Epicurianul

Dacă ar fi s-o luăm strict în spiritul literei filozofiei civile, ar reieşi că eu nu sunt decât omul – bine, fie, cetăţeanul, aproape inculpatul! – lipsei de acţiune. Cel puţin, a acţiunii exterioare. Asta e: oamenii nepredispuşi exteriorităţii preferă să gândească, să filozofeze, să cumpănească, bineînţeles – cu oarece doză de orgoliu şi egotistă bucurie, că ceea ce le vine lor în cap – gânduri, idei, precepte, concepte, ecuaţii, spaţii – da, da, şi spaţii, mirifice, misterioase! – nu le pot vizita materia cenuşie şi altora, nimănui altcuiva, şi, curios, atare stare de fapt intim sugerează că astfel tu ţi-ai petrece plăcut timpul, ţi-ai trăi nobelisim viaţa, ţi-ai... Uite, să zicem, eşti cuprins nu doar de curiozitatea de a te gândi la cele pe care le gândeşti, ci şi – la cum le gândeşti...

Nu este cazul să cauţi explicaţii şi revelaţii inutile, de fapt, dacă nu ţie, în totalitate, – inutile totalităţii ca lume; explicaţii nici pe departe la locul lor, deoarece, în realitate, nu explică nimic... Nu explică sensul existenţei, am vrut să zic... Dar, atâta timp cât nu încerci să afli sensul vieţii, se mai poate trăi cât de cât; adică viaţa e aproape suportabilă... Astfel că nu te dezminţi şi satisface-ţi enorma, universala, cosmica plăcere de a, pur şi simplu, gândi, medita, cumpăni, desface firul în patru, a...

E drept şi altceva: uneori, tu însuţi nu-ţi pari decât un tipicar, un ins... nu – o fiinţă plictisitoare şi insuportabilă în insistenţele sale întru meditaţie. Însă chiar şi aşa e mai uşor să afli satisfacţie în trăirile şi retrăirile, pe alocuri intertextuale, ce par fără scop în rutina acestei existenţe europene mărginaşe... Pentru că gândul te poate acapara atât de mult – fascinantă covârşire! – încât s-ar putea ca, atunci când vei încerca să-l exprimi în auzul tuturor, el, gândul, să pară excesiv de impulsiv, categoric, fără drept de apel, încât tu însuţi să te miri neplăcut, deteriorându-ţi confortabila – până la acel moment – stare de spirit...

În atare condiţie de interiorizare, însă, nimeni nu-ţi poate spune: „eşti genial”, iar tu – chiar s-o crezi, şi – de mare emoţie, de bucurie strunită, ca nu care cumva, de-i exterioriza-o, să superi pe cineva, deci, de atare bucurie, emoţie gata-gata să dea peste marginile intimităţii tale – spre a fi împărtăşită, strigată – fireşte, cu necesara doză de eleganţă, nu ca la stadion, la fotbal, – de atare intensă emoţie ce-ţi rămâne în interiorul firii, nelăsată de tine să-ţi răspândească, să-ţi pulverizeze intensitatea, forţa în lume, de atare emoţie forte, precum combustia în stare de explozie a unui motor cu ardere internă ce nu are ieşire în lume – o fi blocată ţeava de eşapament! – de atare trăire suprafirească – ţi s-a spus că eşti geniu! – ai putea să încerci un şoc psihic, dar mai curând, în atare cazuri unice, se întâmplă, aproape sigur, un atac de cord. Iar, precum se ştie, premiul Nobel nu se acordă post-mortem, şi chiar de s-ar acorda, oricum, vorba lui Shakespeare, celor morţi – gloria nu le foloseşte la mare lucru...

Astfel că acolo, în forul tău intim rămânând, eşti protejat de bineintenţionata „agresiune” (involuntară... dar niciodată nu se ştie cu adevărat de este in sau voluntară...) a celui ce te proclamă geniu, pentru că, de nu te nenoroceşte bucuria, te-ar putea răpune necazul, găsindu-se un altul care să-ţi spună că nu eşti  – ce geniu?! – decât un fitecine, un pigmeu, un... ex-sovietic, un... Iarăşi şoc – de data aceasta „pe negativ”, „pe minus”, din nou – posibil atac de cord, insult, Doamne fereşte...