Cultiv tristeţi de abanos şi-un rău imens de versuri albe…

Sacrifice

Am profeţit o fericire interzisă,

crezând că toate se întorc în bine.

Poate-am greşit, căci, iată, sunt proscrisă

în vise doar să mă mai văd cu tine.

N-ai să te superi, Hypnos, nu-i aşa?,

pe trupul lui de hume delicate,

ce ţi le-aduc în dar ca pe-o abá,

în care mă-nfăşor pe jumătate:

un fel de togă în senatul Morţii...

Când mă trezesc, de ciudă, tun şi scapăr:

greu mi-au picat şi dragostea, şi sorţii,

şi nici de tine n-am cum să mă apăr.

Bună ziua!

                        patetico

Cât încă porţi un şoim semeţ pe braţ

şi se mai face ziuă şi-apoi noapte,

cât încă legi efectele în lanţ

de cauzele lor adevărate;

cât încă ai ceva de ispăşit

şi conştiinţa încă te mai doare,

ca un obraz frumos însă lovit

de lepră, ori de ciumă, ori uitare;

cât încă se apropie încet –

cu pietre-n mâini – trecutul şi te-ncearcă

regretul inodor şi desuet

c-ai venerat un simplu cap de vacă

şi tot de-aceea-ţi pică uneori

mintea-n mândrii, lucioasă ca o fisă,

şi binecuvântezi de şapte ori

o carte necitită şi închisă,

şi ferecată-n aur şi-n argint,

şi în principii semipreţioase;

cât încă speri în faptă şi-n cuvânt

şi-ţi picură oţel topit pe oase

ideea c-ai să mori dar ai să lupţi

până la urmă, şi-ai să birui lumea;

cât încă ai de ars atâtea punţi

şi se alege laptele şi spuma;

şi fiecare zi de ale ei

se îngrijeşte – de-obrăzar, de mască –

şi-armate-nfloritoare de femei

se hotărăsc într-un sfârşit să nască;

şi nu amesteci sub nici un pretext,

apa curată, zoile şi piua,

şi nu te doare capul de context,

eşti viu, fârtate! Bravo! Bună ziua!

Pe dinafară

Trecutul care ţine de trecut

se-ntoarce uneori şi nu mai trece,

şi porţi în piept ca pe un fel de scut

arsuri rămase din războiul rece:

păstrăm sau dăruim din ce avem

agonisit sau  doar abia a strânge...

Dar ţi-a rămas să urci, Mathusalem,

această scară cu fuscei de sânge,

pe care îngerii se urcă şi coboară

şi-s încă fără aripi, fără chip,

când Dumnezeu întinde şi măsoară

timpul în spaţiu, spaţiul în timp...

.....................................................

... iar noi rămânem iar pe dinafară.

Film rupt

Am de la tine, Făt-Frumos,

semne de viaţă tot mai slabe,

cultiv tristeţi de abanos

şi-un rău imens de versuri albe.

Felul în care te aştept,

lipsit cu totul de speranţă,

e poate singurul meu drept

la disperare, deci, la viaţă.

Având valoare de balast,

musafirii în game stinse

râvnesc un joc ceva mai cast

şi de lumini, nu de culise...

Numai că toate sunt pe vechi...

în căutare de-alte spaţii,

actorii se retrag perechi

fără tainul de ovaţii.

Testament

Chiar dacă pielea nu mi s-a asprit,

oricât te-ai supărat şi-ai blestemat-o,

atât cât te mai ştiu, îţi las cuvânt

să te însori cu sora mea Erato.

Nu sunt acestea rugăciuni fierbinţi,

nici n-am să bat în faţa ta mătănii,

mi-ar place însă, cum n-am fost iubiţi,

să fim măcar un fel de rubedenii.

Cum nu se mai întâmplă mai nimic

Cum nu se mai întâmplă mai nimic

în josul acţiunilor concrete,

am hotărât să-mi cumpăr un caic

şi-un orient cu graniţe alerte,

să mă-ntreţin cu-n hoge la dejun,

să mă-ntâlnesc cu-n popă mort la cină,

să dorm la prânz într-un hogeag imun

la orice îmboldiri de jind sau vină,

să mă trezesc la timp, să beau un ceai

cu irizări sarcastice de mentă,

să-nmuguresc subtil abia în mai

şi să rodesc în iunie o chetă,

să mă îmbrac puţin, să dezgolesc

cuvintele de jegul lor şi-n fine

să înţeleg din ce şi-n ce trăiesc

şi să ajung să cred c-aşa e bine.

Hrisov de slobozenie

Pe-aceştia doi îi slobozesc să plece,

să meargă-n voia lor precum li-i datul.

E anul lor sabatic – totul trece! -

si-un Dumnezeu mai blând i-aşteaptă. Altul.

Cum nu mi-au fost chiar vrednici slujitori,

El – lăsător şi Ea – necugetată,

nu-şi vor primi cununile de flori,

doar scrâşnet şi suspine-n loc de plată.

Le-am pus ’nainte tot ce şi-ar dori -

plăceri alese! - stirpea lor firavă...

Au prins numai a vinde şi-a minţi,

au înţeles doar să consume-n grabă

fărâmituri din veşnicul banchet

întremător de-a pururi şi a toate;

şi iată-i pleacă – nu mai vreau să-i văd! -

El – spre apus, iar Ea – spre miazănoapte...

Dar n-au avut nimic de împlinit

afară de preadulcea mea corvoadă:

de ce se duc, acum că i-am gonit,

El – încruntat şi Ea – îndurerată?

De vor veni vreodată în genunchi,

ca să-i repun în dreptul dat de fire,

am să le scriu pe frunţi, ca-n cap de unghi -