Chipuri ale poeziei basarabene – (Viaceslav Russu, Supliment la colb cu adaos Fiţuici zdrenţuroase, Ion Hadârcă, Gheara de fum)

Poemele unui spirit á rebour

Viaceslav Russu nu este un novice care îşi încearcă pana dând târcoale pe la reviste şi edituri, ci doar un debutant tardiv. Biologic este un optzecist, stilistic - un eclectic cu mai multe descendenţe. Poezia lui nu reeditează motivele şi obsesiile dintr-o perioadă socialistă de acum vreo douăzeci de ani, cu interdicţiile şi ostracizările ei cunoscute, dar nici nu pare a fi aderentă la căutările tematice şi stilistice ale poeţilor post-optzecişti. Nu vom găsi la el nici foamea de real a optzeciştilor, nici mirificul căutat de unii exponenţi ai aşa-numitei generaţii ’90, nici limbajul dur, împestriţat cu vulgarisme, al unei prozo-poezii, nici operaţia pe text deschis proprie postmoderniştilor de sorginte textualistă. Poezia lui Viaceslav Russu e mai degrabă un creuzet în care se tulbură/agită marile teme universale şi propriile obsesii, neconsumate şi conservate în adânc.

Urmărind presa literară din deceniul trecut, puteai să dai, la anumite intervale de timp, peste cronici în care cineva descoperea sau pur şi simplu comenta, de obicei pe un ton admirativ, poezia vreunui optzecist întârziat. Se ştie că în anii ‘80 au reuşit să răzbată în literatura oficială doar cei mai insistenţi şi ambiţioşi, utilizând cenaclurile sau volumele colective sau alte tertipuri. Nu m-aş fi gândit că voi comenta eu însumi un volum al unui basarabean care şi-a întârziat mult intrarea în circuit.

Nu ştiu dacă textele incluse în placheta intitulată bizar-provocator, Supliment la colb cu adaos Fiţuici zdrenţuroase, sunt vechi, noi sau scrise de-a lungul unei perioade de timp, căci poemele nu sunt datate. A doua parte a titlului ar indica (şi) asupra unor texte mai vechi, dar nu e decât o supoziţie. În ultimă instanţă nu contează asta, cum nu contează nici faptul că numele autorului, Russu (scris cu dublu ss), se citeşte ca o anagramă a defunctului imperiu URSS.

Formula poetică a lui Viaceslav Russu este dificil de definit sau de situat într-un cadru. Eclectismul său se caracterizează printr-o amplitudine destul de mare: de la neoclasicism accentuat, cu puseuri atee, până la intertextualitate şi ironie postmodernistă.

Mai trebuie amintit, dintr-o perspectivă de punctualitate pe care o cere doar istoria literară, că Viaceslav Russu a debutat cumva dublu: cu un volum bucureştean (2005), la fel, cu o grafică a autorului, bazată în fond pe arta colajului, cam ilizibilă din cauza condiţiilor poligrafice precare. A doua oară debutează, cu unele mici rectificări mai ales în ce priveşte ordinea textelor introduse în carte, la o editură chişinăuiană. E situaţia incomodă a basarabeanului desprins de matcă şi neadaptat, deocamdată, la alte realităţi, chiar dacă sunt româneşti.

Viaceslav Russu cultivă un clasicism voltairian. Eul liric este un revoltat, nu unul juvenil, gata să irumpă şi să se stingă la prima adiere, ci, se pare, structural. Revolta lui e îndreptată în primul rând împotriva lui Dumnezeu, cu care polemizează în mod prioritar. Toate celelalte dispute sunt biete consecinţe, menite să subtilizeze dialogul cu Creatorul.

Împotrivirea unei lumi create de Dumnezeu nu poate fi ilustrată decât prin întoarcerea pe dos a lucrurilor (create în cele şase zile). Perspectiva întoarsă se află la baza fondului ideatic al multor poeme. Această lume nedreaptă creată de Demiurg când e privită cu detaşare sau condescendenţă, când e pusă în centrul unor scenarii escatologice sau absurde, când este dată în general anatemei.

În loc de construcţia unei utopii, aşa cum se profilează, de exemplu, în Luceafărul lui Eminescu, Viaceslav Russu e preocupat de regia unei decostrucţii sau de edificarea unei anti-utopii în spiritul lui Zamiatin, Platonov sau Orwell. Căci nu numai Dumnezeu se situează în calea mâniei, ci şi alte instanţe, pământeşti: „Deasupra flutură mâna statală, / Care, parcă-n ciuda bunului simţ, / Creşte rumenă, dialectic şi tot în spirală” (A fost odată în fiecare zi ce vine).

Viaceslav Russu este un maximalist în gândire, opţiune şi expresie. Poemul Nu ţin neapărat pare a fi scris de un Robespierre mai matur decât vârsta la care a fost ghilotinat. Poemul acesta – dar şi altele – e o diatribă la adresa lui Dumnezeu, considerat, aici, marele absent. Iar invocaţia Doamne! are o conotaţie strict ironică. Poetul nu se mulţumeşte cu aşteptarea lui Godot.

 De două mii de ani lumea e împărţită în două tabere, în cei care clădesc fiinţa lui Dumnezeu, picătură cu picătură, din semnele cele mai infinitezimale, şi cei care dărâmă oricare chip cioplit. Nu cred că e o idee bună ca poetul să îmbrace toga de sacerdot sau pe cea de avocat al diavolului.

Universul pe care îl descrie autorul Suplimentului la colb este unul eminamente entropic, negativ. Din toate scenele biblice i-a rămas imprimat undeva pe retina ochiului doar un pământ al făgăduinţei: „Prin pădure singur, / Lângă Zenon, / Să-mi caut o cale / Cu-n miez mai prielnic” (Prin pajiştea dinamică a contradictoriului). Sau eroul liric e Satan al lui Vrubel’ care îşi linge rănile la o „margine” de mare.

Viaceslav Russu acordă atenţie filozofiei ca temă poetică, conceptelor filozofice ca motive şi laitmotive. Socrate sau Kierkegaard sunt nume care fac parte din materia cărţii.

Scenele existenţiale înfăţişate, sincronic sau diacronic, capătă aspectul de panoramă eminesciană a deşertăciunilor. Intrând în miezul volumului ţi se accentuează senzaţia că ai în faţă un amestec de esenţă tare din Eminescu şi Esenin: „Şi când trec de-a lung de spasm / Înspre-un colţ al sindrofiei / Fac elogiu nebuniei / Chiar cu vocea lui Erasm” (Travaliul în comun); „Dumnezeu ne-a uitat. / Cu atât mai bine. / Din respect pentru El am o sticlă de vodcă. / Să mergem la mine” (Din respect).

Mie îmi place să-l (re)găsesc pe Viaceslav Russu în versuri galante şi fine, - cum pot fi reperate în acest volum destul de masiv – de o factură diferită de poezia în care se pune mereu în opoziţie, chiar dacă nu suficient de diferită de cea polemică. Fragmentul de mai jos ar fi o alternativă la versurile sale încrâncenate sau o eventuală pistă de evoluţie: „Dar uite-l pe tipul cu care m-am înhăitat, viaces­lav…mă priveşte cu-atâta morgă / Când… când acestea le scriu, / Cu-atâta morgă c-ai zice că-i însăşi atitudinea cadavrului în morgă, / Atitudinea cadavrului faţă de bisturiu…/ Aiureală… Şi vocea asta!… Pitagora… Chiar el! Cum mai urlă băiatul acesta de la reîncarnări… / Cum mai urlă fel de fel de oferte turistice: / - Multiple servicii!... Escale!... Staţionări!... / Condiţii de lux pentru toate gusturile: atee bisericeşti sau mistice! // Aiureală… furnicături… furnicături pe parbriz… furnicături albe, moi, răcoroase… stă să ningă. / Frigul… frigul se strecoară în trup ca un ac de seringă… / Ca un ac de seringă injectând nevătămată răcoare-n heruvimice doze, / Femeie… femeie, narcotic pentru albe nevroze… narcotic pentru albe nevroze / Şi cel mai frumos haos lucrat cu migală vreodată din ceruri de lăcrimioare fulguind… / Fulguind peste fruntea-mi fierbinte… fulguind sfânta răcoare…” (Sub bolta-n vârtejuri).

Viaceslav Russu e un poet interesant nu neapărat doar prin felul său de a merge împotriva curentului, de a declanşa o dezbatere pe care fiecare ins o rezolvă individual şi tacit. E un poet format, capabil de a ieşi din impasul ce ţine mai curând de o anume percepere a lumii decât de poezie.

Un slujitor al metaforei

În volumul său recent, Gheara de fum, Ion Hadârcă dezvoltă un metaforism total, pornit în toate direcţiile. Metafora, cea mai frumoasă figură de stil, după aprecierea anticilor, de multe ori nu mai e un mijloc, ci un terminus. În metaforă îşi dau întâlnire cuvintele cele mai diverse, aici se produc conexiunile cele mai ciudate. Astfel, poemul devine o adevărată dezlănţuire de metafore, acestea invadează şi acaparează precum apa uscatul. Frecvenţa mare de metafore pe cm²  opacizează întrucâtva mesajul. În plus, metaforele sunt foarte pestriţe, variind de la unele elegante la altele mecanice şi/sau ermetice, cum ar fi „motoarele gheenei”, „iscoada claviculei trădătoare”, „alba cămaşă de fruct oprit / al deplasării bazinului” etc.

E ştiut că poezia nu numai că nu se bazează exclusiv pe semnificaţie, dar şi a mai făcut un pas dispensându-se de sens. În unele texte, poetul e doar în căutare de sonorităţi insolite: „Arde-mă frige cu frig de origine / Frige-mă arde-te-ar fără defoc” (Juma-sonetul). Sau e în căutare de forme exersând sonetul de la cel petrarchist sau shakespearian la o formă de asonet.

În tentativa sa de a readuce în atenţie metafora căzută cumva în dizgraţie în ultimele decenii, Ion Hadârcă eşuează uneori, dar şi reuşeşte admirabil în câteva poeme antologice (Vin stările, Pastel inelar, Plecarea marelui tenor, În miezul unei ierni secetoase, Texte ş. a.).

Plecarea marelui tenor e un discurs construit coerent, după legile prozei, metafora e marginalizată, dar nu izgonită.

În miezul unei ierni secetoase urmează, până la un anumit punct evident, o reţetă a lui Borges sau Kavafis. Poetul se instalează în poem precum nababul în cort, cu toată recuzita sa.

Voi cita însă poemul Vin stările pentru a fi în miezul unui metaforism de bună calitate, inspirat, bine cântărit: „către seară / vin stările / cum vin norii gravori / de cristal infernal / şi de plumb îngeresc // însetate de roua începutului / prin somn / trec cămilele / corpurilor noastre gheboase / prin deşertul nocturn // şi dimineaţa / cum de te mai aduni / înfriguratule / pe ce ţărm depărtat / din ce bol // ştiind că peste zi / iarăşi îţi vor fi mitraliate / toate pânzele / străbătând cercul gol”.

Gheara de fum e volumul unui om şi a unui autor activ care este Ion Hadârcă. O antologie din creaţia poetului (nu neapărat întocmită de Hadârcă însuşi) poate satisface oricând gusturile celor mai exigenţi cititori.

_________________

Viaceslav Russu, Supliment la colb cu adaos Fiţuici zdrenţuroase, Editura Museum, Chişinău, 2007