Cuvinte care ucid (Jean Sévillia, Terorismul intelectual: din 1945 pînă în prezent)

Jean Sévillia mă contrariază de cîte ori îl citesc. Motivul este simplu: deşi identifică foarte exact multe din anomaliile culturale ale epocii noastre (pe care le critică fără vreo complezenţă), eseistul, istoricul şi jurnalistul francez le caracterizează, adesea, excesiv. Am semnalat nu demult acest lucru, cînd m-am ocupat, tot aici, de prima sa carte, tradusă în limba română, dedicată „corectitudinii istorice”. Am semnalat atunci că interpretările „canonice” ale trecutului nu sînt, neapărat, expresii ale unei negări deliberate a evidenţei (cum le considera el), ci trebuie explicate contextual, altfel spus, în condiţionarea lor istorică (cum este cazul – ca să reiau un exemplu din cronica cealaltă – pretinsului „obscurantism” medieval, apreciat de autor ca indiciu al unui conformism interpretativ, cînd, de fapt, el nu este decît un clişeu moştenit din epoca „Luminilor”).

Ceea ce Jean Sévillia numeşte, în cartea de faţă, „terorism intelectual” atrage acelaşi reproş al – ca să zic aşa – supraîncărcării semantice (datorat, probabil, stilului jurnalistic al autorului). Cine sînt, pentru Sévillia, vinovaţii pentru o asemenea practică? Aceştia sînt, repede spus, toţi partizanii „stîngii” politice, care au impus în mediul intelectual francez un conformism al gîndirii şi atitudinii, ale cărui origini coboară pînă în perioada imediat postbelică. „La Paris – scrie autorul – cîteva zeci de oameni dau tonul … Publică articole. Scriu cărţi. Predau de la catedră. Fac intervenţii la colocvii. Semnează petiţii. Iau prînzul împreună … Au îmbrăţişat toate ideologiile. În 1945, susţineau că URSS e un paradis şi compuneau poeme care-l ridicau în slăvi pe Stalin. În 1960, pretindeau că decolonizarea va rezolva miraculos problemele popoarelor din teritoriile de peste mări. În 1965, salutau lupta dusă de Fidel Castro, Ho Şi Min şi Mao. În 1968, proclamau că fericirea se va naşte din suprimarea oricărei constrîngeri. În 1975, se bucurau de cucerirea puterii de către Pol Pot, în Cambogia. În 1981, credeau că părăsesc bezna pentru a accede la lumină … În 1999, aceiaşi oameni afirmau că familia şi morala erau nişte concepte depăşite…” (p. 7). Împotriva celor care îndrăzneau să creadă altfel, „microcosmosul parizian [al stîngii]”, cum îl numeşte Sévillia, s-a arătat neîndurător, punînd în mişcare un vast mecanism de discreditare, numit de el „terorism intelectual”.

Mie unul, expresia mi se pare (puţin) exagerată, chiar dacă autorul are, în principiu, dreptate să condamne fenomenul astfel desemnat. Totuşi – mă întreb – nu ar fi mai indicat să vorbim, în loc de „terorism”, de un monopol ideologic? Sévillia însuşi pare să ne-o sugereze, prin nuanţa pe care o adaugă expresiei: „Terorismul intelectual – scrie el mai departe – constituie … un sistem. Dar un sistem difuz, multiform, insesizabil. Nu trebuie să căutăm un complot îndărătul lui, şi nici pe cineva care dirijează clandestin lucrurile. De altfel, el nu apără o temă unică şi nu reprezintă interese neapărat concordante. E o maşinărie care se sprijină pe complicităţi doctrinare şi pe reţele de generaţie; trebuie reţinut însă că avem de-a face cu o maşinărie oarbă” (p.8). Dacă situaţia se prezintă aşa, ce mai rămîne din … „terorism”? Evident, puţin lucru, măcar la suprafaţa vieţii intelectuale de pe malurile Senei, unde, în ciuda controlului ideologic al stîngii asupra definirii evenimentelor politice şi culturale contemporane, nici un „disident” nu a fost, totuşi, … „exterminat”. În schimb, criticii au fost marginalizaţi sau li s-a interzis accesul la catedre şi funcţii universitare importante, ceea ce nu a rămas fără urmări asupra unor biografii şi cariere.

Ipostazele acestei supremaţii logocratice au fost, de-a lungul timpului, numeroase şi variate, de la apărarea iresponsabilă a politicii URSS şi a valorilor comunis­mului (în ciuda tuturor evidenţelor care ar fi impus condamnarea stalinismului şi a avatarurilor sale), pînă la pledoaria – la fel de inconştientă – pentru libertatea oricui de a emigra în Franţa, în pofida urmărilor nefaste – sociale şi culturale – ale unei asemenea generozităţi, vizibile la tot pasul. De tot hazul şi groteşti apar, din perspectiva actuală, ironiile şi insinuările – de o totală rea-credinţă – la adresa lui Soljeniţîn, din presa comunistă şi pro-comunistă franceză, prilejuite de publicarea, în Franţa, a Arhipelagului Gulag (1973) şi, nu mai puţin, entuziasmul mediatic suscitat de victoria khmerilor roşii în Cambodgia, dublat de interesul strict antropologic (ca să spun aşa) sus­citat de politica deportărilor în masă aplicată de cuceritori a doua zi după ocuparea Pnom Penh-ului, descrisă de Jean Lacouture în „Le Nouvel Observateur” ca o … „cutezătoare transfuzie de popor [sic!]” (p. 103). Aproape că nu-ţi vine să crezi! Ar mai fi de adăugat, la dosarul acestor grave derapaje axiologice, măsura diferită cu care au fost judecate, după 1990, comunismul şi nazismul, trecerea pudică sub tăcere a politicii de colaborare cu Germania nazistă a regimului de la Vichy, precum şi ignorarea voită a războiului „franco-francez” de după Eliberare, care a lăsat în societatea franceză postbelică răni adînci, nevindecabile. Fiecare din aceste aspecte ale discursului dominant al stîngii (mai sînt şi altele; lis­ta este departe de a fi epuizată) ocupă în carte pagini de întinderea unui capitol (uneori, mai puţin), fiind discutat de Jean Sévillia minuţios şi, întotdeauna, polemic. Iată, de pildă, cum descrie Sévillia instrumentalizarea de către stînga a celebrei – de acum – comparaţii dintre cele două totalitarisme ale secolului XX, prin care comuniştii francezi au urmărit să treacă sub tăcere propria responsabilitate în  anumite evenimente din timpul celui de-al doilea război mondial: „Nazismul nu va fi niciodată înfierat îndeajuns … Annie Kriegel sau François Furet au explicat cum, după război, descrierea ororilor naziste a fost instrumentată de comunişti. A condamna crimele lui Hitler, care murise, deturna atenţia de la crimele lui Stalin, care era în viaţă. Antifascismul … a constituit un obstacol în calea adevărului: nazismul şi comunismul formează cele două feţe de Ianus ale totalitarismului. URSS, e adevărat, a participat la zdrobirea Germaniei naziste – iar sacrificiile poporului rus au fost enorme. Comuniştii, e adevărat, s-au angajat în rezistenţă. Dar asta se întîmpla după 1941. Înainte, a existat pactul germano-sovietic din 1939, cu docilitate aprobat la Paris de Partidul Comunist … Acesta să fie inflexibilul nazism al comuniştilor? … În Franţa, sînt depuse toate eforturile în scopul explicării nazismului. Dar, cincizeci de ani de cultură marxistă constituie un obstacol în calea cunoaşterii comunismului” (p. 197-198).

Fără a diminua însemnătatea acestor adevăruri, se cuvine, totuşi, să notăm că stînga franceză (denumire prin care Jean Sévillia amalgamează curente şi orientări ideologice care ar trebui, după opinia mea, mai atent disociate) nu a fost, întotdeauna, atît de perversă cum ne-o prezintă autorul. Sau, mai curînd spus, nu a fost astfel în totalitate. Oricît de ciudat ar părea, marile reconsiderări morale şi metodologice din ultimele două decenii din viaţa intelectuală a „Hexagonului” se datorează, cel puţin în parte, unora dintre reprezentanţii ei moderaţi, care, trezindu-se din „iluzia comunistă”, au supus această ideologie unui minuţios examen critic, neocolind nici chestiunea propriei responsabilităţi în întreţinerea şi propagarea ei. Cazurile lui François Furet, Annie Kriegel, Alain Besançon şi ale unor istorici din celebra Şcoală de la „Annales” sînt prea bine cunoscute pentru a le mai aminti aici altfel decît fugitiv. La fel, şi emanciparea de sub imperiul aceleiaşi iluzii a celor care au fost numiţi „noii filosofi”. Nu vreau, scriind aceste lucruri, să scuz rătăcirile impardonabile, reaua credinţă şi minciunile de care s-au făcut vinovaţi adepţii stîngii (ale stîngii comuniste şi simpatizanţilor ei) în Franţa (şi în Europa) în ultimii 50 de ani şi ceva. Ceea ce doresc este, pur şi simplu, să spun că unii dintre partizanii săi au avut onestitatea şi puterea de a se pune, la un moment dat, pe ei înşişi şi ideile lor în discuţie, contribuind, astfel, la progresul contemporan al unei libertăţi, pe care tot ei o siluiseră în anii „tinereţii lor revoluţionare”.

____________