Monica Lovinescu – la despărţire

Cultura română este în doliu. Duminică, 20 aprilie 2008, la Paris, după o lungă suferinţă, a încetat din viaţă Monica Lovinescu. Ne-am obişnuit să omagiem exemplara-i devoţiune pentru cultura română, dovedită în cei mai negri ani ai comunismului şi în confuza epocă postdecembristă, când a fost atâta nevoie de prezenţa, tonică şi lucidă, a Monicăi Lovinescu – un scriitor uriaş şi o voce a conştiinţei morale, care a salvat criteriile de demnitate în cultura română sub dictatură. A vorbi la timpul trecut despre domnia sa aduce ceva definitiv şi sfâşietor în raporturile noastre cu acest personaj de legendă al literaturii române. S-au spus şi s-au scris multe în aceste zile despre Monica Lovinescu. Au fost convocaţi scriitorii care au cunoscut‑o şi foşti colegi de radio, volumele sale de cronici literare şi memorii vor avea parte de comentarii noi, dar nu va mai fi persoana care le-a izvodit. Nu va mai fi vocea, de neuitat, rostind judecăţi de valoare, de parcă ar fi gravat pe o placă de bronz, spre a învinge teroarea timpului care trece.

Într-un interviu pe care Monica Lovinescu l-a acordat revistei Contrafort, în primii ani de apariţie ai acesteia, domnia sa făcea referinţă, cu mult umor, la Furţeva, fostul ministru al culturii din URSS: „o femeie fioroasă, foarte puternică, grasă şi mare cât un munte”, cu care Eugen Ionescu s-a înfruntat la o întrunire UNESCO de la Helsinki, unde i-a spus acesteia toate adevărurile neplăcute despre situaţia drepturilor omului în blocul sovietic. Mulţi dintre ascultătorii Monicăi Lovinescu, sosind la Paris, se aşteptau să vadă în persoana celei care redacta emisiunile „Teze şi antiteze la Paris” şi, respectiv, „Actualitatea culturală românească” la microfonul Europei Libere, o femeie de proporţiile dnei Furţeva, când colo, aflau o fiinţă cu o constituţie fizică fragilă, dar extrem de robustă din punct de vedere moral, o adevărată luptătoare. Decizia Monicăi Lovinescu de a cere azil politic la Paris, unde se afla din 1947 cu o bursă a statului francez, i-a aşezat destinul în tiparele unei consacrări marţiale. Avea o înzestrare literară de excepţie – era fiica marelui critic Eugen Lovinescu! –, nimic nu ar fi reuşit să o împiedice să-şi facă un nume strălucit pe firmamentul literelor franceze. A împiedicat‑o regimul comunist din România. La Paris fiind, alături de soţul său, poetul şi eseistul Virgil Ierunca, Monica Lovinescu a ales să se dedice ţării sale subjugate de sovietici. Nu a făcut-o numai dintr-un sentiment al urgenţei civice, a fost şi o datorie de familie: mama sa, Ecaterina Bălăcioiu – profesoară de franceză, intelectuală de elită – a murit torturată în închisorile comuniste, refuzând să sacrifice libertatea fiicei sale de a spune lucrurilor pe nume în schimbul propriei eliberări din puşcărie. De atunci, vreme de circa trei decenii cultura şi societatea românească şi-au reglat respiraţia în ritmul comentariilor Monicăi Lovinescu, în care aprecierea estetică s-a altoit pe trunchiul principiilor morale. De altfel, anume Monica Lovinescu a lansat termenul „est-estica”, pe care îl descifrăm astfel: nu poţi sta liniştit, ca artist, aşteptând să ţi se aşeze îngerul pe umăr, în timp ce semenii tăi suferă în cătuşele unui regim despotic – şi revolta sa, după cum bine se ştie, era să o coste viaţa – doar o circumstanţă fericită a scăpat-o din labele unor  terorişti arabi, năimiţi de Securitatea lui Ceauşescu să o omoare, chiar în pragul casei sale de la Paris. Cunosc mulţi oameni înaintaţi în vârstă, în Moldova, care în acei ani se culcau seara cu aparatul de radio în braţe, ascultând cu nesaţ emisiunile doamnei Lovinescu de la Europa Liberă – emisiuni ce le ofereau o mângâiere, aruncau o punte între situaţia lor nefericită şi acea lume a normalităţii exilate. Nouă, scriitorilor optzecişti din Basarabia, Monica Lovinescu ne-a furnizat o adevărată şcoală de literatură, un reper de sănătate spirituală, într-o atmosferă de crunt dezmăţ ideologic. Şi cred că „grefa” a reuşit. În cele câteva scrisori pe care le-am schimbat cu ea, Monica Lovinescu ne mărturisea, plăcut surprinsă, perfecta comuniune de vederi dintre ea, „profesorul” de la Paris, şi noi, „elevii” săi din Basarabia. Am învăţat de la doamna Lovinescu ce este valoarea în literatură şi cum trebuie tratată impostura, ce preţ are curajul sau, dimpotrivă, cât de dezastruoase pot fi derapajele morale ale unor scriitori, care ajung să-şi vândă conştiinţa pentru o simbrie politică. Emisiunile sale de radio – multe din ele realizate în jurul unei mese rotunde, cu invitaţi de marcă, români şi francezi – au constituit adevărate regaluri intelectuale, pentru care cei ce nu le-au ascultat ar trebui să ne invidieze.

După 1990, Monicăi Lovinescu i-au apărut la Editura Humanitas 6 volume de cronici literare, reunite sub genericul Unde scurte, două volume de memorii, cu un titlu solemn-sibilinic La apa Vavilonului, o carte de ese­uri, intitulată Diagonale, şi 5 volume de Jurnal - acesta din urmă fiind o cronică pătrunzătoare a unei perioade furtunoase, 1981-2000, din istoria recentă a României, ţară care îşi poate recunoaşte trăsăturile în diagnosticele exacte ale autoarei. Ultima apariţie editorială, pe care a reuşit să o vadă, este romanul Cuvântul din cuvinte (având o prefaţă de Ioana Pârvulescu) – o scriere din tinereţile sale pariziene, concepută în limba franceză, cu valoare premonitorie, prefigurând teribila distorsiune a logosului în sistemele politice totalitare. Cărţile însă, aşa cum spuneam, nu pot suplini timbrul inconfundabil al glasului Monicăi Lovinescu, glas care a devenit un adevărat blazon de nobleţe pentru Europa Liberă, „emblema” unei întregi epoci din istoria naţională. Ar fi cât se poate de fericită ideea editării pe CD a emisiunilor sale de radio, pentru că aceste înregistrări reprezintă deja piese de patrimoniu cultural. L-am auzit recent pe ministrul Adrian Iorgulescu făcând o asemenea promisiune pe un post de televiziune şi sper ca bătăliile politice de la Bucureşti, care se anunţă furtunoase în acest an electoral, să nu arunce în uitare aceste salutare intenţii.