Poezie / dialog

Sunt câteva lucruri la care ţin foarte tare –

unul e un gen aparte de dialog, dar mă gândesc că ceea ce e aparte la el nu e structura, dar atitudinea pe care o ai în timpul lui –

de ce este nevoie pentru un dialog – de oameni care să vrea să fie prezenţi unul pentru altul (în diferite moduri) şi de un text între ei. Un text format, uneori, din cuvinte, uneori, din atingeri, uneori, din feluri de a da din cap atunci când îl ai pe celălalt în faţă şi vrei să-i dai senzaţia că îl înţelegi şi îl asculţi pe bune – şi că accepţi ceea ce spune el. Şi, pentru un dialog bun, mai este nevoie de deschidere. Uneori, folosesc cuvântul ăsta, „deschidere”, ca un fel de sinonim pentru dragoste.

Apropo, m-a distrat întotdeauna expresia „a face dragoste” şi cred că n-am înţeles niciodată ce înseamnă ea, de fapt. Există foarte mulţi termeni speciali pentru diferite aspecte ale sexualităţii – şi nu prea înţeleg la ce anume se referă anume expresia asta, foarte generală, căreia, când o parafrazez ca „a pune în practică dragostea”, pot să-i dau o semnificaţie pe care, cred, n-a avut-o niciodată – cea de disponibilitate pentru celălalt, de deschidere pentru el, o deschidere totală şi necondiţionată.

Simone Weil spunea undeva că, atunci când doi sau trei oameni stau împreună, între ei este posibil un alt fel de limbaj, un limbaj foarte intim şi personal, iar atunci când apar mai mulţi îşi face deja loc un limbaj public, un limbaj oficial şi impersonal cumva, pentru că – aşa cred – începi să te orientezi atunci spre fapte, spre lucrurile pe care le povesteşti / despre care povesteşti şi nu spre tine, ca individ, nu spre ceea prin ce treci acum, nu spre felul în care faptele astea se reflectă în tine, nu spre ceea ce lasă ele în tine –

când eşti în doi sau trei – aşa cred – vorbeşti altfel chiar şi despre aceleaşi lucruri despre care vorbeşti în public – şi, de multe ori, începi să vorbeşti şi despre altceva, despre lucruri care îţi sunt specifice numai ţie.

Când sunteţi în doi sau trei, vezi foarte clar şi pentru cine vorbeşti – şi ce efect pot avea cuvintele tale asupra lor. Când lumea este învăţată să scrie sau să vorbească în public, i se spune să-şi imagineze foarte clar audienţa, atunci când îşi concepe discursul/prelucrează textul. Sunt şi o groază de exerciţii pentru asta – construcţii de situaţii posibile – să-ţi imaginezi, de exemplu, că o femeie de 30 de ani a aflat azi dimineaţă, la un control medical de rutină, că e bolnavă de cancer. Ajunge la serviciu după aia şi nu vrea să-i spună nimănui. Îşi verifică e-mailul. Şi acolo găseşte un text poetic, pe care i l-a trimis cineva, fără să ştie de lucrurile prin care trece ea. Cum ar trebui să arate un text care s-o „prindă”, în starea în care e ea la momentul ăla? Cum ar trebui să fie un text pentru ca să poată provoca ceea ce, în teoria literaturii, se cheamă efectul de kenoză – adică s-o golească de sine, s-o facă să uite de ceea prin ce trece – sau, din contra, anume despre asta să-i vorbească – şi s-o facă să treacă prin asta şi peste asta, un text ca o terapie? Există extrem de multe tehnici prin care îţi poţi imagina cum ar trebui să fie un asemenea text. Şi să-l scrii după aia. Dar n-o ai în faţă pe femeia aceea pentru care scrii, nu-i poţi vorbi în mod direct, nu poţi s-o ţii de mână şi să-i spui lucruri, cu o voce caldă şi blândă, poţi s-o ţii doar în mintea ta, în timp ce-i scrii.

Adică, ne spun cei care ne învaţă cum să scriem, trebuie să ne fie foarte clar cine este receptorul textului nostru. Dar, în cazul unui dialog, ai în faţă persoana cu care vorbeşti, este cineva extrem de real şi de aproape – nu ca în cazul unei conferinţe, să zicem, când îi vorbeşti unui public pe care, în general, îl vezi pentru prima oară şi care este public, adică impersonal.

Atunci vorbeşti pentru el, într-un anumit sens, şi lucrurile pe care le spui pentru cineva şi nu doar de dragul conversaţiei capătă o altă încărcătură.

(În literatură mai este posibilă o altă variantă, la fel de frumoasă – să vorbeşti în numele cuiva care, de obicei, tace, care, de obicei, este pur şi simplu un martor al lucrurilor care se întâmplă şi nu are un discurs propriu. În numele celuilalt. Literatura contemporană – şi cred că ne este aproape tuturor clar asta, oricât de puţin ne-ar plăcea şi oricât de tare am vrea s-o negăm – este dominată de bărbaţi albi în jur de 30 de ani. Sunt foarte puţine voci feminine care scriu ceva care poate fi numit actual – de obicei, scriitoarele preferă o altă retorică. Alte rase decât a noastră – nu prea ştim ce se întâmplă pe scena literară a altor ţări. Iar minorităţile rasiale de la noi se confruntă prea dur şi prea pe faţă cu rasismul ca să mai vrea să scrie despre asta. Alte orientări sexuale – acum pot să-mi amintesc doar de romanul lui Adrian Schiop, pe bune/pe invers, al cărui narator este (un fel de) gay, şi de poemele lui Adi Urmanov din primele două volume. Copiii – s-a scris prea mult pentru ei şi, atunci când se scria în numele lor, se miza excesiv pe o perspectivă naivă şi pură – dar, hai să fim serioşi, copiii nu sunt chiar aşa, oricât ne-ar plăcea s-o credem. Nebunia este şi ea un tabu, deşi aici parcă-parcă s-a mai făcut câte ceva – Catafazii-le lui Teodor Dună sau ceea ce face Dmitri Miticov, cu personajul lui schizo care ba apare, ba dispare pe net – dar îmi amintesc şi de Chuang Tzu, care îşi numea textele discursuri nebune sau de Antonin Artaud, dar ei sunt o altă epocă, deja. Pe mine mă interesează foarte tare cum ar percepe asemenea oameni aceleaşi realităţi pe care le percep şi eu. Şi, atunci când ei nu vor să scrie, singurul lucru pe care îl pot face este, eventual, să-i ascult şi să scriu eu pentru ei – dar nu atât în sensul de adresat lor, cât în numele lor.)

Dar în dialog, pe lângă a vorbi, mai există şi a asculta. Tot aşa cum există retorica – cel puţin teoretic, ea te învaţă să vorbeşti, în măsura în care asta poate fi învăţat – există şi o sumă de „discipline” care te învaţă cum să asculţi – iarăşi, în măsura în care poate fi învăţat aşa ceva.

Există, să zicem, „comunicarea non-violentă” – un sistem pus la punct de un psiholog cu vreo 20 şi ceva de ani de experienţă clinică şi care a vrut să-şi comprime toată experienţa în ceva care să poată fi învăţat foarte repede şi să dea rezultate. Unul dintre elementele de bază în acest sistem ar fi ascultarea empatică. De obicei, atunci când ascultăm pe cineva, avem un discurs paralel în mintea noastră – fie suntem de acord cu ceea ce spune celălalt, fie ne revoltă, fie ne amintim de nişte experienţe similare ale noastre, fie ne gândim la cu totul altceva. În empatie, toate lucrurile astea sunt excluse – îi oferim celuilalt toată atenţia de care suntem în stare şi „suntem cu” discursul lui (just be with, ni se spunea când participam la workshopuri) – şi încercăm să înţelegem care sunt sentimentele şi emoţiile lui reale, care stau în spatele discursului. Nu să le simţi pe pielea ta (aşa cum simţea Simone Weil suferinţa altora), dar să le înţelegi – şi să ştii cum se simte el/ea, celălalt, în sistemul lui/ei de referinţă, nu în al tău.

Mai există, să zicem, consilierea filosofică – o altă disciplină relativ nouă, apărută prin anii ‘80, în care una dintre tehnicile de bază este dialogul socratic. Modul de ascultare specific acestui tip de dialog este, într-un anumit sens, opus celui din comunicarea non-violentă – pentru că, în primul rând, atunci când îl practici, nu faci comentarii empatice, dar pui întrebări. Când asculţi pentru o consiliere filosofică, ceea la ce eşti atent în primul rând e lanţul logic al ideilor celuilalt – şi marchezi printr-o întrebare fiecare moment în care el se contrazice – şi-i deconstruieşti, prin întrebări, toate presupoziţiile pe care le implică lucrurile pe care ţi le spune. Când am participat la un curs pe aşa ceva, profesoara ne spunea că cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla în timpul unei asemenea consilieri în varianta „hard” ar fi ca celălalt să iasă trântind uşa – iar asta ar însemna că i-am atins o coardă sensibilă, că şi-a dat seama de o problemă nerezolvată, şi că dacă şi-a dat seama de ea e deja bine. Mai departe nu e de responsabilitatea ta.

Mai există, sigur, şi o variantă „soft” de consiliere filosofică – una care face un mix între ascultarea empatică şi dialogul socratic – şi în cadrul căreia încerci să-l faci pe celălalt pur şi simplu să reflecteze, într-un mod coerent, asupra presupoziţiilor lui într-o situaţie dată – apoi îi dai să citească un text filosofic care poate fi relevant pentru el – apoi discutaţi deja despre text, nu despre el şi nu despre problema lui. Când îmi imaginez asta, văd un dialog din ăla, calm şi meditativ, aşa cum recomanda Epicur – în care vă amintiţi unul altuia despre ce este cu adevărat important şi vă analizaţi dorinţele, ca să vedeţi care sunt naturale şi necesare, care naturale şi non-necesare şi care sunt cele construite social, care urmează să fie analizate cu grijă şi lăsate într-o parte.

Şi, cel puţin pentru mine, foarte multe din lucrurile pe care le fac şi aproape toate cele pe care le scriu vin tocmai din dialog –

din momentele în care ascult pe cineva mult-mult şi încerc să-l înţeleg – şi, după aia, urmează un text – fie vorbit, adresat lui, fie scris mai târziu, despre el/ea şi în numele lui/ei.

1