Tanja Dückers: „Mă consider o scriitoare care afirmă autoritatea sensului şi a adevărului politic” (interviu de Vitalie Ciobanu)

Tanja Dückers s-a născut în 1968, la Berlin (în partea de vest). A studiat literatura germană şi nord-americană la Free University. A făcut stagii şi a lucrat ca asistent de editor la Deutsche Welle, perioadă în care a început să publice în presa culturală.

Bibliografie literară: SpielZone (roman, Ed. Aufbau, 1999); Café Brazil (colecţie de proze scurte, Ed. Aufbau, 2001); Luftpost (poezie, Ed. Tropen, 2001); Himmelskörper (roman, Ed. Aufbau, 2003); Mehrsprachige Tomaten (poezie-CD, Sankt Oberholz, 2004); Der längste Tag des Jahres (roman, Ed. Aufbau, 2006); Morgen nach Utopia (eseuri şi note de călătorie, Ed. Aufbau, 2007). Cea mai recentă apariţie - Über das Erinnern (eseu, Ed. Virgines, 2008).

Tanja Dückers publică frecvent articole pe teme socio-politice în diverse ziare şi reviste germane, între care Die Welt, Süddeutsche Zeitung şi Frankfurter Rundschau. A câştigat mai multe premii literare şi burse de rezidenţă în străinătate.

Vitalie Ciobanu: Dragă Tanja Dückers, ne-am întâlnit prima dată la Liepzig, cu prilejul unei noi etape a proiectului „European Borderlands”, dar am impresia că ne cunoaştem de mult timp, „că vibrăm pe aceeaşi lungime de undă”, cum se spune. Sentimentul acesta însă n-au cum să-l împărtăşească şi cititorii noştri români, de aceea te rog să-mi spui nişte lucruri despre tine. De unde eşti de origine, ce studii ai făcut şi cum ai devenit scriitoare?

Tanja Dückers: Îţi mulţumesc, Vitalie. Mărturisesc că am avut aceeaşi impresie, când ne-am cunoscut. Ceea ce mi-a demonstrat încă o dată faptul că geografia este mai degrabă o chestiune legată de propria hartă interioară decât de longitudinea şi latitudinea globului. Într-o „hartă mentală”, distanţele se măsoară în afinităţi elective şi în diferenţe psihologice, nu în kilometri ce marchează nişte frontiere administrative.

Am crescut în Berlinul de Vest. Privind retrospectiv, a fost destul de ciudat să trăiesc pe acea „insulă”, în mijlocul Războiului Rece. Dar uneori e bine să nu ştii prea multe – adică, să rămâi un copil. Când eram mică, singurul lucru care îmi dădea fiori era tancul rusesc de la frontiera RDG, cu turela îndreptată spre noi. Pe atunci aveam cu toţii o atitudine mult mai puţin critică faţă de America – în comparaţie cu ziua de azi. În timpul blocadei ruseşti de la sfârşitul anilor ’40, Berlinul de Vest a fost salvat datorită avioanelor americanilor (care aduceau alimente, îmbrăcăminte etc.). Trecuse deja o perioadă de la acele evenimente până în momentul când m-am născut (1968), însă oamenii îşi aduceau aminte foarte bine. La vârsta de 16 ani, am trăit timp de un an în America, am frecventat şcoala acolo. Apoi am studiat cultura şi literatura americană, istoria artei şi literatura germană. Trebuie să recunosc (să mă laud) că am fost o studentă foarte bună. În perioada căderii Zidului Berlinului, mi-am dezvoltat un interes deosebit pentru aşa-zisa Europă de Est şi am călătorit intens în numeroase ţări, mai ales în Polonia, Republica Cehă, Ţările Baltice şi România. Un timp am trăit, pe baza unor granturi, în Cracovia (Polonia), Praga (Republica Cehă) şi la Sibiu (România). Iar acum am vizitat pentru prima dată Chişinăul.

Vit. C.: Ce teme literare te preocupă? De unde îţi extragi subiectele?

T. D.: Îmi place să integrez componente sociologice şi politice în psihologia protagoniştilor mei. Vreau să scriu simultan la nivel intim şi la scară largă, adică să compun „pânze” epice de mari dimensiuni. Acesta e scopul pe care mi l-am propus.

Cărţile mele au întotdeauna o anumită doză de umor, o ironie nu-prea-acidă pe care încerc să o inoculez personajelor. Nu vreau să le iau peste picior, dar uneori ele se angajează în acţiuni ridicole, aş spune, peste putinţa intervenţiei mele.

Vit. C.: Există, se pare, un „mit al Berlinului” în rândul tinerilor scriitori germani de azi, un mit pe care îl împărtăşeşti şi tu în scrierile tale. Prin ce te atrage, prin ce te inspiră acest oraş? Crezi că amprenta istoriei ultimei jumătăţi de secol, foarte dură, facilitează evadarea în imaginar, în scenarii metafizice, sau la Berlin nu poţi scrie decât texte impregnate de social şi politic?

T. D.: Ador Berlinul pentru că e un oraş melancolic (istoria, distrugerea nu pot fi uitate şi sunt în continuare prezente, într-o anumită formă), o metropolă haotică, foarte tânără (până şi berlinezii în vârstă apar întotdeauna mai tineri decât locuitorii altor oraşe germane, chiar şi din punctul de vedere al vestimentaţiei), un oraş un pic dur şi alert. O caracteristică foarte valoroasă a Berlinului este toleranţa. Aici sunt foarte mulţi străini şi, de asemenea, mulţi oameni care trăiesc în mod neconvenţional. De regulă, nimeni nu are nimic împotriva lor. Uneori, Berlinul te epuizează. Atâtea activităţi culturale, atâţia oameni, atâta istorie şi politică pe fiecare metru pătrat, atât de multă viaţă...

Marele specific al Berlinului – în sens pozitiv şi negativ – se vede în faptul cât de mult, cât de frecvent şi cât de profund s-a schimbat acest oraş. Berlinul de azi este aproape de nerecunoscut în comparaţie cu cel în care am crescut în anii ’70 şi ’80. La începutul anilor ’90, se spunea că „Berlinul este cel mai mare şantier de construcţie din Europa”. După căderea Zidului, oraşul şi-a dublat dimensiunile şi apoi s-a reinventat. Aceasta a declanşat numeroase energii creative, dar, de asemenea, a făcut ca viaţa în Berlin să devină obositoare – numeroase străzi şi-au schimbat numele, au apărut locuri care nu au existat înainte. Sunt numeroase zone ale Berlinului pe care încă nu le cunosc.

Vit. C.: Ce înseamnă să ai succes în Germania ca scriitor? O piaţă literară atât de bogată nu îţi reduce şansele să fii remarcată de critici, de marele public? Sau din contra, competiţia stimulează?

T. D.: Sunt într-adevăr mulţi scriitori aici, ceea ce nu e rău, chiar dacă e foarte probabil ca din acest motiv un alt autor să se bucure de succesul pe care aş fi sperat şi eu să-l obţin.

Prefer mai degrabă această atmosferă literară vie, polifonică, îmi plac mult mai mult dezbaterile şi lecturile decât situaţia când în centrul atenţiei se află doar aceiaşi câţiva scriitori, starea de plictis în care doar câteva persoane în etate reprezintă în exclusivitate „cultura” unei ţări. E un provincialism tipic.

Vit. C.: Se poate trăi din scris în Germania? Pot oare lecturile publice, bursele de creaţie sau colaborarea în mass-media să-ţi ofere un venit suficient de mulţumitor pentru a-ţi putea continua proiectele literare?

T. D.: Da, este posibil. Deşi numai 10% dintre scriitorii germani se întreţin doar din scris. Mulţi dintre ei au alte servicii, sunt angajaţi la ziare, predau, traduc sau lucrează în domenii total străine celor lingvistice. În cazul meu, pot să afirm că sunt în stare să trăiesc din scris. Germania este o ţară în care literatura este preţuită cu adevărat. În Germania există câteva sute de premii literare. Dacă scrii intens şi la un nivel care să nu fie chiar oribil, este aproape imposibil să nu fii apreciat la un moment dat. Şi mai există şi numeroase burse. Trebuie să recunosc că bursele de care am beneficiat m-au ajutat într-o mare măsură, am avut posibilitatea să călătoresc şi să trăiesc în câteva ţări. Într-un oraş ca Berlinul, uneori uiţi că există şi oameni care NU sunt scriitori, artişti. Ceea ce, de obicei, este o subcultură, aici e cultură dominantă.

Vit. C.: Cum ai defini responsabilitatea scriitorului în lumea de azi? Mă gândesc la cazurile unor Günter Grass sau Martin Walser, care, prin cărţile lor (Decojind ceapa şi, respectiv, Moartea unui critic etc.), dar şi prin gesturile lor publice din ultima vreme au provocat dezbateri aprinse în societatea germană?

T. D.: Ei bine, nu-mi prea place Günter Grass şi am participat la discuţiile de aici, afirmând public că Grass înfăţişează în mod disproporţionat rolul de victimă a germanilor din perioada celui de-al doilea război mondial. În cartea sa despre germanii refugiaţi, el se referă doar la victimizarea lor. Dar de ce au fost ei nevoiţi să se refugieze? Mai ales populaţia din Prusia de Est, care susţinea vehement nazismul. Am făcut numeroase cercetări în această privinţă, este un adevăr istoric cert. Faptul că unora li s-a decernat Premiul Nobel nu trebuie neapărat să însemne că ei au întotdeauna dreptate.

Mă consider o autoare care afirmă autoritatea sensului şi a adevărului politic – încerc să scriu o „Istoriografie a Sensului”. Călătoriile, munca de cercetare şi seriile de întâlniri cu oamenii constituie o parte importantă a muncii mele de scriitoare, dar atunci când am materialul necesar, de la un moment dat încolo „marionetele” mele încep să danseze, să viseze şi să păşească dincolo de cadrul socio-politic în care se aflau: ele se situează în centrul acţiunii.

 Vit. C.: Dragă Tanja, întâmplarea a făcut să ne revedem de curând la Chişinău, la capătul unei călătorii pe care ai făcut-o – tu, Nicoleta Esinencu şi câţiva jurnalişti germani – în Transnistria separatistă. Această escapadă face parte dintr‑un proiect mai larg, finanţat de Allianz Kulturstiftung, intitulat „Moldova camping”. Cu ce impresii ai revenit din această aventură? Crezi că o asemenea călătorie este provocatoare pentru un scriitor?

T. D.: Să fiu sinceră, a fost o călătorie stranie şi ne-am simţit mult mai bine când ne-am întors la Chişinău, unde atmosfera seamănă cu cea a oricărui oraş din Europa Centrală. Mi-e greu să înţeleg de ce unii oameni doresc să restabilească structura şi frontierele vechii Uniuni Sovietice. Uneori, am simţit acolo, în Transnistria, un fel de antipatie faţă de grupul nostru, pentru că unii dintre noi erau din Europa Occidentală, sau, în cazul Nicoletei, de la Chişinău. Ceea ce m-a surprins în Transnistria a fost faptul că acest „stat” e mai mult sau mai puţin identic cu o companie – concernul Sheriff, aşa cum ştiţi. Mă gândeam, înainte să merg în Transnistria, că voi găsi o zonă înapoiată, „pierdută în timp”, dar un asemenea mixaj bizar de idealişti, cripto-comunişti şi capitalişti sălbatici m-a uluit de-a dreptul. Supermodernul stadion Sheriff, staţiile de petrol „lustruite” şi supermarket-urile nu arată chiar ca în visele lui Lenin, ale cărui statui şi efigii le-am văzut peste tot acolo, în schimb această prezenţă abundentă a „marelui conducător” m-a făcut să mă gândesc la serialul de artă al lui Warhol din anii ’60 – glumesc, fireşte. Călătoria în Transnistria mi-a demonstrat multe lucruri despre naţionalism şi şovinism, despre ura cultivată ca remediu împotriva unor eşecuri personale sau colective. Dar am mai întâlnit şi oameni foarte drăguţi şi cred că este foarte important să-ţi aminteşti întotdeauna că un anumit guvern nu se identifică cu întregul său popor. Nu trebuie să generalizăm, ci să analizăm cu atenţie indivizii.

Vit. C.: Şi tot o întrebare din aceeaşi categorie, a „lumilor paralele”. Ştiu că ai călătorit acum câţiva ani în... Cuba lui Fidel Castro. De unde acest impuls al tău de a merge, de a explora spaţii exotice, din afara civilizaţiei contemporane? Ai putea să-mi povesteşti ceva memorabil despre experienţa ta în Cuba?

T. D.: Nu am vizitat Cuba, şi nici Transnistria, din proprie iniţiativă, ci pentru că mi s-a oferit o invitaţie. În Cuba am fost invitată să particip la un salon de carte din Havana. Am fost foarte curioasă să aflu câte ceva despre acest „comunism caraibian”. Oamenii de acolo sunt într-adevăr foarte săraci, însă ţările din proximitatea lor – care nu sunt comuniste – sunt la fel de sărace, de exemplu, Haiti, Jamaica, El Salvador, Guatemala... Nu e pur şi simplu o chestiune legată de comunism sau capitalism, ci poate de circumstanţe de ordin cultural, psihologic, nu ştiu. Ce mi s-a părut trist şi deprimant în Cuba este faptul că generaţiile tinere nu au inventat, nu au dezvoltat nimic nou pentru ei înşişi, ci doar „îşi permit” să legitimeze eroi de felul lui Castro, Che Guevara şi alţii ca ei. Însă toate acestea s-au întâmplat în 1959, atunci când a izbucnit revoluţia şi regimul Battista a fost răsturnat. A trecut mult timp de atunci, cu toate acestea, tânăra generaţie nu face decât să-şi omagieze „părinţii roşii”, care tot îşi celebrează „eroismul revoluţionar”, ca o moară stricată.

Dincolo de asta, bogăţia culturală a Cubei – dansul, muzica, literatura, teatrul, filmul, arta culinară, simţul umorului – sunt fascinante. Comunismul, care se situa în proximitatea oraşului meu natal, Berlinul, încercuindu-l, a constituit şi o parte semnificativă a vieţii mele. Părinţii mei au avut prieteni apropiaţi în Berlinul de Est, am vizitat adesea acea zonă înainte de 1989. În Cuba, la fel ca şi în Transnistria, am întâlnit oameni minunaţi, cu o dragoste profundă faţă de literatură şi artă – şi din nou, geografia şi politicul sunt doar un aspect dintr-un peisaj mult mai larg.

Apropo, în Cuba de azi se produc anumite schimbări. Lumea vorbeşte despre o „Glasnosti cubaneză”. Oamenii au început să aibă acces mai liber la Internet şi la telefoanele celulare, beneficiază sub conducerea lui Raul Castro de o libertate mai mare decât sub cea a fratelui său mai în vârstă.

Vit. C.: Tanja, ai fost de câteva ori în România, te leagă multe lucruri de această ţară (în care noi includem şi Moldova dintre Prut şi Nistru) – dovada şi eseul tău despre Sibiu, pe care îl publicăm alăturat. Ce te atrage în România, cât de apropiată te simţi de literatura română, de scriitorii români?

T. D.: Poate că sună cam patetic, dar m-am îndrăgostit un pic de această ţară. Îmi place limba, cea mai apropiată de latină dintre cele vorbite, şi am rămas impresionată de arhitectura multor oraşe, la Iaşi, Cluj-Napoca, Braşov, Sibiu, Timişoara şi la Bucureşti cu – o surpriză pentru mine – unele clădiri excelente în stil Bauhaus, de exemplu.

În Germania, există multe prejudecăţi faţă de România – probabil din cauza că majoritatea germanilor îi cunosc doar pe românii foarte săraci, care vin în Germania doar ca să stea pe străzi şi să cerşească. Dar aceasta e o viziune atât de limitată asupra acestei ţări în ansamblu! Şi nu e atât de departe de Germania, doar la două ore de zbor cu avionul – e la fel de apropiată ca şi multe alte ţări din Europa, pe care germanii le vizitează în mod frecvent. Germanii sunt – nu e doar un mit – „campionii călătoriilor”, nici un alt popor nu călătoreşte atât de mult ca germanii. Cred că explicaţia constă în faptul că germanii au o climă posomorâtă şi dispun de bani. Dar sper să fie şi ceva mai mult: o anumită curiozitate. Cred că e vorba şi despre faimosul autodispreţ german, pe care îl întâlnim şi în literatură. Dorinţa imperioasă de a veni în contact cu alte locuri şi culturi. Anul trecut, mulţi germani au vizitat Bucureştiul şi Sibiul, datorită faptului că Sibiul a fost Capitală Europeană. Şi mi-a venit să zâmbesc când i-am auzit spunând: „O, România e mult mai frumoasă şi mai interesantă decât credeam!”. Această afirmaţie pare teribilă, bineînţeles, dar să judecăm şi altfel lucrurile: aceşti oameni au venit în România, până la urmă, în ciuda prejudecăţilor şi scepticismului. În loc să plece încă o dată la Veneţia.

Acum doresc să învăţ româna mai bine şi, într-o bună zi, într-un viitor nu prea îndepărtat, să scriu un roman sau o nuvelă (deja am personajele) care să abordeze tema relaţiilor germano-române şi diversele percepţii reciproce, însoţindu-le, ca de obicei, cu multă ironie, aşa sper.

1