în fotoliu, pentru a nu desface prea tare paginile, în aşa fel încît cotorul să nu sufere... În cele din urmă, iluminat, întreabă: Dacă te calcă vreo maşină?! Aşadar, să nu transformăm cărţile în idoli. Eram fascinat de cărţile rare. N-aş fi putut deveni un bibliofil, dar aş fi trăit în preajma unuia. Acum am cîteva ediţii princeps, de la Joc secund la Cuvinte potrivite. Nu sînt chiar cărţi de bibliofil, dar orişicum... Aşa am făcut rost de Documentele Torouţiu, pe care, la propriu, le-am visat. Prima dată le-am văzut în casa de la Teofil Lianu; am transcris pagini întregi din corespondenţa lui Eminescu sau a lui Slavici. Apoi, am intrat în posesia a trei serii: le-am dăruit pe toate. Primul set, primit de la soţia lui Lucian Valea, l-am dăruit Centrului „Mihai Eminescu” din Ipoteşti. Al doilea set, primit de la prof. C. Ciopraga, l-am dăruit unui coleg universitar din Maramureş. Al treilea, primit şi el cadou, l-am dăruit acum vreun an unui prieten apropiat.
7. Nu, pentru că, viciu aproape, citesc cu creionul în mînă. N-aş spune că n-aş cumpăra un audiobook. Levantul, de exemplu. Sînt cărţi care se relevă mai bine ascultate. Simt deseori nevoia să citesc cu voce, să ascult cum sună un text. Dar, ulterior, aş reveni la creion. Deformaţie de ins care vrea să dubleze textul cu propriul sine. Să lase urme, umbre sau ce-o mai fi. În lectura altcuiva, nu ştiu ce emoţii aş putea trăi.
8. Un film bun e o exegeză. Dar, la drept vorbind, ecranizată, o carte poate cîştiga sau pierde totul.
9. Cititorul pentru care scriu sînt eu însumi. Nu-mi pot imagina altul. Ale mele sînt reproşurile, nemulţumirile... Dar, iată, am trecut de mult de cele cîteva mii de semne alocate acestor răspunsuri. Aşa că prefer să las întrebările cu numărul 10, 11 şi 12 fără răspuns. Oricum, răspunsurile acestea nu schimbă lumea.
Mihai Ştefan Poiată
1. Orice persoană conştientă de imboldul interior de a scrie literatură încetează să mai fie un cititor în sensul obişnuit al cuvântului. Potenţialii scriitori sunt nişte cititori „stricaţi”. Am fost un cititor normal (dezinteresat) doar în anii de adolescenţă, când doream să devin scriitor, dar încă nu... intrasem în păcat. Mai apoi lecturile s-au transformat într-o îndeletnicire condamnabilă din punctul de vedere al autorilor, deoarece m-am surprins că procedez asemeni copiilor care demontează jucăriile ca să vadă cum sunt făcute. Precum se ştie, după ce aflăm secretul, jucăria încetează să mai fie utilizabilă conform destinaţiei prevăzute de cel care a confecţionat-o. Adeseori, pentru satisfacerea curiozităţii am plătit prin faptul că am ratat plăcerea lecturii. Evident, nu orice carte se lasă „demontată” cu una cu două, dar însuşi interesul pentru secretele meseriei unui autor ne face să pierdem din ingenuitatea cititorului „ideal”. Scriitorul-cititor deţine un set întreg de şperacluri şi deschide (neautorizat) nişte uşi pe care autorul ar prefera să rămână închise, scriitorul-cititor este un spărgător de coduri şi recepţionează mai mult sau altfel decât şi-a dorit autorul, care, adeseori, îşi camuflează „punctele” vulnerabile. Dar trebuie să recunosc, uneori, îmi reuşeşte să fiu un cititor exemplar. Poate datorită faptului că încă nu am devenit scriitor.
2. Am întâlnit în viaţa mea două categorii de autori. Din prima făceau parte cei care îmi şopteau că aş putea scrie şi eu ca ei. Din cea de a doua categorie, mai puţin numeroasă, făceau parte cei care parcă îmi spuneau: „încearcă să ne ajungi, dacă poţi”. M-au marcat cărţile care mi-au permis să extind zona de investigaţie a comportamentului uman, pe de o parte, şi, pe de altă parte, să-mi diversific instrumentarul de lucru, să încerc noi tehnici narative. Am fost surprins să aflu că, uneori, utilizarea unor procedee, a unor tehnici narative noi îţi permite să descoperi nişte resurse interioare nebănuite; imaginaţia devine mai productivă, iar memoria funcţionează altfel şi îţi pune la îndemână scene şi episoade care păreau irecuperabile. La anumite etape m-au impresionat (şi influenţat, probabil) Proust, Faulkner, Thomas Mann, Hermann Hesse, Umberto Eco şi, desigur, Cortazar.
3. Sherlock Holms. E un personaj de la care am învăţat meseria (chiar şi arta) scrisului mai mult decât de la unii scriitori de mare calibru. El m-a învăţat să VĂD faptele oamenilor în contextul destinului, m-a convins că orice acţiune săvârşită de o persoană este pregătită de anumite circumstanţe interioare sau exterioare. Este o tentaţie intelectuală irezistibilă să reconstitui destinul unui om ori să construieşti destinul unui personaj având la îndemână doar câteva repere. Aş risca să afirm că Sherlock Holms face parte din familia spirituală a lui Marcel, personajul-narator din romanul „În căutarea timpului pierdut”. În ceea ce mă priveşte, adeseori, când „miza” unui text este intriga, suspansul, aventura prefer să acţionez ca un detectiv care descifrează o enigmă. Astfel, am ratat unele bucăţi doar pentru că am aflat cine-i „criminalul” înainte de a începe să le scriu. Chiar şi atunci când a fost vorba de texte dramatice. Cu toate acestea, consider că traseul unui act creator trebuie parcurs de la particular spre general. Cei care merg pe contrasens riscă să impună materialului nişte soluţii preconcepute şi astfel ratează şansa originalităţii.
4. Deconspirarea unui subiect îmi fură din energiile necesare pentru elaborarea lui. Lectura unor fragmente comportă riscuri. Dacă ţii cont de opinia ascultătorului, parcă ar trebui să te conformezi sugestiilor lui, dacă nu, ce rost mai are să-i citeşti ceea ce ai scris? Pentru a cerşi nişte complimente gratuite (pe cât de „generoase”, pe atât de iresponsabile şi chiar făţarnice)? Este mult mai greu să găseşti pe cineva care să se transfigureze într-atât, încât să „intre în pielea ta” să probeze textul pe propria viziune, să-l abordeze din propria experienţă literară pentru a identifica nişte soluţii trecute cu vederea sau neexplorate de autor. Şi să mai fie şi sincer cu autorul.
5. Din punct de vedere strict profesional, sunt periculoase cărţile scrise de autori care doar mimează actul creator şi orientează gusturile pe o pistă falsă. Ştiu că nu o fac din rea voinţă. Şcoala lor literară s-a bazat doar pe efectele de suprafaţă ale textelor literare şi ei nu s-au obosit să ajungă la esenţe, adică la relaţia directă, fără intermediari, cu materialul supus investigaţiei artistice. În consecinţă, aceşti autori produc nişte figuri de ceară , copii fidele ale unor secvenţe din „realitate” sau ale unor modele literare, dar lipsite de viaţă, un fel de mijloace de locomoţie fără motoare.
6. Reacţionez violent atunci când o carte este tratată ca un obiect oarecare şi e folosită contra destinaţiei. În ceea ce mă priveşte, obişnuiesc să îndoi filele, subliniez anumite fraze, fragmente. Am chiar un sistem de sublinieri care îmi permite să fac o ierarhie valorică a fragmentelor evidenţiate (în eventualitatea revenirii la cartea respectivă). Uneori, dacă nu am această posibilitate, aştept până am ocazia să intru în posesia cărţii, căci nu are nici un rost să faci sublinieri într-o carte care nu-ţi aparţine.
7. Citesc mult pe calculator. Am adunat o bibliotecă electronică bogată, comparabilă, ca număr de titluri, cu cea pe care am adunat-o de-a lungul vieţii pe poliţele din casă. Lecturile pe calculator îmi permit să subliniez, să evidenţiez cu bold ori cu italic anumite expresii, fragmente. Cartea tipărită este propusă consumatorului într-un „ambalaj” conceput de pictor. Uneori, prezentarea grafică poate fi amăgitoare. Cartea electronică este mai vulnerabilă, dar mai... adevărată. Este ca şi o femeie care a renunţat la cosmetică. Nu am cumpărat niciodată un audiobook şi atâta timp cât nu mă vor da de sminteală ochii, nu o voi face.
8. Dacă cineaştii manifestă interes faţă de textul unui autor, acesta are de câştigat un onorar suplimentar pentru dreptul de ecranizare a textului respectiv. Iar cartea? În versiunea cinematografică ea, de fapt, încetează să mai existe. Dacă admitem că o creaţie literară este un act comunicativ, ar trebui să specificăm că, spre deosebire de proză, care este un produs artistic destinat cititorului, destinatarului final (naratorului), în cazul unei ecranizări textul literar este destinat... coautorilor (regizorul, operatorul, monteorul, actorii etc.). Expresivitatea cinematografică nu este adecvată expresivităţii literare şi echipa de coautori urmează să REcodifice textul literar pentru a produce o nouă operă artistică, în parametrii cinetextului. Consider că pericolul ecranizării nu-i paşte pe mulţi dintre colegii noştri. Ar prezenta interes pentru cineaşti doar prozele care reuşesc să exteriorizeze lumea interioară a personajelor şi să o „traducă” în acţiuni, deci „piaţa cinematografică” este în căutare de strategii narative bazate pe abordări extraverte, relaţii şi conflicte interpersonale şi nu intrapersonale, aşa cum vedem în majoritatea prozelor noastre. Filmul are nevoie de eroi care sunt suficient de motivaţi, ca să violeze frontierele prohibitive şi să-şi atingă scopul propus. Personajele care se dedau amintirilor, meditaţiilor, contemplării propriilor stări sufleteşti vor rămâne închise în cărţi şi confortul lor literar nu va fi deranjat de ecranizatori.
11. Neglijenţa faţă de harul cu care l-a înzestrat Natura şi Providenţa, falsa certitudine că talentul este suficient pentru a deveni scriitor, fatala iluzie că „gândul” omoară emoţia, că raţiunea este incompatibilă cu inspiraţia. Mă întristează faptul că maeştrii scrisului de la noi se arată mai puţin interesaţi de realizările ştiinţelor exacte - emisfera stângă a creierului lor nu prea este solicitată să participe la actul de creaţie, ei bizuindu-se mai mult pe clipele miraculoase când subteranele conştientului le servesc soluţii artistice aşteptate (sau neaşteptate). Sunt regretabile cazurile când eticul este sacrificat de dragul esteticului, cel din urmă constituind o performanţă îndoielnică. Dar CINE-I, de fapt, cel care îşi poate asuma dreptul să condamne ori să... ierte un autor? Nu mă încumet să răspund la această întrebare.
Lucian Vasiliu
1. Mi-ar fi plăcut să scriu Psalmii, Cartea lui Iov, Amintiri din copilărie, Oda (În metru antic)… Şi câte altele… Certamente, nu mi-ar fi plăcut să nu ştiu a scrie sau a citi. Se sparie gândul!
2. Tatăl meu, preot de ţară, interbelicul Ştefan Vasiliu m‑a învăţat să scriu. Şi bunicul meu, săteanul pădurar şi apicultor Nicolae Prisecaru, voce orală inconfundabilă, „formator de opinie” în satul copilăriei mele dintre Colinele Tutovei (între Bârlad, Bacău şi Vaslui). În rest, am încercat să „fur” meserie de la Homer, Shakespeare, Goethe, Baudelaire… Dar şi de la Dan Laurenţiu, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu… Şi câţi alţi magiştri!
3. Pe de o parte, Iov, pe de alta, Moş Nichifor Coţcariul…
4. Am frecventat, cu folos, multe cenacluri literare, din Bucureşti (anii 1972-1974) şi din Iaşi (din 1977 încoace). Fertilă, pentru mine, a fost perioada 1977-1981, cât timp am fost redactor al revistei studenţeşti Dialog, a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, publicaţie păstorită admirabil, un timp, de criticul literar Al. Călinescu.
Nu prea îmi devoalez proiectele. Un timp, cititor privilegiat a fost mama mea (Dumnezeu să o odihnească). În ultima vreme: soţia (necesar şi sobru spirit critic), fiica (studentă la litere în Cluj-Napoca) şi fiul (elev al şcolii „M. Kogălniceanu” din Iaşi). Din când în când, prietenii mei din redacţia „Daciei literare”, precum Vasilian Doboş, Liviu Apetroaie, Călin Ciobotari…
5. N-aş fi în stare să interzic vreo carte. Mă scandalizează impostura, veleitarismul, amatorismul agresiv.
6. Profesional vorbind, am atestat de bibliotecar, de profesor de română, de muzeograf literar. M-a revoltat întotdeauna maltratarea cărţilor. Îmi place să le îngrijesc, să le dăruiesc… Drept semn de carte folosesc extrase din presă, calendare mici, promoţionale sau timbre poştale. Adnotez doar la finalul cărţii. În plus, colecţionez cărţi şi reviste cu defecte (pagini albe, pagini lipsă, pagini repetate etc.).
7. Sunt un vetust, un spirit anacronic, tradiţionalist. Maşina de scris şi bicicleta au fost două dintre „obiectele” pe care mi le-am dorit în tinereţe. Admir calculatorul, mă folosesc parţial de el (graţie colegelor de redacţie), dar mă încântă, în continuare, suportul tradiţional, foşnetul hârtiei şi bâzâitul muştei în rama ceaslovului junimistului Ion Creangă…
8. Unii autori pierd prin ecranizare, alţii câştigă. La propriu şi la figurat. Filmul „Glissando” (după Cezar Petrescu) a câştigat. „Baltagul” lui Sadoveanu a pierdut…
9. Scriu cu gândul exigent că m-ar putea citi Villon sau Conachi, Maiorescu sau G. Călinescu, profesorul meu de română sau vecina de apartament. Am încercat să nu mă înregimentez modelor.
10. Aş zice Caietele Eminescu, datorate academicianului Eugen Simion.
11. Sunt o natură conciliantă, tolerantă, ecumenică. Nu-i înţeleg pe autori, când îi surprind cu mâinile în buzunar sau cu degetul în nas!
12. Favoritul meu ar fi fost chiar Nobel (pentru idee, fonduri, continuitate, promovarea spiritelor înalte). Ar merita şi Nobel un premiu… Nobel, pe care să-l acordăm noi, beneficiarii. În absolut vorbind, dincolo de statute şi statuete…
Bogdan Creţu
1. Greu răspuns. Probabil Don Quijote sau Război şi pace sau Fraţii Karamazov. Sau cărţile lui Borges. Dar astea-s deja fantezii... Ca critic (cacofonia o folosea şi G. Călinescu), aş dori să fiu vreodată în stare să scriu o carte de calibrul Dicţionarului personajelor lui Dostoievski a lui Valeriu Cristea. Sau măcar una ca aceea a lui Raicu despre Gogol.
2. M-am format cu volumele lui Al. Paleologu pe noptieră. Apetitul pentru scris se înteţeşte de câte ori îl recitesc pe Călinescu. Şi de la el încerc să fur câte ceva. Aş mai adăuga câteva nume, de care nu am reuşit (încă) să mă las influenţat, dar care mă stimulează stilistic şi nu numai: Lucian Raicu, Florin Faifer, Marin Mincu. Ciudat, nu au nimic în comun... Dar poate că aşa e firesc.
3. În amintirea vremurilor în care lectura avea o voluptate pierdută sau tocită între timp, aş spune sincer: Athos. Altfel, nu ştiu, sunt atâtea altele, încât e imposibil să te fixezi asupra unuia singur.
4. Nu am tabieturi, nu am superstiţii. De regulă, public ample fragmente din cartea la care lucrez, deci nu există nici un secret. Orice sugestie este binevenită, cât timp vine din partea unui prieten avizat.
5. Nu m-a scandalizat nici o carte, niciodată. Ba chiar am tendinţa de a gusta cu amuzament viziunile mai dure, presupunând dezacordul unora mai scrobiţi. Intenţionez chiar să scriu o carte despre aceste scene mai fără perdea din literatura română. E multă poezie în astfel de pagini. Vulgaritatea nu e chestiune de vocabular, ci una de viziune. Altfel, sigur că nu există cărţi „dăunătoare”, ci doar lecturi obtuze, de nu chiar imbecile.
6. Nu, am o slăbiciune pentru carte ca obiect. Uneori, mă surprind tuşat de prezenţa fizică a unui volum lângă mine. E ceva erotic aici... Nu îndoi filele, mai uit creionul între pagini. Dar, de obicei, reţin pagina la care am întrerupt lectura. Am însă alte automatisme: nu mai pot citi o carte, dacă nu am un creion la îndemână; o mâzgălesc, o adnotez, îmi fac un index pe ultima pagină. Dar astea sunt, toate, semne de respect. De amor, altfel spus.
7. Rar... Am citit câteva cărţi despre utopie, de care aveam mare nevoie pentru doctorat şi pe care nu le găseam în ţară. Dar şi în astfel de cazuri prefer să printez pasajele mai importante. Nici după „audiobook”-uri nu mă dau în vânt, pentru că îmi impun un ritm al lecturii care nu se potriveşte cu ritmul meu de receptare. Prefer varianta clasică. Dacă degetele mele nu dau paginile, nu mai simt lectura ca pe o experienţă intimă. Şi apoi, e vorba şi de confort. Îmi place să citesc în pat, musai la lumina unei veioze, să-mi notez impresiile, să fac semne etc. Doar cartea tipărită îmi permite toate astea.
8. Nu au nici de câştigat, nici de pierdut. Poate doar popularitate. Dar a judeca o carte după ecranizarea care porneşte de la ea mi se pare eronat: e vorba de alt cod, de limbaje, de naturi profund diferite. Un film dezvoltă un scenariu, nu o carte. Atunci când filmul câştigă cititori, totul e O.K. Atunci însă când vizionarea unui film scuteşte de lectură, lucrurile nu mai sunt fireşti.
9. Scriu în tot felul de reviste, de ziare, aşa că trebuie să am în minte, de obicei, cititorul căruia mă adresez, pentru a-mi putea adecva discursul. Într-un fel scriu în Observator cultural sau în Contrafort şi în altul în Ziarul de Iaşi. Atunci când lucrez la o sinteză, la o carte închegată, mă străduiesc să nu falsez. Să fiu eu însumi. Critica este, de fapt, o formă de confesiune. Şi nu mi se pare necesar să fiu atent la „gustul publicului”. Care public? Publicul ţi-l formezi, îl educi, îi dai de la primul rând semne dacă e în stare sau nu să te urmărească.
10. Numai una? Imposibil. Am să aleg câte una pentru fiecare gen: Cine adoarme ultimul, romanul lui Bogdan Popescu, Ultima patrie, volumul de poezii al Marianei Codruţ şi Avangarda românească şi complexul periferiei, de Paul Cernat.
11. În calitate de om, totul i se poate ierta. În calitate de scriitor, nu i se poate ierta compromisul. Care e întotdeauna privitor la operă, nu la manifestările personale. Acestea nici nu contează.
12. Premiul Nobel nu se acordă, din păcate, pentru excelenţă estetică, ci pentru merite mai curând ideologice. Alţi scriitori importanţi ar fi meritat în mai mare măsură onoarea cu pricina. Îi amintesc doar pe Milan Kundera, Thomas Pynchon, Carlos Fuentes, Mario Vargas Llosa. Ultimul poate în cea mai mare măsură. Şi, de ce nu, Breban al nostru.
Iulian Băicuş
1. Cred că este mai degrabă o prejudecată a cititorilor. Thomas Mann afirma undeva că în momentul când s-a apucat de scris cărţile proprii a avut mai puţin timp la dispoziţie să le citească pe cele scrise de colegii de breaslă. Marin Preda citea şi răscitea Biblia. Dar sunt şi scriitori care citesc cu pasiune şi jurnalele lor intime ne stau la dispoziţie. Sunt câteva cărţi pe care mi-aş fi dorit să le scriu, dar asta se întâmpla în copilărie şi adolescenţă: Cartea de la San Michele, Cărarea pierdută, Cireşarii, Toate pânzele sus!, Fram ursul polar. La maturitate mi-am dat seama că nici măcar nu am timp să-mi scriu cărţile mele.
2. Orice carte bine scrisă îmi declanşează apetitul pentru scris. Ştiu că vreau să scriu ceva, o recenzie, un capitol dintr‑o carte etc. Uneori, acelaşi sentiment l-am avut când am citit versurile poeţilor optzecişti şi acestea mi-au indus multe „idei bursuce”. Autorii de la care am furat meseria sunt de ordinul sutelor. Cei pe care i-am cunoscut personal sunt foştii mei profesori de la Litere, de la care am învăţat, practic, meseria de critic. Printre ei se numără profesorii Nicolae Manolescu, Eugen Negrici, Dan Horia Mazilu, Paul Cornea, Mihai Zamfir şi asistenţii mei de odinioară, care între timp au ajuns şi ei profesori, Simona Popescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Vasilescu, Liviu Papadima, Mircea Cărtărescu. Fără să-mi fie direct profesori am învăţat foarte mult de la Gheorghe Crăciun şi de la Mircea Nedelciu, evident, citindu-le cărţile şi discutând cu domniile lor.
3. Ezit între Huckleberry Finn, Moromete şi prinţul Mîşkin. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc în clipa când citesc o carte sunt mai atras de personajele principale, indiferent dacă sunt pozitive sau negative. Se spune că răul atrage, dar nu întotdeauna acest mecanism funcţionează. Îmi plac personajele puternice, inteligente.
4. Nu obişnuiesc să citesc prietenilor fragmente din carte, din superstiţie. Abia când aceasta e finalizată le trimit cartea în ebook, dacă sunt departe de ţară, şi uneori ţin cont şi de părerile lor. Mă interesează recenziile şi opiniile critice, pentru că ele îmi semnalează întotdeauna părţile mai slabe ale cărţii, doar atunci când acestea sunt scrise cu prietenie şi cu profesionalism. „Lector in fabula” au fost întotdeauna părinţii mei. Mama mi-a dat sfaturi foarte utile. Uneori, şi amicii mei îmi dau sugestii valoroase. La Cenaclul Litere am învăţat foarte mult de la colegii mei de generaţie.
5. Nu mai pot fi aşa uşor scandalizat. Am recitit Pupa Russa, romanul lui Gheorghe Crăciun, dar m-a scandalizat mai puţin decât în urmă cu câţiva ani. Nu cred că există cărţi care ar trebui interzise, dar cred că accesul copiilor sau tinerilor la anumite cărţi ar trebui restricţionat.
6. Niciodată. Şi mă agasează când văd un asemenea tratament aplicat cărţilor mele.
7. Da, de foarte multe ori. Folosesc mai multe formate, citesc mai uşor în format pdf sau în Adobe Reader. Da, am cumpărat mai multe audiobooks, în limba română şi în engleză.
8. Are de pierdut foarte mult. Transpunerea unei cărţi în alt cod înseamnă, de fapt, o sărăcire. Cartea bate filmul, asta e sigur.
9. A. P. Cehov a spus prin vocea unui personaj, Trigorin, un alter ego al său din Pescăruşul, că se temea de public, credea că cititorii blonzi se plictiseau, iar celor bruneţi nu le plăcea piesa. Cred că e greu de imaginat un cititor ideal. Dimpotrivă, cred că anumite cărţi îşi selectează singure cititorii. Nu mă influenţează, sper, gustul public, ci, dimpotrivă, încerc să îl modelez.
10. Ultimul volum din trilogia Orbitor.
11. Unui autor de literatură i se poate ierta orice, dacă are suficient talent. Nu i se poate ierta plagiatul.
12. Haruki Murakami.
|
Inapoi la cuprinsul numarului